Blestemul Sângelui [+16 / +18]

[Lye]

Presentiment

Am ajuns acasa. Acasă! Nu aş fi crezut niciodată că acest cuvânt ar ieşii dintre buzele mele pe un ton de uşurare. M-am rezemat de uşă, alunecând pe suprafaţa rece, insensibilă, fară viaţă. Pentru un moment, am uitat de rana ce imi despica palma. Însă în clipa în care am atins-o de pământ, un fior mi-a strabătut trupul. Aveam impresia că mii de ace imi străpung fiecare parte a corpului. Sângele nu mai curgea. Cel puţin un lucru bun. Continuam să tremur. Eram atât de speriată, încât orice zgomot m-ar fi făcut să ţip asemenea unei descreierate. M-am ridicat, înaintând pe holul cufundat în întuneric. Însă atenţia mi-a fost captată de oglindă. M-am îndreptat spre aceasta, atingând-o pe cea care mi se arata. Părul ce avea culoarea chihlimbarului topit curgea în valuri ondulate pe umerii mici, delicaţi. Ochii, de un albastru nedesluşit exprimau îngrijorare, teamă, scârbă. Buzele, odată roşii... formau acum două linii lipsite de vre-un gest sau sentiment. Hainele largi, negre, îmi acopereau formele feminine pe care le deţineam. Am apucat marginile tricoului, aruncându-l într-un colţ, sperând să nu îl mai văd. Mi-am trecut degetul peste marginile dantelate ale sutienului. Trandafiraşii mici, decorau acea suprafaţă neagră, ce îmi ţinea sânii în frâu. Pentru un moment, am simţit un curent atât de puternic, încât părul mi-a fost vizibil fluturat. M-am uitat la geam, care spre uimirea mea... era închis.
-Cassandra, cred că lipsa somnului începe sa iţi dăuneze.
Nu ştiu când am ajuns în dormitor. Cert este ca mi-am dat seama ca mă aflu între aşternuturile curate şi frumos mirositoare. Aroma de lavanda îmi inunda nările, dezmierdându-mi simţurile ce încă se menţineau alerte.
-Ce tot fac? Am plecat din cimitirul ăla... nu mai este nici-un pericol. Acum, o să închid ochii şi o să dorm atât de profund, încât mă voi trezii peste două zile!
Mi-am lovit obrajii, cufundându-mă în perna moale.
Nu mi-am dat seama cât de obosita eram. Tot ce ştiu este că am deschis speriată ochii, privind temătoare în jur. Auzeam un mârâit. Mârâit... ce nu părea a fi uman.
-Este cineva aici? Întreb cu vocea tremurândă, strângând cearceaful la piept.
Din nou, s-a auzit acelaşi mârâit, după care totul a fost acoperit de linişte. Îmi era frică să mă dau jos din pat. M-am uitat pe geam. Cerul avea culoarea cernelii diluate, presărat cu praf de diamante.
-Probabil că am visat... da, cu siguranţă asta trebuie să fie.
M-am dat jos din pat, încălţând papucii aşezati la marginea patului. Îmi mişcam leneşă picioarele, în timp ce căscam zgomotos.
Am păşit în bucătărie. O încăpere mică, lipsită de aparatură sofisticată. Singurul obiect ce aparţinea noii tehnologii era un cuptor cu microunde, care nu a mai fost folosit de ceva vreme. Am luat un pahar, turnând apă în el. Jumătate de lichid l-am varsat pe mine, însă nu îmi păsa. Am dus paharul la gură... pentru ca mai apoi să aud din noi acelaşi mârâit. Acum nu mi se mai părea. Am scăpat obiectul din mână, ce s-a spart cu un zgomot asurzitor la contactul cu podeaua acoperită cu gresie. Stăteam rezemata de chiuvetă, ţinând ochii închişi. Aveam un presentiment că ceva... sau cineva era în spatele meu. Brusc, m-am întors. Nimeni. Nimic.
M-am aşezat pe un scaun, punând capul pe unul dintre genunchi. Credeam că încep să o iau razna. Brusc, s-au auzit câteva bătăi în uşă, care m-au făcut să scot un ţipăt slab. Am apăsat pe clanţă, întâlnind privirea rece a lui Mike.
-Bună Cassy! Exclamă acesta mişcându-şi degetele lungi prin faţa mea.
-Cassandra. Intră.
A intrat, trecând vijelios pe lânga mine. A păşit în bucătărie, plimbându-se de la un capăt la celălalt. Mă speria. În ultima vreme, am fost speriată de foarte multe lucruri.
-Poţi să încetezi să te mai plimbi ca un prădător? Spun eu ameţită de mişcările lui rapizi.
-Eu şi băietii ne-am reîntors în cimitir acum căteva ore. Voiam să vedem dacă am lăsat ceva în sicriul contelui. Defapt...ne-am reîntors după pandant. Dar... nu mai era. Replică el privindu-mă în timp ce părul negru îi încadra chipul.
-Nu mai era... cine? Pandantul? Fi mai explicit! Mă răstesc din nou, continuând să îmi bandajez mâna taiată.
-Nu... contele. A dispărut.
Pentru moment, m-am oprit. Am lăsat tifonul pe masă, întorcându-mi ochii spre cel ce îmi era iubit.
-Ei bine, dacă o sa vedem vre-un conte mort de două sute de ani umblând pe stradă, cu siguranţă îl vom recunoaşte.
Gluma mea nu a prins. Nici măcar nu şi-a mişcat buzele. Continua să mă privească, vizibil indignat de felul în care eu tratam problema. Am tuşit uşor, încercând să remediez greşeala pe care tocmai am comis-o.
-Şi... ce crezi că s-a întâmplat? Întreb eu, vrând să par ca subiectul mă interesa.
-Nu ştiu... probabil ca ne-a văzut cineva ieri în cimititr.... a anunţat poliţia şi aceasta a luat cadavrul.
Am răsuflat uşurată. Măcar...nu pretindea că acesta a prins viaţă şi ca bântuie nestingherit prin oraş precum un zombie, băgând spaima în orăşeni. Am ridicat din umeri, asigurându-l că nu ştiu nimic despre strania dispariţia... ce avea să se dovedească la fel de normală precum bandajul pe îmi înconjura mâna.
-Asta am vrut sa îţi spun. Acum... trebuie să mă retrag. Amicii mei mă aşteaptă în vechea capelă de la marginea oraşului.
A plecat, fără să îmi arunce un singur zâmbet. Ce îl costa dacă îşi arcuia uşor buzele subţiri? Însa mă amuza apelativul folosit pentru sataniştii cu care stătea. Amici?
Am început să râd. Dar din nou... am fost înspăimântată de acelaşi mârâit ca şi înainte. Era asemănător cu el al unui câine... doar ca de zece ori mai gros şi profund. Am încremenit... în timp ce picioarele au început sa îmi cedeze. Îmi tremurau genunchii. Priveam în jur, însă nu vedeam nimic... nici-o sursă de la care sa provină acel sunet terifiant.
-Nu ştiu ce eşti... dar încetează acum!
Glasul meu a fost atât de hotărât şi ferm... încât mârâitul a încetat imediat. Din nou, era tăcere. Era întuneric. Era linişte. Mi-am aruncat privirea spre geam. Răsărea soarele. Asta... a reuşit să mă puna pe gânduri. Oare cât am dormit?