03-08-2009, 04:32 PM
Ok. Multumesc autoarelor care mi-au lasat comentarii si le multumesc celor care citesc ficul dar care nu lasa comentarii din diferite motive: lene, lipsa de timp etc. Am incercat sa tin cont de sfaturile voastre dar nu prea pot sa le ascult. Si nu e vina mea ca sunt intr-o zodie autoritara care nu asculta de nimeni (leu):)). Deci acum am adus continaurea.
Rapirea
M-am trezit. Incet, incet m-am ridicat de pe canapea. Strigatele disperate ale Hinatei m-au facut sa urc rapid scarile unde se aflau prietenii mei. Am iesit in graba, fara sa ma vada nimeni pentru a nu imi descoperii locul secret. Cand s-a intors, bruneta m-a luat in brate strangandu-ma cat de tare putea.
-Unde ai fost ? Am crezut ca ai patit ceva. mi-a spus aceasta printre lacrimi.
-E-n regula. Nu am patit nimic. Acum, da-mi putin drumul ca nu mai pot respira
Hinata mi-a dat drumul cu greu incercand sa isi stapaneasca emotiile. I-am aruncat o privire fulgeratoare brunetului si m-am indreptat spre curtea din spate. Am iesit pe usa casei care ducea la gradina din spate. M-am asezat pe banca din mijlocul curtii privind spre dealul ce se inalta spre cer. Trandafirii rosii ca sangele si albi ca neaua erau despartiti de poalele dealului de un gard de lemn de un metro inaltime. In jurul casei erau tufisuri de arbusti, care la vremea aceea din an, erau impodobite cu flori frumoase galbene; iarba era de un verde luxuriat ca toata iarba din imprejurimile Konohai. Nici chiar in mijlocul iernii, cand gerul nu se lasa imblanzit zile intregi, nu se ofilea iarba; iar vara, ii dadea doar o nuanta mai vie, de un verde puternic si stralucitor. Ploile cadeau bland, fara sa strice nimic din dulceata tandra a naturii; nu exista zapada si soarele stralucea numai cat sa dea putere, sa inveseleasca, dar niciodata nu vlaguia nimic. Dar toata acea frumusete nu era observata de sateni, deoarece pe atunci nu aveai timp sa stai si sa urmaresti frumusetile vietii. Era prima data cand stateam si admiram cu adevarat iarba verde ca smaraldul ce acoperea dealul. M-am ridicat incet de pe banca si am mers in casa de unde am luat o carte numita ’’Pasarea spin’’. M-am intors repede cu acel volum in mana. Am deschis poarta ce dadea spre deal si am urcat pana la jumatatea lui. M-am asezat obosita pe iarba si am deschis cartea. La prima pagina, era o legenda pe care probabil nu o voi uita nici o data.
Exista o legenda despre o pasare care canta o singura data in viata, mai dulce decat orice alta vietate de pe fata pamantului. Din momentul in care-si paraseste cuibul, cauta un copac cu spini si nu isi gaseste odihna pana nu-l afla. Apoi, cantand printre ramurile salbatice, ea se arunca singura in spinul cel mai lung si mai ascutit.
Si, in extazul mortii, ea se inalta deasupra propriei agonii, scotand un tril mai dulce decat al privighetorii sau al ciocarliei. Un cantec al carui pret suprem este insusi existenta . Intreaga lume inmarmureste ascultandu-l si Dumnezeu in paradisul sau zambeste. Pentru ca ceea ce este mai bun in viata noastra se obtine numai cu pretul unei dureri existantiale... Ori cel putin asa spune legenda.
Cand am terminat de citit am ramas inmarmurita. Cuvintele acelea exprimau un adevar pur. Acea legenda era adevarata. Am inchis cartea si mi-am indreptat privirea spre cer. Acel albastru infinit, derutat de pete albe de culoare, se intamdea pana dupa dealuri, multi si vai, pana la linia orizontului si chiar mai incolo. M-am intins pe iarba, lasand firele verzi sa imi atinga chipul. Norii care acopereau cerul in dimineata acelei zile au fost inlocuiti de soare. Acesta ma incalzea cu fiecare secunda. Din apropierea locului unde stateam, mai exact dintr-un tufis, a sarit un iepuras micut si alb. Ochii lui albastri ce marea exprimau teama. L-am privit in ochi iar acesta s-a indreptat spre mine. L-am mangaiat usor, iar cand mana mea i-a atins blana a luat-o la fuga cat il tineau picioarele. M-am mirat deoarece stia ca nu vreau sa ii fac nici un rau. Am oftat si m-am intors si atunci l-am vazut. In fata mea statea cel mai rau dusman al satului, unul dintre cei trei sanini, Orocimaru. Il uram nespus deoarece atacase de mai multe ori satul si il ademenise pe Sasuke la el. M-am ridicat in picioare rapid luand pozitia de aparare. Parul lui lung si negru ii acoperea fata alba iar ochii lui verzi asemeni celor de sarpe exprimau ca intotdeauna rautate pura.
-Mai, mai mai... uite pe cine avem noi aici. E chiar eleva lui Tsunade. Ce faci aici singura, papusica? m-a intrebat Kankuro care a aparut in spatele meu si mi-a pus un cutit la bat.
-Ce vreti ? Lasatima in pace ! am pus eu aproape strigand sperand ca cineva ma va auzi.
-Stai calma. Nu iti vom face nimic. Inca. Tu, vi cu noi. Si nu incerca sa fugi ca va fi mai rau pentru tine. Ai inteles ? spuse Orocimaru. Am dat aprobator din cap. Stiam ce mi se poate intampla asa ca am hotarat sa il ascult si sa vad ce vrea sa faca. A disparut intr-un nor de fum iar apoi Kankaro m-a luat cu el. Cand m-am trezit eram intr-o grota intunecata unde lumina nu putea sa ajunga. Doar indepartare se putea zari un cerc de lumina. Orocimaru se uita la mine facanduma sa incep sa tremur. Nu ma puteam stapani. M-a legat bine si iar la ura mi-a pus un fel de banda. Cand s-a asigurat ca nu pot sa scap a plecat. O liniste apasatoare a cuprins tot locul. Incercam sa ma eliberez dar in zadar. Funiile erau legate prea strans. Tot ce puteam sa fac era sa astept sa vad daca cienva va veni sa ma salveze.
Intre timp, in Konoha, prietenii mei ma cautau din nou. Hinata ma cauta in pod, Naruto in camere iar Sasuke a iesit afata. Brunetul se indrepta spre deal. Cand a juns in dreptul locului unde am stat, a vazut cartea si o panglica mov.
-Orocimaru…
Scuze ca e asa scurt. Spor la comentat.
Rapirea
M-am trezit. Incet, incet m-am ridicat de pe canapea. Strigatele disperate ale Hinatei m-au facut sa urc rapid scarile unde se aflau prietenii mei. Am iesit in graba, fara sa ma vada nimeni pentru a nu imi descoperii locul secret. Cand s-a intors, bruneta m-a luat in brate strangandu-ma cat de tare putea.
-Unde ai fost ? Am crezut ca ai patit ceva. mi-a spus aceasta printre lacrimi.
-E-n regula. Nu am patit nimic. Acum, da-mi putin drumul ca nu mai pot respira
Hinata mi-a dat drumul cu greu incercand sa isi stapaneasca emotiile. I-am aruncat o privire fulgeratoare brunetului si m-am indreptat spre curtea din spate. Am iesit pe usa casei care ducea la gradina din spate. M-am asezat pe banca din mijlocul curtii privind spre dealul ce se inalta spre cer. Trandafirii rosii ca sangele si albi ca neaua erau despartiti de poalele dealului de un gard de lemn de un metro inaltime. In jurul casei erau tufisuri de arbusti, care la vremea aceea din an, erau impodobite cu flori frumoase galbene; iarba era de un verde luxuriat ca toata iarba din imprejurimile Konohai. Nici chiar in mijlocul iernii, cand gerul nu se lasa imblanzit zile intregi, nu se ofilea iarba; iar vara, ii dadea doar o nuanta mai vie, de un verde puternic si stralucitor. Ploile cadeau bland, fara sa strice nimic din dulceata tandra a naturii; nu exista zapada si soarele stralucea numai cat sa dea putere, sa inveseleasca, dar niciodata nu vlaguia nimic. Dar toata acea frumusete nu era observata de sateni, deoarece pe atunci nu aveai timp sa stai si sa urmaresti frumusetile vietii. Era prima data cand stateam si admiram cu adevarat iarba verde ca smaraldul ce acoperea dealul. M-am ridicat incet de pe banca si am mers in casa de unde am luat o carte numita ’’Pasarea spin’’. M-am intors repede cu acel volum in mana. Am deschis poarta ce dadea spre deal si am urcat pana la jumatatea lui. M-am asezat obosita pe iarba si am deschis cartea. La prima pagina, era o legenda pe care probabil nu o voi uita nici o data.
Exista o legenda despre o pasare care canta o singura data in viata, mai dulce decat orice alta vietate de pe fata pamantului. Din momentul in care-si paraseste cuibul, cauta un copac cu spini si nu isi gaseste odihna pana nu-l afla. Apoi, cantand printre ramurile salbatice, ea se arunca singura in spinul cel mai lung si mai ascutit.
Si, in extazul mortii, ea se inalta deasupra propriei agonii, scotand un tril mai dulce decat al privighetorii sau al ciocarliei. Un cantec al carui pret suprem este insusi existenta . Intreaga lume inmarmureste ascultandu-l si Dumnezeu in paradisul sau zambeste. Pentru ca ceea ce este mai bun in viata noastra se obtine numai cu pretul unei dureri existantiale... Ori cel putin asa spune legenda.
Cand am terminat de citit am ramas inmarmurita. Cuvintele acelea exprimau un adevar pur. Acea legenda era adevarata. Am inchis cartea si mi-am indreptat privirea spre cer. Acel albastru infinit, derutat de pete albe de culoare, se intamdea pana dupa dealuri, multi si vai, pana la linia orizontului si chiar mai incolo. M-am intins pe iarba, lasand firele verzi sa imi atinga chipul. Norii care acopereau cerul in dimineata acelei zile au fost inlocuiti de soare. Acesta ma incalzea cu fiecare secunda. Din apropierea locului unde stateam, mai exact dintr-un tufis, a sarit un iepuras micut si alb. Ochii lui albastri ce marea exprimau teama. L-am privit in ochi iar acesta s-a indreptat spre mine. L-am mangaiat usor, iar cand mana mea i-a atins blana a luat-o la fuga cat il tineau picioarele. M-am mirat deoarece stia ca nu vreau sa ii fac nici un rau. Am oftat si m-am intors si atunci l-am vazut. In fata mea statea cel mai rau dusman al satului, unul dintre cei trei sanini, Orocimaru. Il uram nespus deoarece atacase de mai multe ori satul si il ademenise pe Sasuke la el. M-am ridicat in picioare rapid luand pozitia de aparare. Parul lui lung si negru ii acoperea fata alba iar ochii lui verzi asemeni celor de sarpe exprimau ca intotdeauna rautate pura.
-Mai, mai mai... uite pe cine avem noi aici. E chiar eleva lui Tsunade. Ce faci aici singura, papusica? m-a intrebat Kankuro care a aparut in spatele meu si mi-a pus un cutit la bat.
-Ce vreti ? Lasatima in pace ! am pus eu aproape strigand sperand ca cineva ma va auzi.
-Stai calma. Nu iti vom face nimic. Inca. Tu, vi cu noi. Si nu incerca sa fugi ca va fi mai rau pentru tine. Ai inteles ? spuse Orocimaru. Am dat aprobator din cap. Stiam ce mi se poate intampla asa ca am hotarat sa il ascult si sa vad ce vrea sa faca. A disparut intr-un nor de fum iar apoi Kankaro m-a luat cu el. Cand m-am trezit eram intr-o grota intunecata unde lumina nu putea sa ajunga. Doar indepartare se putea zari un cerc de lumina. Orocimaru se uita la mine facanduma sa incep sa tremur. Nu ma puteam stapani. M-a legat bine si iar la ura mi-a pus un fel de banda. Cand s-a asigurat ca nu pot sa scap a plecat. O liniste apasatoare a cuprins tot locul. Incercam sa ma eliberez dar in zadar. Funiile erau legate prea strans. Tot ce puteam sa fac era sa astept sa vad daca cienva va veni sa ma salveze.
Intre timp, in Konoha, prietenii mei ma cautau din nou. Hinata ma cauta in pod, Naruto in camere iar Sasuke a iesit afata. Brunetul se indrepta spre deal. Cand a juns in dreptul locului unde am stat, a vazut cartea si o panglica mov.
-Orocimaru…
Scuze ca e asa scurt. Spor la comentat.