22-09-2009, 11:46 PM
Oky Doky...am revenit cu noi capitole proaspete...perfecte pt citit shi comentat:D:D:D
Capitolul 8:Legenda din mine...ce sa zic
Dimineata, prima dimineata cand nu sunt somnoroasa absolut deloc. Ma indrept spre oglinda sa imi leg parul. Atunci imi observ si eu pentru prima data noii ochi. Imi placea, erau rosii, adevarul este ca mie imi place tot ce e rosu. Dar totusi era o problema, cum voi putea masca asta, adica nu toata lumea din oras are ochii sangerii. Nu mi-am terminat gandul ca ma trezesc cu Silvy in camera, cu un pachetel micut in mana.
- Uite, nu poti iesi pe strada cu ochii aia. Ne vedem la scoala, ceau! Si a plecat la fel cum a venit...sarind pe geam.
Mi-am pus lentilele de contact. In sfarsit imi recapatasem culoare veche. Intr-un fel eram dezamagita, ochii mei rosii erau mai frumosi. Am trecut peste parerile de rau si am continuat sa ma pregatesc oentru scoala. M-am imbracat si mi-am pus cartile intr-un timp record. Eram atat de incantata de noua mea conditie fizica. Viteza, puterea, simturile toate se dezvoltasera extrem de rapid. Eram in al noualea cer. Dupa ce am terminat, m-am dus in bucatarie sa mananc ceva. Credeam ca voi fi si eu ca Alex, sa nu am nevoie de mancare, dar se pare ca totusi dorinta asta nu mi s-a implinit.
A sunat la usa. Semnalul meu de plecare. Mi-al luat geanta si am tulit-o. Joaca mea cu Alex de aseara nu se terminase, asa ca ne-am luat la intrecere. Bineinteles, pe o straduta latularnica pe care nu circula lume decat foarte rar, si nu la ora aceea. In fine cand am ajuns la scoala ne-am adunat toata gasca in clasa mea si a lui Silvy. Joseph, a cautat informatii despre ceea ce as putea fi. Atat eu cat si Alex am mentionat faptul ca mi s-au dezvoltat foarte mult simturile, viteza, puterea si faptul ca nu am nevoie de somn. Dupa tot ceea ce i-am spus, a inceput sa ne povesteasca ce a aflat.
- Cred ca stiti cu totii legenda ucigasului. Se spune ca exista o persoana care poate ucide orice creatura. Desi se numeste legenda ucigasului, miturile spun ca este de partea binelui. Aceasta isi ia in primire mosternirea si puterea doar in prezenta altor creaturi magice. Ideea este ca aceasta fiinta poate dobora pe oricine, in aer, in apa pe sau sub pamant. Practic este cea mai puternica fiinta daca ne gandim asa. Deci, daca presupunerile mele sunt corecte, atunci avem de partea noastra cea mai mare putere existenta, pe Rose.
- Stai putin, spuse Gabriel, deci daca puterea ei e o mostenire inseamna ca si parintii ei au legatura cu lumea magica.
- Deci de acolo imi spunea bunica toate povestile acelea...Nu va faceti griji, daca chiar sunt cine spuneti ca sunt atunci o sa aflu.
Am trecut si peste orele plictisitoare si idioate si cand m-am vazut scapata de la scoala am multumit cerului. Curiozitatea de a afla adevarul despre mine, despre trecutul si familia mea ma rodea pe dinauntru. Abea mi-am controlat picioarele ca sa nu o iau la fuga. In fine dupa cincisprezece minute de chin si control extrem asupra picioarelor am ajuns acasa. Cand am intrat pe usa primul meu impuls a fost sa ma duc sa o iau pe mama la intrebari, dar m-am gandit ca poate presupunerile lui Joseph si Gabriel nu sunt bune si bate prea tare la ochi. M-am calmat in mare parte si am mers in camera mea. M-am schimbat si am coborat jos la masa. Tata nu venise inca, deci discutia va avea loc doar intre mine si mama.
- Mama, tu mai stii povestile care mi le spunea bunica cand eram mai mica?
Imediat ce mi-a auzit fraza am observat ceva schimbat pe expresia ei. Se pare ca incepusem cu dreptul, deci pot continua pe drumul acesta daca ma straduiesc putin.
- Da draga mea, ce-i cu ele?
- Mama, bunica mereu povestea de parca ar fi reale, exista vreo sansa sa existe vreo farama de adevar in ele?
- Bunica iti spunea despre ingeri si sirene si alte astfel de lucrurie draga, nimeni nu a dovedit ca ar exista. Dar totusi de ce vrei sa stii?
- Pentru un proiect la scoala. Si ai spus ca nimeni nu le-a dovedit existenta, dar nimeni a dovedit nici ca nu exista. Deci exista o posibilitateca ele sa existe nu? Exista posibilitatea, ca lumea magica sa nu fie doar un mit, o iluzie a mintii umane care cauta iesirea din cotidian? Se poate chiar noi sa facem parte dintr-o lume magica, secreta, fiindu-ne interzis sa vorbim cu cei dinafara despre asta?
Ma uitam fix in ochii ei. Parca simteam cu imi stralucesc ochii. Mintea mea era concentrata sa o conving sa imi spuna ce voiam sa aflu. Am vazut-o cum se pred, cazabnd in vraja mea. Un suras victorios si facut loc pe buzele mele. Mama, s-a asezat si a rasuflat ca si cum ar urma sa destainuie unul din cele mai mari secrete. Adevarul e ca tocmai asta facea.
- Stii tu ceva, si se pare ca nu pot sa ma ascund dupa deget. Adevarul e ca ceea ce iti spunea bunica continea si o samanta de adevar. Adica cum sa iti spun, stii tu familia noastra este mai altfel.
- Adica familia noastra face parte din lumea magica. Si eu sunt ceea care isi primeste mostenirea magica in prezenta fiintelor magice nu?
- Da, adica..ufff Rose, nu sr trebui...
- Stii ceva mama, e prea tarziu sa incerci sa mai impiedici ceva. Sunt bagata in povestea asta pana peste cap.
In momentul urmator, mi-am dat lentilele de contact jos. Mama se uita la mine, si ma gandesc ca se intreba cum de s-au intamplat toate fara ca ea sa banuiasca macar ceva. Am sarutat-o pe frunte si am lasat-o cu ochii in soare. Am fugit in camera. Ajunsa acolo le-am facut semn tuturor si am sarit pe geam. Nici macar nu stiam daca pot sa zbor dar oricum eram sigura ca voi ateriza in siguranta. Dar se pare ca zburam. Dupa mine s-au luat cu toti si am mers la locul nostru preferat, pestera noastra de pe mare...
Capitolul 9: Prima mea lupta...momentul mult asteptat
Ore intregi de stat la povesti in acel loc. Am aflat tot ce se putea afla despre supranatural. Stiam sa imi folosesc puterea si mentionez ca am invatat repede si cu putine distrugeri. Era timpul sa ne intoarcem. Imi parea rau ca paraseam pestera aceea...pentru mine avea o insemnatate enorma... Ma rog, mi-a mai trecut dezamagirea cand am aflat ce pusesera la cale. Schimbam traseul, ca sa trecem printr-o padure foarte batrana. Mereu m-au fascinat padurile, cand eram mica si ma duceam la bunici stateam cu orele sa ma plimb prin codrii. Eram atat de fericita, nu ma mai plimbasem printre copaci de mai bine de un an.
Am ajuns si in padure, m-am oprit usor pe o creanga. Eram atat de fericita. Am ajuns cu mult inaintea celorlalti. Ma plimbam linistita, bucurandu-ma de ceea ce aveam in jurul meu. Am fost trezita din visare de un tipat scurt si pitigaiat. M-am idreptat intracolo impinsa de curiozitate, vocea fiindu-mi extrem de familiara. M-am ascuns dupa un copac gros si am inceput sa ascult.
- Ce esti si ce vrei de la mine? Ce ti-am facut? Ai spus ca ma iubesti, de ce imi faci asta?
- Taci o data din gura, daca nu vrei sa iti petreci eternitatea aici!
Vocile acelea m-au ingrozit, le cunosteam, prea bine inca. Sadie urla, ingrozita de ceea ce vedea, Mike, in adevarata lui forma. Tipetele disperate continuau in timp ce el pasea apasat. Am intors capul sa vad ce se intampla. Mike avea o sabie in mana, sabia din cosmarul meu, dar nu stralucea. A prins-o pe Sadie de par ridicand-o in sus. Un tipat scurt a rasunat in padure, si o imagine groaznica mi-a acaparat ochii. Trecuse sabia prin ea, si se uita cum curge sangele din rana ce i provoca-se moartea colegei mele. Ma uitam ingrozita la el, i era atat de usor sa ucida fara rost.
- Ti-ai facut-o cu mana ta, eu te-am avertizat.
Isi scosesse sabia din ea si o baga inapoi in teaca. Trupul lui Sadie ramase intins pe solul rece, sangele scurgandu-se din rana. Nu stiam sigur daca mai era sau nu vie, oricum in starea ei mi-ar fi fost imposibil sa o duc in timp util la un spital.
- Monstrule! Cum ai putut?
Un sentiment nou se aprinsese in interiorul meu, pe langa furie mai era si dorinta de a lupta, de a il ucide. Simteam cu imi ard ochii, simteam ca ma schimb. M-am inaltat in aer fara sa imi dau seama. Am coborat spre el ca o sageata, si pe masura ce ma apropiam de nicaieri crestea un maracine enorm care se strangea in jurul lui Mike. Nu stiam ca pot sa controlez natura din jurul meu, toate aceste puteri noi, erau ciudate, dar imi placea. Imi placea sa lupt. Acest lucru ma facea sa ma simt vie, sa ma simt eu in adevarata mea natura. Strangeam din pumni, si o data cu mainile mele se strangea si maracinul din jurul lui Mike. Un sir de sange si-a facut loc printre spini. Atunci mi-am desfacut mainile si am lasat maracinele sa se intoarca in pamant. Se pare ca individul inca statea in picioare, si spre uimirea mea nu era Mike.
Cu ultima forta de i-a ramas in trupul zdrobit de forta plantei, s-a indreptatat spre mine incercand un atac direct. M-am ferit usor, parca luptam de o vesnicie, nimic nu mi se parea prea complicat. Am terminat totul corp la corp, nu a fost nevoie de mare lucru sa il termin, cativa pumni erau suficienti. Dupa ce am terminat cu el, m-am intors spe Sadie. Alba cu varul cu ochii morti uitandu-se in gol, imi dadea fiori. Oricate necazuri si probleme imi cauzase imi parea rau pentru ea. Am lasat o lacrima sa curga pe trupul ei. Simteam ca era vina mea. Cateva secunde mai tarziu am simtit o mana pe umarul meu. Era alex, parea atat de ingrijorat... M-am lasat pe el plangand in continuare.
- E vina mea ca a murit! Daca nu as fi fost atat de lasa, ea ar mai fi vie acum! Mi-a fost frica sa il atac de la inceput!
- Rose, nu e vina ta...Macar ai scapat de el inainte sa mai ia si alte vieti...
Nu am mai spus nimic. Nu puteam sa mai spun nimic. Am intors capul si ma uitam la ea. Parca ma privea cu ura, ata imi exprima privirea ei fara viata. Ma simteam si mai vinovata. Dupa ce am reusit sa ma calmez putin, i-am luat trupul si l-am dus mai la marginea padurii ca sa fie gasit si sa aiba parte de o inmormantare nu sa putrezeasca in padure. Am luat si sabia aceea, care dupa spusele celorlati era Sabia De Cristal, dar era doar un fals, acea sabie stralucea in mainile mele, totusi am pastrat-o.
Am inscenat moartea ei ca fiind ucisa de lupi cu ajutorul celorlalti ca sa nu fie condamnat cine stie ce nevinovat pe nedrept. Am plecat acasa urmarita de acel sentiment de vinovatie. Cand m-a vazut mama si-a dat seama ca se intamplase ceva. M-a luat la interogatoriu. I-am explicat ce s-a intamplat cum am putut eu mai bine. Dupa ce mi-a auzit intreaga relatare m-a luat protectiva in brate.
- Offf, draga mea...tuturor ni se intampla asta...
- Adica si tu ai patit la fel?
- Ei bine nu chiar asa, dar si eu cand eram incepatoare am vazut cum un om a murit in fata mea. Dar spre deosebire de tine eu nu am avut curajul sa infrunt gunoiul acela, ca sa nu mai piara si altii de mana lui. Deci pentru inceput este foarte bine. Rose sa nu te simti vinovata, niciodata nu vei putea sa ii salvezi chiar pe toti...
- Multumesc mama, tu mereu ai stiut ce sa imi spui ca sa ma ajuti...
-Da draga mea...si mereu am stiut ca dupa ce te agiti atat de mult iti va fi foarte foame...acum hai la masa!
- S-a facut!
Chiar m-au ajutat vorbele ei, inca mai simteam o urma de vinovatie dar totusi ma simteam mai bine...Niciodata nu voi reusi sa i salvez pe toti...dar voi incerca sa salvez cat mai multi.
Capitolul 10: O zi petrecuta cu Alex...doar noi...
Dimineata, in cele din urma e dimineata. Nu ca ar mai fi vreo diferenta acum, dar totusi. Nu stiue de ce am sentimentul ca uit ceva in legatura cu ziua de azi...Dupa intamplarea din padure am fost cam buimaca. M-am tot invartit prin camera sa imi amintesc ce era asa de important astazi. Mi-am amintit cand m-am uitat pe calendar, azi era ziua mea. Doamne ca de aiurita pot fi cat sa uit de propria mea zi de nastere? Si ce aveam in plan pentru azi...a da ziua mea cu Alex. Mi=am luat pe mine blugii si un tricou. Nu imi era frig si nici nu eram in prezenta oamenilor ca sa mai fie nevoie sa car dupa mine cine stie cate bluze groase si asa mai departe.
Am mers in bucatarie sa mananc. Adevarul e ca de cand devenisem ceea ce sunt si acum mancam ca sparta. Ei bine, nu ma deranja absolut de loc fiindca stand in preajma altor fiinte magice eu ramaneam nemuritoare deci corpul meu nu se schimba. Am mancat, dupa cum am spus, ca sparta si am asteptat sa vina Alex. Mi-a spus ca ma va duce intr-un loc surpriza. Suna la usa. Imi salut parintii si plec. Desigur nu am putut sa imi iau talpasita fara sa primesc clasicele urari si imbratisari. In fine am scapat cu bine de pupaturile lor si am plecat. Cand am iesit pe usa, nici nu am avut timp sa spun ceva ca Alex m-a si luat in brate si a plecat cu mine.
- Stai, pot sa zbor si singura!
- Nu si astazi, de ziua ta nu faci nici un efort.
M-am prins de gatul lui si l-am sarutat dulce. Nimic nu imi placea mai mult decat sa il sarut. Il savuram din plin, si fara sa imi dau seama am lasat totul in controlul sau. Amandoi rezistam minute bune fara aer, deci nu ne-am oprit. Deodata am simtit cum coboara, si am pus capat sarutului nostru extrem de lung. Eram prea curioasa sa vad unde m-a adus. Cand am plecat capul sa vad care este marea surpriza am ramas socata. Era un loc superb, ferit de civilizatie. Sub noi era un lac frumos, mare, numai bun pentru sarituri. Jucausa cum imi e felul nu m-am putut abtine si am inceput sa ma zvarcolesc ca sa ma eliberez. Am reusit sa scap din bratele lui si m-am lasat in cadere libera. Adoram senzatia aceea. Bine nu se poate spune ca era o distanta relativ normala, dar merge. Ma rog un om nu putea supravietui daca ar fi sarit de la distanta aia, dar eu supravietuiam si asta ma incanta la culme. Alex s-a prin si el in joaca mea si am ajuns sa cadem de mana. Era amuzant.
Cateva secunde bune de cadere si am aterizat. Ne-am continuat joaca copilaroasa atat in apa cat si pe uscat. Dupa cateva ore bune de fugarit, gadilat si asa mai departe ne-am calmat. Eu m-am asezat pe iarba si ma uitam la cer. Norii avea forme atat de interesante, parca pictate de vreun mare artist sau ceva de genul. Totul era atat de frumos in acel loc. El s-a culcat pe iarba langa mine.
- Te iubesc! Vocea lui atat de dulce, de perfecta imi mangaia auzul.
- Si eu te iubesc si te voi iubi mereu! Voi fi mereu doar a ta, pentru eternitate...
Iubeam faptul ca eram nemuritori amandoi, eternitatea alaturi de el era ceva superb. Am inceput sa ne sarutam. Si coborat buzele in jos pe gatul meu parca gustandu-ma. Saruturile, urmate de mangaieri pasionale ma faceam sa am simt altfel, sa ma simt feminina. Imi mangaia usor spatele si continua sa ma sarute pe gat. Senzatia era unica, nemaiintalnita, dar deodata s-a oprit.
- Scuze, nu stiu ce m-a apucat. Poate tu nu vrei ce vreau eu si...
- Liniste! Nu iti permit sa ma lasi cu ochii in soare domnule Alex, te rog frumos sa continui de unde ai ramas...
S-a supus ascultator si am continuat jocul nostru pasional. Aceea a fost prima data pentru amandoi si trebuie sa recunosc ca mi-a placut. Locul acela avea ceva special,fiindca totul a fost perfect in acea zi...
Dupa ce ne-am calmat poftele trupesti, ne-a cuprins din nou euforia de copil si am sarit in apa. Era trecut de miezul noptii si luna dadea lacului o sclipire superba, parca imi era frica sa ma misc sa nu cumva sa se distruga acea frumusete. Ma uitam la stele, erau atat de frumoase.Totul a fost perfect de ziua mea, si un lucru stiam sigur, niciodata nu o sa pot sa ma opresc din al iubi pe Alex...
Capitolul 11: Atentie...asculta ce iti spun fiindca doar stiind ce ti-am zis o sa ramai viu...
Ora de romana...trebuie sa scriem o compunere afurisita, despre un castel handicapat si eu nu am nici un chef. Stau si mazagalesc pe foaia ramasa inca alba pe jumatate. Nimic, dar absolut nimic, asta se afla in capul meu. De fapt gresesc, ma gandesc la ceva....la cel cu care stau in banca si anume Alex. Nu intrebati cum a ajuns cu mine in clasa fiindca nici eu nu stiu cu siguranta, cert e ca este aici si asta este ceea ce conteaza. Dar totusi, trebuie sa scriu ceva la nenorocita aia de compunere...offf ce profa retardata am si eu, pentru ce trebuie sa facem o descriere a catelului in care vom merge in excursie. Ca e nu stiu ce castel intr-o padure din apropiere si ca sunt legende magice despre el si asa mai departe. Vreti magie? Va dau eu magie de va iasa pe nas! Si atunci greseala mea fatala, am uitat de puterea mea asupra naturii...de nervi mi s-au incalzit ochii si am aruncat cu un creion in fata. De fapt nu am avut contac fizic cu acel obiect blestemat, aerul din jurul meu...ma rog poveste lunga, dar cu siguranta pe profa a deranjat-o, si cine sa treaca la raspuns daca nu eu. Am luat pixul shi am mazgalit ceva rapid sa creada ca e scris si m-am ridicat sa ma indrept spre tabla.
Mergeam incet, cu capul atintit la coala scrijelita. Alex se uita disperat din spate, la fel si Silvy si Nick. Adevarul ca nu imi pasa de ce o sa indrug acolo, doar ca lentilele de contact s-au topit datorita caldurii, iar eu nu prea stiu cum va reactiona lumea cand va vedea ochii mei rosii. In fine, paseam incet si apasat, rugandu-ma sa sune o data clopotelul. Da de unde,vise, era abea jumatatea orei. Am ajuns pana la urma in fata in clasei, ramanand cu capul plecat, sa nu se vada minunile mele de ochi rosii.
- Deci domnisoara Swan, aveti chef de pase la ora mea...eee nu-i nimic, sa va auzim ce ati scris pana acum...fiindca un elev de rangul dumneavoastra terminase pana la ora aceasta.
O simteam cum se holbeaza la mine, sa citesc. Imi venea sa ma intorc si sa i scot limba...ce te uiti asa la mine broscatura? Nu ai altceva mai bun de facut? Nu am putut sa mai imi termin inca un gand, am simtit cum tot corpul meu moare. Gandurile mi se sfarsesc, iar ochii raman niste abisuri , goi...fara culoare sau stralucire. Nu mai am control aspura corpului, un impuls si ridic capul incepand sa vorbesc.
- Castelul cosmarului, terenul de lupta al atator fiinte magice. Trecut prin razboaie, in 1450, anul in care a fost construit, o aparare pentru demoni...atunci a aparut pentru prima data ucigasul, si atunci s-a alaturat binelui. Tot in acea zi s-a hotarat soarta urmatoarelor generatii prin castigul lor, al celor buni. Trecand prin culoarele intunecate, vazut doar in razele lunii de cei mai curajosi care indraznesc sa se duca in padure noaptea. Am incredere in tine, tu ai inceredera in mine? Ti-am lasat garantie sufletul meu la intrare....stiu ca il voi recastiga cu greu, fiindca daca te afunzi in magie, calea de intoarcere e batuta cu spini. Dar nu asta conteaza, conteaza doar sa ai grija, altfel iti va fi imposibil sa mai vezi lumina viu. Prima la stanga, sa nu indraznesti sa calci acolo fiindca vei cadea in abis si vei avea parte de o cadere vesnica, dureroasa cand toate gandurile si dorintele iti vor trece prin fata ochilor, dar sa nu crezi ca iti va placea. Deoarece caderea aceea e blestemata si in cele din urma vei muri, chinuit de dorinta de a reveni. Dar nici la dreapta sa nu te duci, caci cei ce o iau pe acea cale sfarsesc tragic, nevazuti de nimeni. Doar creatorii varjii cunosc cea au patit nefericitiii ce au apucat acel drum. Du-te direct in fata, o sa crezi ca sunt nebuna si te trimit intr-un zid, dar crede-ma ca nu sunt. Ca sa treci ai nevoie de un trandafir, trece-l peste pietrele reci, lumina lui te va bloca, dar sa nu te speriii a fost o singura taietura in cristalul sabiei. Atunci se va deschide usa si vei putea intra in castelul propriu-zis. Acum iti recapeti sufletul care l-ai dat garantie...nu iti fa griji l-am primit si eu pe la meu.Dar fi atent, fiindca drumul este mai greu de aici inainte, caci dusmanii stiu totul despre trandafir, si au si sabia. Ucide sau lasa totul sa moara...cuvintele ce vor hotara soarta intregului univers....gandeste-te la trandafir...saruta-l inainte sa se ofileasca....si nu uita ca te iubesc....
Acelea au fost ultimele mele cuvinte. Ochii mi-au ramas tinta pe Alex, in timp ce o auzeam pe profa indrugand ceva in spatele meu. Spunea ca am descris foarte bine si bla bla bla, eu ramaneam sa ma uit la el, oare a inteles ce am spus, fiindca nu imi pot amint. Genunchii ma lasau intr-o caderea lina. Incostienta ma cuprindea si prima data dupa mult timp simteam oboseala, epuizare.Am simtit cum ma prinde cineva, adica Alex...
- Rose...acesta fost ultimul lucru care l-am auzit, apoi totul a devenit negru...
Capitolul 8:Legenda din mine...ce sa zic
Dimineata, prima dimineata cand nu sunt somnoroasa absolut deloc. Ma indrept spre oglinda sa imi leg parul. Atunci imi observ si eu pentru prima data noii ochi. Imi placea, erau rosii, adevarul este ca mie imi place tot ce e rosu. Dar totusi era o problema, cum voi putea masca asta, adica nu toata lumea din oras are ochii sangerii. Nu mi-am terminat gandul ca ma trezesc cu Silvy in camera, cu un pachetel micut in mana.
- Uite, nu poti iesi pe strada cu ochii aia. Ne vedem la scoala, ceau! Si a plecat la fel cum a venit...sarind pe geam.
Mi-am pus lentilele de contact. In sfarsit imi recapatasem culoare veche. Intr-un fel eram dezamagita, ochii mei rosii erau mai frumosi. Am trecut peste parerile de rau si am continuat sa ma pregatesc oentru scoala. M-am imbracat si mi-am pus cartile intr-un timp record. Eram atat de incantata de noua mea conditie fizica. Viteza, puterea, simturile toate se dezvoltasera extrem de rapid. Eram in al noualea cer. Dupa ce am terminat, m-am dus in bucatarie sa mananc ceva. Credeam ca voi fi si eu ca Alex, sa nu am nevoie de mancare, dar se pare ca totusi dorinta asta nu mi s-a implinit.
A sunat la usa. Semnalul meu de plecare. Mi-al luat geanta si am tulit-o. Joaca mea cu Alex de aseara nu se terminase, asa ca ne-am luat la intrecere. Bineinteles, pe o straduta latularnica pe care nu circula lume decat foarte rar, si nu la ora aceea. In fine cand am ajuns la scoala ne-am adunat toata gasca in clasa mea si a lui Silvy. Joseph, a cautat informatii despre ceea ce as putea fi. Atat eu cat si Alex am mentionat faptul ca mi s-au dezvoltat foarte mult simturile, viteza, puterea si faptul ca nu am nevoie de somn. Dupa tot ceea ce i-am spus, a inceput sa ne povesteasca ce a aflat.
- Cred ca stiti cu totii legenda ucigasului. Se spune ca exista o persoana care poate ucide orice creatura. Desi se numeste legenda ucigasului, miturile spun ca este de partea binelui. Aceasta isi ia in primire mosternirea si puterea doar in prezenta altor creaturi magice. Ideea este ca aceasta fiinta poate dobora pe oricine, in aer, in apa pe sau sub pamant. Practic este cea mai puternica fiinta daca ne gandim asa. Deci, daca presupunerile mele sunt corecte, atunci avem de partea noastra cea mai mare putere existenta, pe Rose.
- Stai putin, spuse Gabriel, deci daca puterea ei e o mostenire inseamna ca si parintii ei au legatura cu lumea magica.
- Deci de acolo imi spunea bunica toate povestile acelea...Nu va faceti griji, daca chiar sunt cine spuneti ca sunt atunci o sa aflu.
Am trecut si peste orele plictisitoare si idioate si cand m-am vazut scapata de la scoala am multumit cerului. Curiozitatea de a afla adevarul despre mine, despre trecutul si familia mea ma rodea pe dinauntru. Abea mi-am controlat picioarele ca sa nu o iau la fuga. In fine dupa cincisprezece minute de chin si control extrem asupra picioarelor am ajuns acasa. Cand am intrat pe usa primul meu impuls a fost sa ma duc sa o iau pe mama la intrebari, dar m-am gandit ca poate presupunerile lui Joseph si Gabriel nu sunt bune si bate prea tare la ochi. M-am calmat in mare parte si am mers in camera mea. M-am schimbat si am coborat jos la masa. Tata nu venise inca, deci discutia va avea loc doar intre mine si mama.
- Mama, tu mai stii povestile care mi le spunea bunica cand eram mai mica?
Imediat ce mi-a auzit fraza am observat ceva schimbat pe expresia ei. Se pare ca incepusem cu dreptul, deci pot continua pe drumul acesta daca ma straduiesc putin.
- Da draga mea, ce-i cu ele?
- Mama, bunica mereu povestea de parca ar fi reale, exista vreo sansa sa existe vreo farama de adevar in ele?
- Bunica iti spunea despre ingeri si sirene si alte astfel de lucrurie draga, nimeni nu a dovedit ca ar exista. Dar totusi de ce vrei sa stii?
- Pentru un proiect la scoala. Si ai spus ca nimeni nu le-a dovedit existenta, dar nimeni a dovedit nici ca nu exista. Deci exista o posibilitateca ele sa existe nu? Exista posibilitatea, ca lumea magica sa nu fie doar un mit, o iluzie a mintii umane care cauta iesirea din cotidian? Se poate chiar noi sa facem parte dintr-o lume magica, secreta, fiindu-ne interzis sa vorbim cu cei dinafara despre asta?
Ma uitam fix in ochii ei. Parca simteam cu imi stralucesc ochii. Mintea mea era concentrata sa o conving sa imi spuna ce voiam sa aflu. Am vazut-o cum se pred, cazabnd in vraja mea. Un suras victorios si facut loc pe buzele mele. Mama, s-a asezat si a rasuflat ca si cum ar urma sa destainuie unul din cele mai mari secrete. Adevarul e ca tocmai asta facea.
- Stii tu ceva, si se pare ca nu pot sa ma ascund dupa deget. Adevarul e ca ceea ce iti spunea bunica continea si o samanta de adevar. Adica cum sa iti spun, stii tu familia noastra este mai altfel.
- Adica familia noastra face parte din lumea magica. Si eu sunt ceea care isi primeste mostenirea magica in prezenta fiintelor magice nu?
- Da, adica..ufff Rose, nu sr trebui...
- Stii ceva mama, e prea tarziu sa incerci sa mai impiedici ceva. Sunt bagata in povestea asta pana peste cap.
In momentul urmator, mi-am dat lentilele de contact jos. Mama se uita la mine, si ma gandesc ca se intreba cum de s-au intamplat toate fara ca ea sa banuiasca macar ceva. Am sarutat-o pe frunte si am lasat-o cu ochii in soare. Am fugit in camera. Ajunsa acolo le-am facut semn tuturor si am sarit pe geam. Nici macar nu stiam daca pot sa zbor dar oricum eram sigura ca voi ateriza in siguranta. Dar se pare ca zburam. Dupa mine s-au luat cu toti si am mers la locul nostru preferat, pestera noastra de pe mare...
Capitolul 9: Prima mea lupta...momentul mult asteptat
Ore intregi de stat la povesti in acel loc. Am aflat tot ce se putea afla despre supranatural. Stiam sa imi folosesc puterea si mentionez ca am invatat repede si cu putine distrugeri. Era timpul sa ne intoarcem. Imi parea rau ca paraseam pestera aceea...pentru mine avea o insemnatate enorma... Ma rog, mi-a mai trecut dezamagirea cand am aflat ce pusesera la cale. Schimbam traseul, ca sa trecem printr-o padure foarte batrana. Mereu m-au fascinat padurile, cand eram mica si ma duceam la bunici stateam cu orele sa ma plimb prin codrii. Eram atat de fericita, nu ma mai plimbasem printre copaci de mai bine de un an.
Am ajuns si in padure, m-am oprit usor pe o creanga. Eram atat de fericita. Am ajuns cu mult inaintea celorlalti. Ma plimbam linistita, bucurandu-ma de ceea ce aveam in jurul meu. Am fost trezita din visare de un tipat scurt si pitigaiat. M-am idreptat intracolo impinsa de curiozitate, vocea fiindu-mi extrem de familiara. M-am ascuns dupa un copac gros si am inceput sa ascult.
- Ce esti si ce vrei de la mine? Ce ti-am facut? Ai spus ca ma iubesti, de ce imi faci asta?
- Taci o data din gura, daca nu vrei sa iti petreci eternitatea aici!
Vocile acelea m-au ingrozit, le cunosteam, prea bine inca. Sadie urla, ingrozita de ceea ce vedea, Mike, in adevarata lui forma. Tipetele disperate continuau in timp ce el pasea apasat. Am intors capul sa vad ce se intampla. Mike avea o sabie in mana, sabia din cosmarul meu, dar nu stralucea. A prins-o pe Sadie de par ridicand-o in sus. Un tipat scurt a rasunat in padure, si o imagine groaznica mi-a acaparat ochii. Trecuse sabia prin ea, si se uita cum curge sangele din rana ce i provoca-se moartea colegei mele. Ma uitam ingrozita la el, i era atat de usor sa ucida fara rost.
- Ti-ai facut-o cu mana ta, eu te-am avertizat.
Isi scosesse sabia din ea si o baga inapoi in teaca. Trupul lui Sadie ramase intins pe solul rece, sangele scurgandu-se din rana. Nu stiam sigur daca mai era sau nu vie, oricum in starea ei mi-ar fi fost imposibil sa o duc in timp util la un spital.
- Monstrule! Cum ai putut?
Un sentiment nou se aprinsese in interiorul meu, pe langa furie mai era si dorinta de a lupta, de a il ucide. Simteam cu imi ard ochii, simteam ca ma schimb. M-am inaltat in aer fara sa imi dau seama. Am coborat spre el ca o sageata, si pe masura ce ma apropiam de nicaieri crestea un maracine enorm care se strangea in jurul lui Mike. Nu stiam ca pot sa controlez natura din jurul meu, toate aceste puteri noi, erau ciudate, dar imi placea. Imi placea sa lupt. Acest lucru ma facea sa ma simt vie, sa ma simt eu in adevarata mea natura. Strangeam din pumni, si o data cu mainile mele se strangea si maracinul din jurul lui Mike. Un sir de sange si-a facut loc printre spini. Atunci mi-am desfacut mainile si am lasat maracinele sa se intoarca in pamant. Se pare ca individul inca statea in picioare, si spre uimirea mea nu era Mike.
Cu ultima forta de i-a ramas in trupul zdrobit de forta plantei, s-a indreptatat spre mine incercand un atac direct. M-am ferit usor, parca luptam de o vesnicie, nimic nu mi se parea prea complicat. Am terminat totul corp la corp, nu a fost nevoie de mare lucru sa il termin, cativa pumni erau suficienti. Dupa ce am terminat cu el, m-am intors spe Sadie. Alba cu varul cu ochii morti uitandu-se in gol, imi dadea fiori. Oricate necazuri si probleme imi cauzase imi parea rau pentru ea. Am lasat o lacrima sa curga pe trupul ei. Simteam ca era vina mea. Cateva secunde mai tarziu am simtit o mana pe umarul meu. Era alex, parea atat de ingrijorat... M-am lasat pe el plangand in continuare.
- E vina mea ca a murit! Daca nu as fi fost atat de lasa, ea ar mai fi vie acum! Mi-a fost frica sa il atac de la inceput!
- Rose, nu e vina ta...Macar ai scapat de el inainte sa mai ia si alte vieti...
Nu am mai spus nimic. Nu puteam sa mai spun nimic. Am intors capul si ma uitam la ea. Parca ma privea cu ura, ata imi exprima privirea ei fara viata. Ma simteam si mai vinovata. Dupa ce am reusit sa ma calmez putin, i-am luat trupul si l-am dus mai la marginea padurii ca sa fie gasit si sa aiba parte de o inmormantare nu sa putrezeasca in padure. Am luat si sabia aceea, care dupa spusele celorlati era Sabia De Cristal, dar era doar un fals, acea sabie stralucea in mainile mele, totusi am pastrat-o.
Am inscenat moartea ei ca fiind ucisa de lupi cu ajutorul celorlalti ca sa nu fie condamnat cine stie ce nevinovat pe nedrept. Am plecat acasa urmarita de acel sentiment de vinovatie. Cand m-a vazut mama si-a dat seama ca se intamplase ceva. M-a luat la interogatoriu. I-am explicat ce s-a intamplat cum am putut eu mai bine. Dupa ce mi-a auzit intreaga relatare m-a luat protectiva in brate.
- Offf, draga mea...tuturor ni se intampla asta...
- Adica si tu ai patit la fel?
- Ei bine nu chiar asa, dar si eu cand eram incepatoare am vazut cum un om a murit in fata mea. Dar spre deosebire de tine eu nu am avut curajul sa infrunt gunoiul acela, ca sa nu mai piara si altii de mana lui. Deci pentru inceput este foarte bine. Rose sa nu te simti vinovata, niciodata nu vei putea sa ii salvezi chiar pe toti...
- Multumesc mama, tu mereu ai stiut ce sa imi spui ca sa ma ajuti...
-Da draga mea...si mereu am stiut ca dupa ce te agiti atat de mult iti va fi foarte foame...acum hai la masa!
- S-a facut!
Chiar m-au ajutat vorbele ei, inca mai simteam o urma de vinovatie dar totusi ma simteam mai bine...Niciodata nu voi reusi sa i salvez pe toti...dar voi incerca sa salvez cat mai multi.
Capitolul 10: O zi petrecuta cu Alex...doar noi...
Dimineata, in cele din urma e dimineata. Nu ca ar mai fi vreo diferenta acum, dar totusi. Nu stiue de ce am sentimentul ca uit ceva in legatura cu ziua de azi...Dupa intamplarea din padure am fost cam buimaca. M-am tot invartit prin camera sa imi amintesc ce era asa de important astazi. Mi-am amintit cand m-am uitat pe calendar, azi era ziua mea. Doamne ca de aiurita pot fi cat sa uit de propria mea zi de nastere? Si ce aveam in plan pentru azi...a da ziua mea cu Alex. Mi=am luat pe mine blugii si un tricou. Nu imi era frig si nici nu eram in prezenta oamenilor ca sa mai fie nevoie sa car dupa mine cine stie cate bluze groase si asa mai departe.
Am mers in bucatarie sa mananc. Adevarul e ca de cand devenisem ceea ce sunt si acum mancam ca sparta. Ei bine, nu ma deranja absolut de loc fiindca stand in preajma altor fiinte magice eu ramaneam nemuritoare deci corpul meu nu se schimba. Am mancat, dupa cum am spus, ca sparta si am asteptat sa vina Alex. Mi-a spus ca ma va duce intr-un loc surpriza. Suna la usa. Imi salut parintii si plec. Desigur nu am putut sa imi iau talpasita fara sa primesc clasicele urari si imbratisari. In fine am scapat cu bine de pupaturile lor si am plecat. Cand am iesit pe usa, nici nu am avut timp sa spun ceva ca Alex m-a si luat in brate si a plecat cu mine.
- Stai, pot sa zbor si singura!
- Nu si astazi, de ziua ta nu faci nici un efort.
M-am prins de gatul lui si l-am sarutat dulce. Nimic nu imi placea mai mult decat sa il sarut. Il savuram din plin, si fara sa imi dau seama am lasat totul in controlul sau. Amandoi rezistam minute bune fara aer, deci nu ne-am oprit. Deodata am simtit cum coboara, si am pus capat sarutului nostru extrem de lung. Eram prea curioasa sa vad unde m-a adus. Cand am plecat capul sa vad care este marea surpriza am ramas socata. Era un loc superb, ferit de civilizatie. Sub noi era un lac frumos, mare, numai bun pentru sarituri. Jucausa cum imi e felul nu m-am putut abtine si am inceput sa ma zvarcolesc ca sa ma eliberez. Am reusit sa scap din bratele lui si m-am lasat in cadere libera. Adoram senzatia aceea. Bine nu se poate spune ca era o distanta relativ normala, dar merge. Ma rog un om nu putea supravietui daca ar fi sarit de la distanta aia, dar eu supravietuiam si asta ma incanta la culme. Alex s-a prin si el in joaca mea si am ajuns sa cadem de mana. Era amuzant.
Cateva secunde bune de cadere si am aterizat. Ne-am continuat joaca copilaroasa atat in apa cat si pe uscat. Dupa cateva ore bune de fugarit, gadilat si asa mai departe ne-am calmat. Eu m-am asezat pe iarba si ma uitam la cer. Norii avea forme atat de interesante, parca pictate de vreun mare artist sau ceva de genul. Totul era atat de frumos in acel loc. El s-a culcat pe iarba langa mine.
- Te iubesc! Vocea lui atat de dulce, de perfecta imi mangaia auzul.
- Si eu te iubesc si te voi iubi mereu! Voi fi mereu doar a ta, pentru eternitate...
Iubeam faptul ca eram nemuritori amandoi, eternitatea alaturi de el era ceva superb. Am inceput sa ne sarutam. Si coborat buzele in jos pe gatul meu parca gustandu-ma. Saruturile, urmate de mangaieri pasionale ma faceam sa am simt altfel, sa ma simt feminina. Imi mangaia usor spatele si continua sa ma sarute pe gat. Senzatia era unica, nemaiintalnita, dar deodata s-a oprit.
- Scuze, nu stiu ce m-a apucat. Poate tu nu vrei ce vreau eu si...
- Liniste! Nu iti permit sa ma lasi cu ochii in soare domnule Alex, te rog frumos sa continui de unde ai ramas...
S-a supus ascultator si am continuat jocul nostru pasional. Aceea a fost prima data pentru amandoi si trebuie sa recunosc ca mi-a placut. Locul acela avea ceva special,fiindca totul a fost perfect in acea zi...
Dupa ce ne-am calmat poftele trupesti, ne-a cuprins din nou euforia de copil si am sarit in apa. Era trecut de miezul noptii si luna dadea lacului o sclipire superba, parca imi era frica sa ma misc sa nu cumva sa se distruga acea frumusete. Ma uitam la stele, erau atat de frumoase.Totul a fost perfect de ziua mea, si un lucru stiam sigur, niciodata nu o sa pot sa ma opresc din al iubi pe Alex...
Capitolul 11: Atentie...asculta ce iti spun fiindca doar stiind ce ti-am zis o sa ramai viu...
Ora de romana...trebuie sa scriem o compunere afurisita, despre un castel handicapat si eu nu am nici un chef. Stau si mazagalesc pe foaia ramasa inca alba pe jumatate. Nimic, dar absolut nimic, asta se afla in capul meu. De fapt gresesc, ma gandesc la ceva....la cel cu care stau in banca si anume Alex. Nu intrebati cum a ajuns cu mine in clasa fiindca nici eu nu stiu cu siguranta, cert e ca este aici si asta este ceea ce conteaza. Dar totusi, trebuie sa scriu ceva la nenorocita aia de compunere...offf ce profa retardata am si eu, pentru ce trebuie sa facem o descriere a catelului in care vom merge in excursie. Ca e nu stiu ce castel intr-o padure din apropiere si ca sunt legende magice despre el si asa mai departe. Vreti magie? Va dau eu magie de va iasa pe nas! Si atunci greseala mea fatala, am uitat de puterea mea asupra naturii...de nervi mi s-au incalzit ochii si am aruncat cu un creion in fata. De fapt nu am avut contac fizic cu acel obiect blestemat, aerul din jurul meu...ma rog poveste lunga, dar cu siguranta pe profa a deranjat-o, si cine sa treaca la raspuns daca nu eu. Am luat pixul shi am mazgalit ceva rapid sa creada ca e scris si m-am ridicat sa ma indrept spre tabla.
Mergeam incet, cu capul atintit la coala scrijelita. Alex se uita disperat din spate, la fel si Silvy si Nick. Adevarul ca nu imi pasa de ce o sa indrug acolo, doar ca lentilele de contact s-au topit datorita caldurii, iar eu nu prea stiu cum va reactiona lumea cand va vedea ochii mei rosii. In fine, paseam incet si apasat, rugandu-ma sa sune o data clopotelul. Da de unde,vise, era abea jumatatea orei. Am ajuns pana la urma in fata in clasei, ramanand cu capul plecat, sa nu se vada minunile mele de ochi rosii.
- Deci domnisoara Swan, aveti chef de pase la ora mea...eee nu-i nimic, sa va auzim ce ati scris pana acum...fiindca un elev de rangul dumneavoastra terminase pana la ora aceasta.
O simteam cum se holbeaza la mine, sa citesc. Imi venea sa ma intorc si sa i scot limba...ce te uiti asa la mine broscatura? Nu ai altceva mai bun de facut? Nu am putut sa mai imi termin inca un gand, am simtit cum tot corpul meu moare. Gandurile mi se sfarsesc, iar ochii raman niste abisuri , goi...fara culoare sau stralucire. Nu mai am control aspura corpului, un impuls si ridic capul incepand sa vorbesc.
- Castelul cosmarului, terenul de lupta al atator fiinte magice. Trecut prin razboaie, in 1450, anul in care a fost construit, o aparare pentru demoni...atunci a aparut pentru prima data ucigasul, si atunci s-a alaturat binelui. Tot in acea zi s-a hotarat soarta urmatoarelor generatii prin castigul lor, al celor buni. Trecand prin culoarele intunecate, vazut doar in razele lunii de cei mai curajosi care indraznesc sa se duca in padure noaptea. Am incredere in tine, tu ai inceredera in mine? Ti-am lasat garantie sufletul meu la intrare....stiu ca il voi recastiga cu greu, fiindca daca te afunzi in magie, calea de intoarcere e batuta cu spini. Dar nu asta conteaza, conteaza doar sa ai grija, altfel iti va fi imposibil sa mai vezi lumina viu. Prima la stanga, sa nu indraznesti sa calci acolo fiindca vei cadea in abis si vei avea parte de o cadere vesnica, dureroasa cand toate gandurile si dorintele iti vor trece prin fata ochilor, dar sa nu crezi ca iti va placea. Deoarece caderea aceea e blestemata si in cele din urma vei muri, chinuit de dorinta de a reveni. Dar nici la dreapta sa nu te duci, caci cei ce o iau pe acea cale sfarsesc tragic, nevazuti de nimeni. Doar creatorii varjii cunosc cea au patit nefericitiii ce au apucat acel drum. Du-te direct in fata, o sa crezi ca sunt nebuna si te trimit intr-un zid, dar crede-ma ca nu sunt. Ca sa treci ai nevoie de un trandafir, trece-l peste pietrele reci, lumina lui te va bloca, dar sa nu te speriii a fost o singura taietura in cristalul sabiei. Atunci se va deschide usa si vei putea intra in castelul propriu-zis. Acum iti recapeti sufletul care l-ai dat garantie...nu iti fa griji l-am primit si eu pe la meu.Dar fi atent, fiindca drumul este mai greu de aici inainte, caci dusmanii stiu totul despre trandafir, si au si sabia. Ucide sau lasa totul sa moara...cuvintele ce vor hotara soarta intregului univers....gandeste-te la trandafir...saruta-l inainte sa se ofileasca....si nu uita ca te iubesc....
Acelea au fost ultimele mele cuvinte. Ochii mi-au ramas tinta pe Alex, in timp ce o auzeam pe profa indrugand ceva in spatele meu. Spunea ca am descris foarte bine si bla bla bla, eu ramaneam sa ma uit la el, oare a inteles ce am spus, fiindca nu imi pot amint. Genunchii ma lasau intr-o caderea lina. Incostienta ma cuprindea si prima data dupa mult timp simteam oboseala, epuizare.Am simtit cum ma prinde cineva, adica Alex...
- Rose...acesta fost ultimul lucru care l-am auzit, apoi totul a devenit negru...