02-10-2009, 01:35 PM
Va multumesc din suflet sysurilor pentru comentarii :x :x :x si imi pare rau ca mi-a luat atat sa pun nextu dar mie o lene :D......
Stau si privesc ingrozita biletelul care zace cu fata in sus pe podeaua rece din lemn de stejar. Sangele straluceste slab la lumina chioara din clasa. Inima imi bate tot mai repede in timp ce ma aplec sa ridic hartiuta inainte sa o mai observe cineva.
Incep sa recitesc mesajul care mi se pare tot mai absurd “ Parintii tai au fost primii, acum e randul tau. Esti pregatita sa mori, demon†? Parintii meu murisera in urma cu noua ani. Daca cineva vroia sa ma omoare ar fi facut-o pana acum. Insa ceea ce ma intriga pe mine era ultimul cuvant “demonâ€, scris mult mai tremurat decat celelalte cuvinte si avand o aura stranie.
Brusc, imi ridic privirea si incep sa imi studiez cu atentie colegii. Ma uitam pierduta cand la unul, cand la altul, incercand din rasputeri sa imi dau seama cine putea trimite acel biletel, insa niciunul nu era suficient de destept pentru a concepe un astfel de mesaj si nici nu aveau de unde sa ia sangele… Mai stau putin pe ganduri apoi imi indrept din nou privirea spre biletelul care tremura odata cu mana mea.
In timp ce eu privesc in gol catre mica bucata de hartie, se auzi sunetul strident si pitigaiat al clopotelului, atat de iubit de tinerii elevi. Profesorul isi intrerupe maratonul si iese agale din clasa, spre disperarea elevilor care se imbulzesc in urma lui, luand-o la fuga pe coridor catre dormitoare.
In calasa mai stau doar eu, privind in gol si inconjurata de o tacere mormantala. La un momentdat aud o voce ragusita, in schimbare, care imi striga numele, ceea ce ma trezi la realitate. Imi ridic privirea cu viteza melcului turbat caci nu aveam nici un chef de vorba si spre nefericirea mea dau cu ochii de cea de-a treia persoana care ma enerveaza la culme. In pragul usii sta un baiat de treisprezece ani, cu parul saten ca scoarta gingasa a macesului, ochii verzi ca iarba cruda de primavara si o privire talamba dar totusi inocenta. Numele lui e Leonardo, dar toti ii zic Leo. Provine dintr-o familie nobila, dar parintii lui, la fel ca a-i tuturor celor care sunt adusi aici, au murit. Cand a venit el, eu aveam opt ani. Plangea ingrozitor. A fost foarte afectat de moartea parintilor sai, caci spre deosebire de mine el ii iubea cu adevarat. Dar viata merge mai departe. Din nefericire atunci imi era mila de el si am incercat sa il consolez. Ce sa mai, am fost total draguta si am avut grija de el o vreme si cum era mic, s-a lipit de mine si acum nu mai pot scapa de el. Deaia nu e bine sa fi draguta.
- Te simti bine, Pearl? intraba acesta ingrijorat, cu vocea lui copilareasca.
Imi intorc incet privirea spre el, pierduta si dau drumul unei lacrimi cristaline sa imi umezeasca obrazul fin. Leo ma privi uimit, caci eu niciodata nu imi mai deschisesem sufletul inaintea cuiva, zabovi cateva clipe, apoi veni clatinandu-se spre mine si fara sa mai zica nimic ma ajuta sa imi strang lucrurile apoi ma lua de mana si ma trase dupa el spre dormitoare.
Iesim din clasa, iar Leo imi da drumul la mana, lasandu-ma sa ma departez. Stau cateva secunde, apoi grabesc pasul luand-o la fuga pe scari. Ajunsa la etajul doi ma opresc brusc, uimita de privelistea din fata mea, insa nu am timp de prea multe caci Leo, care era exact in spatele meu, intra in mine doborandu-ma la podea. Ma ridic de pe jos, apoi imi scutur praful de pe haine si ma indrept ca o vijelie catre camera mea, in jurul careia se adunase o multime impresionanta. Il iau pe Leo de maneca si incep sa il tarasc dupa mine, lovind cu coatele in stanga si in dreapta incercand sa trec.
- Hei, ciudat-o, unde crezi ca mergi? aud o voce pitigaiata din spatele meu. Stai la rand.
- E camera mea, asa ca luati-va talpasita! le-am strigat nervoasa.
- Si cu el ce e? ma intreba nervoasa aceeasi voce enrvanta.
- E animalul meu de companie, ti-e ciuda? mai spun eu inainte de a intra in camera si a tranti usa in urma mea.
Cand imi indrept privirea catre cel de-al treilea pat, in general liber, din camera mea incremenesc. In fata mea sta o fata care pare cu un an mai mica decat mine, cu parul roscat inchis, iar din ochii de culoarea marii, inundati de durere curgeau agale lacrimi cristaline, umezindu-i obrajii fini si delicati. Pare atat de inocenta, asemeni unui inger fara aripi coborat din cer, pentru a lumina sufletele pierdute si indurerate ale pacatosilor oameni de pe minunatul nostrum pamant. Mai arunc o ultima privire catre ea, apoi deschid din nou usa, poftindu-l pe Leo sa iasa afara si ma asez pe patul meu. Ami care niciodata nu poate sa taca incerca sa lege o disacutie cu nou-venita dar aceasta continua sa planga, fara sa o bage in seama. Ii arunc lui blondei o privire dispretuitoare, facand-o sa taca apoi ma indrept spre patul micutei fete si ma asez langa ea.
- Linisteste-te, ii spun eu cu o voce blanda, parinteasca. Cu totii am trecut prin ce ai trecut tu. Nu mai plange. Viata merge mai departe. Eu ma numesc, Pearl.
Fata ma privi cu niste ochi mari si speriati, ca de iepuras, parca cerandu-mi ajutorul pe care eu nu i-l putem oferi, apoi zise cu un glas subtire si dulce, de copilas :
- Eu sunt Sarah.
- Si parintii mei au murit, i-am soptit incet. Sunt aici de noua ani.
- Imi e teama! Ce se va intampla cu mine? Ieri cand se intorceau de la inmormantarea bunicii au avut un accident si au…au… dar nu mai reusi sa continue caci izbucni din nou in plans.
Cel putin ei ii spusesera adevarul. Cand am venit eu la internat,tot ce mi-a spus directorul a fost ca mama s-a curentat prea tare la masina de spalat, iar tata a avut un accident de masina imediat dupa aceea… de parca eu l-as fi crezut. Se vede cat e de lipsit de imaginatie omul ala.
Ma ridic de pe pat si ma indrept spre baie, aducandu-i micutei un pahar cu apa, apoi aceasta se intinde pe pat si adoarme aproape instantaneu. Mai stau inca vre-o ora povestind cu Ami ( mai bine zis incercand sa scap de gura ei ) apoi ma schimb si ma bag in pat, ascunzand biletelul in sertarul de langa noptiera mea, apoi il incui pentru ca Ami avea frumosul obicei sa imi umble prin lucruri.
Stau in pat si incerc din rasputeri sa adorm, pentru ca in mod ciudat blonda sforaia destul de tare si ma tinea treaza. Continui sa ma gandesc la biletelul primit in urma cu cateva ore, cand aud o voce inumana, care parea ca vine din interiorul meu, soptind incet un sir lung, si parca nesfarsit de cuvinte….. Le ascult pierduta, dand drumul lacrimilor sa imi inunde ochii rosii, ce straluceau in intuneric.
E putin cam scurt... scz. incerc sa il fac mai lung data viitoare. Sper ca v-a placut. Astept commuri :*. Ja ne :D.
Capitolul 1
Stau si privesc ingrozita biletelul care zace cu fata in sus pe podeaua rece din lemn de stejar. Sangele straluceste slab la lumina chioara din clasa. Inima imi bate tot mai repede in timp ce ma aplec sa ridic hartiuta inainte sa o mai observe cineva.
Incep sa recitesc mesajul care mi se pare tot mai absurd “ Parintii tai au fost primii, acum e randul tau. Esti pregatita sa mori, demon†? Parintii meu murisera in urma cu noua ani. Daca cineva vroia sa ma omoare ar fi facut-o pana acum. Insa ceea ce ma intriga pe mine era ultimul cuvant “demonâ€, scris mult mai tremurat decat celelalte cuvinte si avand o aura stranie.
Brusc, imi ridic privirea si incep sa imi studiez cu atentie colegii. Ma uitam pierduta cand la unul, cand la altul, incercand din rasputeri sa imi dau seama cine putea trimite acel biletel, insa niciunul nu era suficient de destept pentru a concepe un astfel de mesaj si nici nu aveau de unde sa ia sangele… Mai stau putin pe ganduri apoi imi indrept din nou privirea spre biletelul care tremura odata cu mana mea.
In timp ce eu privesc in gol catre mica bucata de hartie, se auzi sunetul strident si pitigaiat al clopotelului, atat de iubit de tinerii elevi. Profesorul isi intrerupe maratonul si iese agale din clasa, spre disperarea elevilor care se imbulzesc in urma lui, luand-o la fuga pe coridor catre dormitoare.
In calasa mai stau doar eu, privind in gol si inconjurata de o tacere mormantala. La un momentdat aud o voce ragusita, in schimbare, care imi striga numele, ceea ce ma trezi la realitate. Imi ridic privirea cu viteza melcului turbat caci nu aveam nici un chef de vorba si spre nefericirea mea dau cu ochii de cea de-a treia persoana care ma enerveaza la culme. In pragul usii sta un baiat de treisprezece ani, cu parul saten ca scoarta gingasa a macesului, ochii verzi ca iarba cruda de primavara si o privire talamba dar totusi inocenta. Numele lui e Leonardo, dar toti ii zic Leo. Provine dintr-o familie nobila, dar parintii lui, la fel ca a-i tuturor celor care sunt adusi aici, au murit. Cand a venit el, eu aveam opt ani. Plangea ingrozitor. A fost foarte afectat de moartea parintilor sai, caci spre deosebire de mine el ii iubea cu adevarat. Dar viata merge mai departe. Din nefericire atunci imi era mila de el si am incercat sa il consolez. Ce sa mai, am fost total draguta si am avut grija de el o vreme si cum era mic, s-a lipit de mine si acum nu mai pot scapa de el. Deaia nu e bine sa fi draguta.
- Te simti bine, Pearl? intraba acesta ingrijorat, cu vocea lui copilareasca.
Imi intorc incet privirea spre el, pierduta si dau drumul unei lacrimi cristaline sa imi umezeasca obrazul fin. Leo ma privi uimit, caci eu niciodata nu imi mai deschisesem sufletul inaintea cuiva, zabovi cateva clipe, apoi veni clatinandu-se spre mine si fara sa mai zica nimic ma ajuta sa imi strang lucrurile apoi ma lua de mana si ma trase dupa el spre dormitoare.
Iesim din clasa, iar Leo imi da drumul la mana, lasandu-ma sa ma departez. Stau cateva secunde, apoi grabesc pasul luand-o la fuga pe scari. Ajunsa la etajul doi ma opresc brusc, uimita de privelistea din fata mea, insa nu am timp de prea multe caci Leo, care era exact in spatele meu, intra in mine doborandu-ma la podea. Ma ridic de pe jos, apoi imi scutur praful de pe haine si ma indrept ca o vijelie catre camera mea, in jurul careia se adunase o multime impresionanta. Il iau pe Leo de maneca si incep sa il tarasc dupa mine, lovind cu coatele in stanga si in dreapta incercand sa trec.
- Hei, ciudat-o, unde crezi ca mergi? aud o voce pitigaiata din spatele meu. Stai la rand.
- E camera mea, asa ca luati-va talpasita! le-am strigat nervoasa.
- Si cu el ce e? ma intreba nervoasa aceeasi voce enrvanta.
- E animalul meu de companie, ti-e ciuda? mai spun eu inainte de a intra in camera si a tranti usa in urma mea.
Cand imi indrept privirea catre cel de-al treilea pat, in general liber, din camera mea incremenesc. In fata mea sta o fata care pare cu un an mai mica decat mine, cu parul roscat inchis, iar din ochii de culoarea marii, inundati de durere curgeau agale lacrimi cristaline, umezindu-i obrajii fini si delicati. Pare atat de inocenta, asemeni unui inger fara aripi coborat din cer, pentru a lumina sufletele pierdute si indurerate ale pacatosilor oameni de pe minunatul nostrum pamant. Mai arunc o ultima privire catre ea, apoi deschid din nou usa, poftindu-l pe Leo sa iasa afara si ma asez pe patul meu. Ami care niciodata nu poate sa taca incerca sa lege o disacutie cu nou-venita dar aceasta continua sa planga, fara sa o bage in seama. Ii arunc lui blondei o privire dispretuitoare, facand-o sa taca apoi ma indrept spre patul micutei fete si ma asez langa ea.
- Linisteste-te, ii spun eu cu o voce blanda, parinteasca. Cu totii am trecut prin ce ai trecut tu. Nu mai plange. Viata merge mai departe. Eu ma numesc, Pearl.
Fata ma privi cu niste ochi mari si speriati, ca de iepuras, parca cerandu-mi ajutorul pe care eu nu i-l putem oferi, apoi zise cu un glas subtire si dulce, de copilas :
- Eu sunt Sarah.
- Si parintii mei au murit, i-am soptit incet. Sunt aici de noua ani.
- Imi e teama! Ce se va intampla cu mine? Ieri cand se intorceau de la inmormantarea bunicii au avut un accident si au…au… dar nu mai reusi sa continue caci izbucni din nou in plans.
Cel putin ei ii spusesera adevarul. Cand am venit eu la internat,tot ce mi-a spus directorul a fost ca mama s-a curentat prea tare la masina de spalat, iar tata a avut un accident de masina imediat dupa aceea… de parca eu l-as fi crezut. Se vede cat e de lipsit de imaginatie omul ala.
Ma ridic de pe pat si ma indrept spre baie, aducandu-i micutei un pahar cu apa, apoi aceasta se intinde pe pat si adoarme aproape instantaneu. Mai stau inca vre-o ora povestind cu Ami ( mai bine zis incercand sa scap de gura ei ) apoi ma schimb si ma bag in pat, ascunzand biletelul in sertarul de langa noptiera mea, apoi il incui pentru ca Ami avea frumosul obicei sa imi umble prin lucruri.
Stau in pat si incerc din rasputeri sa adorm, pentru ca in mod ciudat blonda sforaia destul de tare si ma tinea treaza. Continui sa ma gandesc la biletelul primit in urma cu cateva ore, cand aud o voce inumana, care parea ca vine din interiorul meu, soptind incet un sir lung, si parca nesfarsit de cuvinte….. Le ascult pierduta, dand drumul lacrimilor sa imi inunde ochii rosii, ce straluceau in intuneric.
E putin cam scurt... scz. incerc sa il fac mai lung data viitoare. Sper ca v-a placut. Astept commuri :*. Ja ne :D.