ZEI ÅŸi OAMENI

[YamaMina]

erm....ma lovise o alta inspiratie acum ceva timp...si am scris fic'ul asta...de fapt nu e fic...e un fel de scriere 'ganditoare'...e ceva diferit de stilul meu normal de a scrie^_^....e inspirata din multe situatii reale, cu punctul meu de a le vizualiza...si recunosc ca eu doar o scriu, n'o s'o recitesc niciodata...asa ca s'ar putea sa fie greseli in ea...

NU CITITI DACA AVETI SUB 16 ANI SI MAMI SI TATI NU VA DA VOIE!^_^
[center]Cap. I: Disturbed[/center]

O privea asemeni unui hoţ ce urmăreşte o comoară dorită: sfios, dar pătrunzător şi lacom. Stătea la ceva distanţă, oarecum cu spatele orientat către ea, însă ţinându-şi capul în aşa fel, încât ochii săi să o găsească mereu în mulţimea de oameni.
Ea nu-l privise nici măcar o dată, mereu zâmbind, pierdută inocent în discuţii triviale cu persoane neimportante, dar ţinând suav şi totodată posesiv, o mână fină şi subţire de tânăr.
Îşi mută rapid privirea pe posterele de pe pereţi, simţind precipitându-se focul mistuitor al geloziei. Constată cu uimire că berea ce tocmai şi-o luase acum cinci minute, se încâlzise. Întradevăr foc mistuitor...
Oftă abătut şi se îndreptă în ritm moderat câtre frigiderul din hol, sperând totodată că de acolo va îndrăzni să facă şi cei doi paşi spre ieşire, spre eliberarea din iadul plăcut în care se afla.
Planul i-a fost năruit când pe la jumătatea destinaţiei, a fost angrenat oarecum forţat, într-o discuţie iritantă cu însăşi gazda acelei petreceri.
De fapt, petrecere e mult spus. Mai degrabă era o mică şuetă conţinând zece persoane, cel mult, adunate din motive de plictiseală. Era sigur că fiecare din ele veniseră din dorinţa de a-şi pierde timpul cu ceva alcool, tutun şi socializare superficială, decât să stea şi să facă alte lucruri evident mai neinteresante. Se întrebă vag cum de alesese să vină aici, într-o casă sufocantă, cu oameni interesanţi, dar nu şi după ceva alcool, cu muzică plângăcioasă, ce nu-l ajuta la propria situaţie emoţională în care se afla. Cum a putut el să renunţe la varianta unui Street Fighter 4, cola şi ceva Disturbed, alegând gelozie, melancolie şi pe ea? Căci ea îi invadase fiinţa de cum pusese piciorul în acel loc, sau mai degrabă de cum se apropiase de acel loc pe o rază de o sută de metri. Ce fusese în mintea lui, când alesese să vină în acel loc al torturii sentimentale? Ştia sigur că va veni şi ea din moment ce era prietenă bună cu gazda. Atunci, de ce voise el să fie prezent acolo, dacă locul îl ducea la pierzanie? Nu era Iisus, să fie ispitit şi să nu cedeze. Nu căuta iluzii, când ştia sigur că va pierde contactul cu realitatea. De ce voise el să pătrundă în iad, să deschidă cutia Pandorei, în loc să stea liniştit acasă şi să se distreze, împăcat cu sine?
Zdrobi agresiv cutia de bere în palmă, oprind tânărul blond din tirada lui narcisistă.
- Te simţi bine, Tenshu?
Ignorându-i întrebarea, deschise furios frigiderul, îşi mai luă o sticlă de bere şi se baricadă morocănos pe balcon, evitând alte atacuri de socializare şi aflându-se cât mai departe de ea.
De ce nu pleca?
Poate pentru că ar fi fost considerat un laş, iar el mai degrabă s-ar fi dus şi ar fi alergat gol la o paradă gay, decât să fie considerat un om slab. Era un zeu, iar zeii nu fug de provocări chiar dacă se bagă singuri ăn ele şi chiar dacă sunt decăzuţi. Un zeu rămâne zeu întotdeauna.
Sorbi cu sete o gură de bere rece, încercând să stingă văpaia fierbinte ce ăi cuprindea trupul pe măsură ce stătea şi privea un cerşetor din faţa blocului în care se afla. Nu că i s-ar fi părut incitant un boschetar soios, alcoolizat peste măsură. Dar în cap îi apărea imaginea ei radioasă şi puternică, ca naşterea unei minuni şi nu se putea concentra la nimic din jurul lui.
Deodată vocea ei, subţire şi pătrunzătoare ca clinchetul unor clopoţei în deşert, îi lovi simţurile, răpindu-l din furia exagerată în care se aruncase.
Îşi întoarse privirea de la vagabondul ameţit ce asculta muzică populară la un radio ponosit şi o observă stând în toată glorie ei în sufrageria mică în care dădea balconul. Fără să vrea, privirea îi rămase asupra ei, atras forţat ca de un magnet foarte puternic. Radia lumină şi bucurie şi alte sentimente venite din ţara norişorilor roz şi pufoşi, sentimente pe care le ura de obicei, dar de care, în momentul acela nu s-ar mai fi lipsit. Se întrebă când a mai fost ea atât de frumoasă cum era în momentul acela, stând mândră în mijlocul camerei, cu părul ei lung, blond-arămiu şi rochiţa albă, toată inocentă şi periculoasă, cu ochii ăia mari şi pătrunzători, cu zâmbetul naiv, dar misterios. Nici când a fost a lui nu i s-a părut atât de perfectă şi de intrigantă ca acum. Era asemeni unei eroine din legendele greceşti. Era o Elenă a secolului XXI şi el brusc şi-ar fi dorit să fie un Paris divin, să o fure şi să fie a lui pentru totdeauna, zdrobindu-l pe Menelau asemeni unui gândac scârbos. Dar, dacă ar privi mai bine lucrurile, el ar fi Menelau, care orb fiind, şi-a izgonit frumoasa regină, pentru a fi găsită şi salvată de către Paris. Un Paris carismatic, arătos şi iubitor. În povestea lui, Menelau e cel care greşeşte, Menelau e cel care îşi aruncă soţia ca pe un gunoi nefolositor. O soţie care îl iubea mai mult decât orice pe lume. În legenda lui, Menelau e condamnat să sufere o eternitate, iar Paris şi Elena rămân fericiţi împreună, aceasta uitând de soţul dispreţuitor ce a rănit-o cândva.
Muzica se opreşte, iar în fundal rămân doar voci iritante bâzâind grav, ca nişte insecte înfometate de informaţii. Un moment mai târziu se aude ceea ce ar fi un ritm violent, dar dulce, periculos, dar acaparator. Se aude prima melodie pe care ea i-a dat-o lui, amintindu-şi perfect, când, cum şi de ce. O privi lung şi se întrebă dacă ea se gândeşte la lucrul ăsta măcar puţin. Dar ea sări fericită, ciripind energic un: ”aaaaaa...Stricken!!!”, şi-şi aţinti privirea către uşă unde tocmai intra nemesisul lui.
Parcă zbură către Paris-ul ei, îl îmbrăţişă şi-l sărută cu nesaţ. zicând celor de lângă ei că este melodia lor, ceea ce tocmai se auzea.
El nu-şi dezlipi nici o clipă ochii de pe ea, vrând să-şi imprime pe retină gesturile ei în braţele altuia. Trebuia să privească ca să se convingă că ea nu-l va mai preţui niciodată pe el. Îşi pierduse şansa acum mult timp şi era cazul să renunţe. Ea alesese un Paris care o adora mai mult decât o făcuse el şi care nu se sfia să arate lumii cât o iubeşte, printr-un imn hard rock. Disturbed-Stricken...melodia lor şi totodată prima melodie ce ea i-o oferise lui. Coincidenţele dor uneori...
Dar, trecând pe lângă ea în dorinţa lui de a scăpa cât mai repede din locul ce devenise brusc sufocant, nu se abţinu să nu-i atingă uşor rochia, să-i miroasă parfumul, să o soarbă din priviri, memorând fiecare semn, fiecare gest, fiecare sclipire a ochilor ei... Căci în final, fusese prima a lui, lui îi dăduse primul melodia, pe el îl sărutase primul, zicând fericită: ”melodia noastră!”. Nu se putea debarasa de ea, de tot ce adusese ea. Era condamnat să trăiască în amintirea ei, înotând în fiinţa ei pe ascuns, asemeni unui voayeur obsedat.
Se trânti pe pat şi-şi aprinse o ţigară, ignorând din nou, vocea iritantă a prietenului său. Ea stătea undeva la periferia razei sale vizuale, şi putea să-i vadă statura minionă oricând simţea nevoia.
Zâmbi dureros, înţelegând de ce alesese să vină la un meeting plictisitor, cu oameni ciudaţi şi amintiri deranjante. Pentru că, deşi îl rănea s-o vadă, totodată îl făcea invincibil. Nu conta că nu era a lui în momentul de faţă. Doar el fusese zeul ei, doar el fusese adorat de ea într-un mod unic. Nu putea să renunţe la ea de tot şi îşi dădu seama că niciodată n-o făcuse. Ea era a lui în amintire...
In the end...he was stricken, he can’t let go...


P.S: aici e mel..ptr cei care doresc s'o asculte^_^
Disturbed-Stricken

P.P.S: nu e oneshot...chiar daca poate parea asha^_^