Anamneza iubirii

[Axxa.No.Way]

Merci mult de commuri si Toxic, iti multumesc pentru sfaturi^^



Capitolul IV: O experienta de neuitat: pedeapsa
Partea a II-a

Fiecare pas ma motiva sa mai fac un altul si tot asa, insa oboseala parea a nu ma cruta… dar nu puteam sa incetinesc pentru ca atunci, intregul meu plan ar fi devenit doar un vis indepartat, o iluzie pe muchia de cutit a razbunarii. Ce nu face o fiinta umana pentru libertate?
M-am calmat putin cand am vazut ca mai aveam de traversat o singura strada si pe urma ajungeam imediat in parc si de-asemenea la tinta mea principala.
-La naiba! am spus incet, insa in mare parte furioasa deoarece semaforul arata rosu, iar eu tocmai ce trecusem si eram nevoita sa inghit toate injuraturile soferilor care au oprit brusc… dar nu le dadeam atentie, asa ca am continuat sa alerg. Am aruncat o scurta privire in spate si l-am vazut pe Raiden sarind surprinzator de repede din fata unei masini care ar fi putut foarte usor sa-l loveasca. Avea un noroc care ma enerva la culme, insa nu mai tare decat propria-i persoana. I-am scos limba si a ramas uimit de gestul meu, dupa care am continuat sa alerg razand. Mai aveam decat vreo cincisprezece metri pana la “tinta mea” si anume: fantana. Ce mod mai bun de a scapa de un document “important” exista in afara de a-l uda complet, astfel incat cerneala va disparea si nu va ramane nimic mai mult decat o trista foaie fara nici-un sens… si inutila? Imediat ce am ajuns la fantana, am facut o scurta saritura si am ajuns pe marginea oarecum groasa a acesteia si putin inalta, dar, din pacate Raiden m-a ajuns indata din urma.
-Daca mai faci un singur pas, o sa arunc acest pretios document in apa si voi avea grija sa se duca la fund cu putin ajutor! i-am raspuns incercand sa par cat mai serioasa, desi intreaga situatie ma amuza nespus de mult.
M-a privit sfidator si in urmatoarea clipa a sarit langa mine, pe marginea fantanii si a incercat sa-mi ia din mana foaia, insa m-am lasat pe spate, prinzandu-l de camasa uniformei si astfel am cazut amandoi inauntru. Nu mi-a adresat nici un cuvant, insa ma privea nervos, dupa care a zambit, spunandu-mi cu o oarecare seriozitate indulcita de surasul sau:
-Acea foaie era doar o copie dintre multe altele, iar originanul este intr-un loc complet sigur.
Eram uimita, insa nu datorita cuvintelor sale, ci a reactiei pe care am avut-o in urma lor deoarece nu imi pasa deloc! Eram calma, linistita… ma simteam bine pentru ca planul meu reusise si nu regretam deloc. Eram multumita de ceea ce am facut deoarece ar fi fost atat de simplu si de banal sa rup acea hartie. Totul ar fi devenit un fel de drama: fata care cu un zambet misel pe chip ar fi rupt brutal documentul ce ii luase libertatea. Eu nu eram asa… Vroiam distractie si o cautam incercand sa ma amuz pe seama tanarului turore care in ultima vreme parea sa cedeze propriilor nervi. Speram ca incapatanarea sa de a reactiona mereu linistit sa tina mai mult si sa nu-si fi schimbat felul sau calm de a fi, desi gaseam haioasa fata sa cand tipa la mine sau era suparat. Mi-a fost usor sa-mi dau seama ca pur si simplu rupand foaia, probabil ca s-ar fi prefacut ca nu s-a intamplat nimic, insa chiulind de la una dintre cele mai “importante” ore, aratandu-i profesoarei “respectul” meu si scapand de acel document intr-un mod haios si total copilaresc, pe care el cu siguranta il considera exasperant… ei bine, asta l-ar fi enervat foarte mult. Am incercat sa ma pun in locul lui, ceea ce nu a fost tocmai usor, dar m-a ajutat sa realizez ca nu era o persoana prea rabdatoare… cel putin asta credeam atunci, dar curand aveam sa-mi dau seama ca ma inselasem.
Am privit in dreapta mea si am ramas inlemnita la vederea unuia dintre turnurile bisericii, ce se inalta falnic printre caldiri. Mi-am muscat buza inferioara, iar doua picaturi de sange de-un rosu aprins mi s-au prelins pe barbie. Am auzit un sunet asemenea unui clinchet sur, insa nu i-am dat atentie, desi era “zgomotul” facut de un strop din lichidul vital si rosu ce cazuse in apa fantanii. Inca priveam inspre biserica, amintindu-mi de cimitirul care era langa ea si de trista inmormantare a dragului meu bunic care mi-a fost ca un tata. Ma intrebam cum am putut sa trec de aceste cateva zile fara sa vars macar o singura lacrima. Eram scarbita se insensibilitatea de care am dat dovada in ultimul timp… de parca as fi uitat sa-mi ascult propriile sentimente. Atunci am realizat ca nu imi mai puteam retine lacrimile, asa ca m-am ridicat brusc in picioare si am iesit din imensa fantana, luand-o la fuga. Cand am ajuns acasa, am mers direct in camera mea si m-am aruncat in pat, plangand incontinuu. Atunci am auzit cheia invartindu-se in incuietoare si m-am ridicat, pasind incet pana la usa. Am apasat pe clanta si am realizat ca am fost incuiata in propriul dormitor. Dandu-mi seama de situatie, am inceput sa dau cu pumnii si picioarele in bucata mare din lemn alb, desi eram constienta ca asa nu rezolvam nimic.
-Mai bine ai inceta, Ay… nu faci decat sa te ranesti! am auzit vocea joasa de la celalalt capat al usii.
-Da-mi drumul, idiotule! am tipat, aruncand cu primul obiect ce imi cazuse in mana. Abia dupa am constatat ca era doar o perna, asa ca am oftat si m-am asezat jos, rezemandu-ma cu spatele de peretele rece.
***************************************************************
Ceea ce mi se intampla era complet enervant! Speram ca macar soarta sa fie mai milostiva cu mine, fata de tiranul din camera de-alaturi. Dupa aproximativ un sfert de ora in care dadusem cu pumnii si cu picioarele in usa si in care tipam pe-alocuri, facandu-l pe Raiden in toate felurile, mi-am dat seama ca nu avea de gand sa-mi dea drumul. Mainile ma dureau, de-asemenea si picioarele, iar singura mea alinare era ca nu aveam nici-un cutit la indemana, pentru ca daca as fi avut, cu siguranta ca furia si instinctual de a ucide m-ar fi indreptat catre fapte necugete si as fi fost chiar in stare sa daram usa si sa ma arunc asupra lui cu obiectul ascutit. Am inceput sa rad de propriile mele ganduri malefice, o jumatate din mine le aproba fara retinere, chiar cu indifirenta, in timp ce cealalta imi striga cat de mandra era de ele. Totusi, eram complet plictisita. N-aveam nici-un chef sa ma prefac ca nimic nu se intamplase si ca stateam inchisa in camera mea pentru ca asa vroiam eu, asa ca m-am decis in final sa renunt la noul meu rol de printesa la ananghie, inlocuindu-l cu cel al unei eroine care era gata sa iasa din orice situatie, oricat de grea ar fi fost. Stateam intinsa pe covor, langa dulapurile cu haine si priveam in gol, simtind gustul amar al monotoniei ce ma invaluise. Mi-am intors capul catre stanga si atunci am ramas complet uimita: sub dulap, era ceva alb ce semana cu un telefon. Atunci mi-am dat seama ca tocmai ce gasisem mobilul pe care il pierdusem in urma cu o luna, astfel fiind nevoita sa-mi iau unul nou. Singurul motiv pentru care nu-l gasisem atunci cand l-am pierdut, era ca il tineam mai mereu inchis, la fel cum era in ziua in care il ratacisem. Mi-am intins mana sub dulap, incercand sa ajung la el, iar cand l-am atins am simtit o foarte placuta caldura, ce se impletea cu dulcele miros al victoriei ce avea sa urmeze. Am tastat PIN-ul si telefonul s-a deschis imediat, insa nu avea prea multa baterie, asa ca am format primul numar care imi venise in minte si am asteptat cu nerabdare ca persoana de la celalalt capat sa raspunda.
-Alo! Cine e? am auzit vocea lui Chrissie.
-Sunt eu, blondo! i-am raspuns vorbind incet.
-Ayame?! De unde ma suni? m-a intrebat surprinsa.
-De pe fostul meu celular, am avut marele noroc de a-l gasi si de a putea chema ajutoare. Te rog sa nu ma intrerupi pana nu termin de spus tot! i-am spus incercand sa-mi ascund disperarea, dupa care am continuat:
-Raiden m-a incuiat in camera mea si nu am cum sa ies. Nu stiu ce sa fac, de fapt am cateva idei machiavelice pentru a-l tortura, insa asta abia dupa ce reusesc sa evadez. Am nevoie de ajutor! i-am marturisit panicata, dar abia dupa ce i-am zis asta mi-am dat seama ca ii cerusem imposibilul.
Dupa cateva momente de tacere, aceasta mi-a spus hotarata, trezindu-mi si ultima farama de speranta:
-Pregateste-ti pijamalele si periuta de dinti pentru ca asta-seara dormi la mine acasa! O sa le invit si pe Myra si Chloe deoarece avem nevoie de ele ca sa te scoatem din casa fara sa observe “domnul tiranie”. Imbraca-te complet in negru si incearca sa legi mai multe cearceafuri sau orice altceva ca sa faci un fel de funie sa poti iesi pe geam! Si in ultimul rand, pune-ti mobilul pe silentios pentru ca o sa te sun cand ajungem in dreptul ferestrei tale, ok?
-In regula, i-am spus nedumerita, dupa care am incheiat convorbirea.
Am legat repede mai multe cearceafuri pe care le aveam in dulap, iar un capat l-am innodat strans de unul din picioarele patului. M-am imbracat cu un tricou negru si o pereche de pantaloni de aceeasi culoare, iar intr-o geanta destul de mare mi-am pus ceea ce mi-a spus Chrissie. Dupa aproximativ treizeci de minute, a sunat telefonul:
-Ce faci? a intrebat vesela Myra.
-Cred ca se simte minunat, doar a fost incuiata in propria camera, nu? a spus Chloe sarcastica.
-Saluuuuut! a exclamat Christinne.
-Ce naiba se intampla acolo? am intrebat uimita.
-Telefonul e pe speaker, a zis Mirabelle.
-Merci mult ca ati venit! Nu stiu ce m-as face fara voi, le-am spus cu lacrimi in ochi.
-Esti gata? m-a intrebat Chrissie.
-Da, am raspuns hotarata, tinand in mana celalalt capat al lungului sir de cearceafuri.
I-am dat drumul pe fereastra, dupa care m-am asezat pe marginea acesteia, fiind pregatita sa cobor. Am apucat cu grija materialul ce speram sa ma tina si am iesit cu precautie pe geam, strangand in maini sfoara improvizata. Nu trecusera nici macar cinci secunde de cand atarnam si cearceaful a inceput sa cedeze, in final rupandu-se. Deoarece eram aproape de marginea ferestrei, am reusit sa ma prind de ea. Incercand sa ma ridic ca sa intru inapoi in dormitorul meu, mi-a alunecat mana stanga. Ma panicasem foarte tare, in primul rand, aveam sa cad, iar in al doilea, asta s-ar fi intamplat de fata cu prietenele mele. Singura mea sansa era ca cineva din interiorul camerei sa ma ajute. Am inceput sa tip:
-Raiden! Ajutoooor! Raiden!
Auzeam batai disperate in usa de la intrarea in casa, dupa care Chloe a strigat catre mine:
-Nu cred ca este acasa. Christinne a si sunat, insa nimeni nu raspunde!
Imi simteam muschii parca arzand, iar mainile ma dureau cumplit. Lacrimi mi se prelingeau repede pe chip si pentru prima data aveam senzatia ca traisem mult prea putin ca totul sa se sfarseasca astfel. Niciodata nu mi-am imaginat ca aveam sa alatur numele lui Raiden cu “te rog”. Il imploram in gand sa vina, dar am constatat ca sunt momente in viata in care sperantele pur si simplu sunt mult mai indepartate decat insasi stelele.
Am auzit un zgomot puternic venind din apropiere si o pereche grabita de pasi ce se apropia uimitor de repede de mine, dar deja era prea tarziu… eram in cadere.
Totul se intamplase uimitor de repede: in timp ce cadeam, cineva m-a prins de mana si atunci am auzit un “buf” puternic. Impactul nu a fost deloc dureros pentru mine, insa eram foarte ingrijorata pentru cel ce ma salvase si care era sub mine.
-Chemati o ambulanta! am tipat disperata catre prietenele mele.
Raiden zacea pe jos, zambindu-mi. Mi-a luat mana intr-a lui si mi-a spus:
-Ma bucur ca esti bine.
Pe urma s-a ridicat si si-a aranjat putin camasa, dupa care a mers catre usa casei de parca nimic nu s-ar fi intamplat. Toate patru il priveam uimite. Desi hainele ii erau sifonate, nu parea deloc sa arate ca il durea ceva. Acesta s-a intors catre Myra, Chloe si Chrissie si le-a zis:
-Cred ca ar trebui sa mergeti acasa acum. Nu va ingrijorati pentru Ayame, va fi bine.
Le-am privit, dand din cap in semn de “da”. Au plecat fara macar sa ne luam la revedere. Pe urma l-am urmat pe Raiden in casa, fara nici cea mai vaga idee despre ceea ce avea sa se intample.