Don't cry...

[Nya.]

here's the next, l-am făcut pe fugă căci nu știu când voi mai avea timp să postez... nu este foarte lung, și nici prea bun, sper doar să... vă placă ^^ ah, o să vă las în suspans, așa că citiți ca să aflați cum :-" denny, scuze, să ști că ăsta în word are o pagină jumate... scuze, o să am grijă data viitoare :D

Capitolul 2: Când lacrimile spun totul

Dimineața veni repede, poate prea repede. M-am ridicat leneșă din pat, deschizând draperiile și lăsând lumina să-mi învăluie camera. Am închis ochii când lumina s-a strecurat prea brutal în camera mea. Capul mă durea, și mi-am adus aminte ce s-a întâmplat ieri. Prima dată am crezut că ziua ce trecuse fusese un vis dar apoi m-am uitat în oglindă și, văzându-mi chipul alb ca varul mi-am dat seama ce se întâmplase. Lacrimile deja începuseră să-mi curgă pe obraji, dar mi-am pus mâinile la ochi, încercând să le opresc.
- N-o să-ți dau satisfacția de a mă vedea plângând, Chris! Ai să vezi că pot fi cu orice băiat! am zbierat, crezând într-un moment de nebunie că el mă poate auzi.
M-am îndreptat spre dulap și m-am îmbrăcat repede într-un tricou alb, o fustă roșu cu negru plisată și un bolero negru. Părul mi l-am lăsat liber, punându-mi o bentiță neagră în păr, apoi mi-am luat ghiozdanul de pe jos și am alergat până în hol. Mi-am luat o pereche de bascheți din dulapul din pantofi, apoi am ciulit urechile, vrând să aud ce zice mama:
- Scumpo, să îți iei ceva de mâncare!
Am zis un „da” sec, apoi am ieșit pe ușă, prea devreme, știind că deabea peste o oră trebuia să fiu la școală. N-aveam mult de mers, școala era la două străzi distanță de blocul meu, așa că în zece minute am ajuns. Intrând pe poarta liceului, am luat-o pe lângă gașca lui Chris pentru a-i lăsa să se holbeze puțin la mine. Le-am simțit privirea ațintită asupra corpului meu, zâmbind ușor. Neuitându-mă pe unde merg, am dat peste Chris.
- Chiar așa de mult vrei să mă săruți? am întrebat eu scoțând un râs sec și batjocoritor.
- Ascultă la mine păpușă, chiar dacă ne-am despărțit nu înseamnă că nu pot să te fac a mea, apoi să te arunc la gunoi ca pe o păpusă stricată, zise el furios.
- Doar încearcă să faci asta și vei regreta!
Am plecat, puțin speriată de vorbele lui, îl vedeam în stare de orice în acest moment. Am urcat scările până la etajul doi, apoi am intrat în clasă așezându-mă în ultima bancă de pe rândul de la fereastră. Mi-am privit colegii, care păreau și mai mahmuri decât deobicei. Două mâini mi-au acoperit ochii.
- Ghici cine e! zise o voce amuzată.
- Kelly! am spus eu întorcându-mă repede și strângând-o în brațe. Scumpa mea, mi-a fost dor de tine. Și în plus... vești noi: imbecilul de Chris s-a despărțit de mine.
- Ce?! Copilul ăla vrea bătaie? Ți-a zis măcar de ce?
- Nu... dar știi, el e mai mare decât mine cu doi ani. Poate acesta a fost motivul.
Dar nu am mai apucat să ne terminăm conversația, căci colegul meu de bancă, un băiat cam gras și răutăcios, își făcu apariția. Dădu scurt sin cap spre mine și spre Kelly, apoi se așeză în bancă, zguduind-o. M-am așezat și eu pe scaun, deschizându-mi caietul de matematică, și văzând stupefiată că nu-mi făcusem tema. Cu toate problemele legate de Chris, uitasem cu desăvârșire de școală. Într-o clipită îmi veni o idee. Profesorul de matematică, un bărbat scun și dolofan cu început de chelie, intră în clasă cu catalogul sub braț. Ne salută, apoi deschise catalogul și spuse:
- Isabella Watson!
Asta eram eu. M-am ridicat ușor în picioare, tremurând și ținându-mi degetele încrucișate pe sub bancă.
- Domnule profesor, nu mi-am făcut tema, am spus eu cu un glas exagerat de calm.
- De ce, domnișoară Watson? zise el, cu un pix în mână, pregătindu-se probabil să-mi dea nota doi.
Nu am răspuns nimic, ci doar am început să plâng. Voiam să plâng pentru al impresioana pe profesor, dar defapt plângeam din cauza lui Chris. Profesorul mă privi impacientat, apoi spuse că mă iartă de această dată. Totuși nu m-am oprit din plâns, parcă ce se întâmpla în jurul meu era departe, mult prea departe. Într-o secundă mi s-a rupt firul. Probabil leșinasem...