Exces de idei [eseuri/povesti]

[Mitsukai Yoru]

Well, aici voi posta mici povestioare si povesti de viata. Sau ceva ce mi s-a nazarit mie sa scriu. Daca aveti vreo critica o astept cu mare drag. xD
Majoritatea sunt one-shoturi pentru concursuri.
Sper sa va placa.

Sinteza eternitatii

Amintirile nu mor, îmi amintesc… Amintirile nu s-au prăbuşit cu graţia unui zbor de fluture muribund în prăpastia uitării, ci persistă ca şi mireasma mlădioasă a trupului tău de catifea pe rămăşiţele mele.
Un noiembrie târziu şi un miez de noapte în care gâlgâitul stropilor de ploaie se uniformiza pe pervazul geamului. Îl priveam, mă domina imaginea lui. Nu puteam să nu îi admir chipul de ceară, tulburat de lumina difuză a lunii. E superb; din orice unghi îl vedeam întotdeauna descopeream un lucru nou la fiinţa lui. Mă transforma într-un alt eu şi incercam să reprim schimbările ce aveau loc de fiecare dată când el respira.
Zâmbeam sau asta voiam să cred că făceam; nu aş suporta să-l las să vadă o altă latură a mea. Nu ştiam nimic despre ceea ce e el, nu ştia nimic despre mine, însă trăiam pe aceeaşi undă. Simţeam cum viaţa mea se schimba în acorduri de chitară, uneori grav, alteori lent, s-a oprit vreodată?
Dacă aş spune că trăiam o iubire interzisă, aş deveni o adevărată plagiatoare a destinului. Iubirea noastră nu era interzisă, acest cuvânt nu există, nimic nu e interzis, totul se acceptă. Îl vedeam venind spre mine şi mi-am închis ochii, aşteptând.
Buzele lui le căutau disperate pe ale mele şi atunci când le-au găsit, s-au lipit zdrobite de fineţea celorlalte. Un gust dulce, pătrunzător, aşa putea fi caracterizat orice sărut din partea lui. O senzaţie ciudată ce-mi străbătea trupul cu o viteză inconştientă, o senzaţia de naivitate inconsistentă şi plăcută pentru care te-ai sacrifica, o particularitatea gentilă plină de riscuri şi pasiune, pe care trupul lui o emitea prin pori, toate astea mă făceau dependentă.
Îşi strecură limba, având grijă să o încercuiască pe a mea cu duritate şi să le unească într-un nod imaterial pe care, cu timpul, să îl strângă. O legătură care palpita într-un ritm esential cu o trăire puternică, însă care sintetiza în ea întreg sensul unei iubiri amorfe.
A dispărut de atunci, probabil că am aşteptat să se întoarcă sau probabil că am vrut să cred asta. Fără el, viaţa mi se părea prea limitară pentru a rezista acelori mari tensiuni.
Nu găseam un argument pentru a trăi, eram în culmea disperării şi pasiunea absurdului era singura care mai arunca o lumina demonică în haosul propriei mele vieţi.
Sunt oameni cărora le este dat să guste numai otrava din conţinutul lumii, pentru care orice surpriză este dureroasă şi orice experienţă un nou prilej de tortură. Eu nu gustam otrava, o savuram până la dependenţă; şi nu mă durea, mă simţeam pe deplin purificată, pentru că numai atunci duceam lichidul la oultima expresie .
Existenţele noastre erau menite de a se distruge una pe altă, eram creaţii ale supranaturalului, basme în realitate, imposibilul în persoană, şi totuşi eram fiinţe. El, eu, aveam dreptul la trăiri.
Mergeam singură pe strada pe care amintirile frenezeau, multiplicându-se, şi aşteptam din nou. Totul se armoniza într-o asonanţă de sunete plăcute. Noaptea albă, ştearsă, se macină în mii de frânturi celeste ce cădeau în acorduri lente, pierzându-şi compoziţia prin particulele de praf.
Am văzut conturată pe asflat imaginea lui, era întuneric, dar puteam simţi mirosul atât de diferit de al meu. Doar era vampir, pentru cei ca mine mirosul lor era sufocant, oribil, însă pentru persoana mea, era ca o beţie a eternităţii. Nicio problemă, niciun chin lăuntric nu îmi tulbura extazul acestei eternităţi în care fiinţa ar fi la fel de imaterială şi pură ca nefiinţa, el era totul.
M-am încruntat cu sprancele unite, într-o expresie de iritare sau de concentrare maximă. Nu mai puteam sta nemişcată, mă aşteptăm ca lumina lunii să se unduiască din nou şi se undui, se dilată absurd ca o imagine reflectată pe latură unei bule de săpun, în care se închidea spaţiul dintre noi. Strada nu mi se mai părea mare, deşi nu îi vedeam capătul, însă distanţă de la ochii mei la ochii lui era uriaşa- kilometrii întregi, iar când am făcut primul pas în faţă, m-am simţit aproape imponderabilă, asemeni unei frunze în bătaia vântului. Vibraţiile inimii veneau în valuri ritmice, egale, combinându-se cu zumzăitul respiraţiei mele. Atât percepeam.

- Încă vie, nu?
- Mai vie ca tine. De ce ai plecat, de ce nu mi-ai spus nimic? De ce m-ai lăsat aici?
- Ăsta e trecut, noi suntem în prezent, nu mă întreba de ce, nimic nu are o definiţie certă. Lumile în care trăim sunt pictate cu sânge, viitorul nostru ar putea fi la fel, eşti pregătită să te implici în asta?

Am ezitat să răspund, ce voiam de fapt? Mi-a zâmbit şi de abia atunci am realizat cât de frumos era de fapt. Părul negru, buclat, căzut pe umeri până aproape de brâu, ochii verzi, ce vedeau prin mine, umerii laţi, acoperiţi de o mantie neagră şi picioarele lungi, el întruchipa perfecţiunea, nu văzută de alţii, ci văzută doar de mine. A scos din haină un pumnal şi mi l-a înmânat. Eram confuză, dar îmediat am înţeles la ce folosea.

- Nu ştiu ce e bine şi ce e rău; ce e permis şi ce nu; nu pot condamna şi nu pot lăuda. Nu este niciun criteriu valabil în această lume şi niciun principiu conservativ. În momentul ăsta, nu cred în absolut nimic şi n-am nicio speranţă. Nu am nici sentimentul trecutului, nici al viitorului, iar prezentul mi se pare otravă. Poţi să mă scapi de toate astea?

Am tăcut. Cuvintele sale răsunau în mintea mea, cât de complex părea totul. Sufeream în tăcere, nu îndrăzneam să-mi vărs amărăciunea nici cel puţin în suspine. Aş fi urlat într-un cor de o sinistră dezarmonie, cu strigăte stranii care să cutremure acest pământ. Toate idealurile deveneau nule, credinţele fleacuri, arta o minciună şi filozofia o glumă. Totul era o inălţare şi o prăbuşire.
Probabil că ştia că eu aveam să decad şi el se va înălţa, probabil eu consideram că el şi cu mine suntem totul. Ştia că nu sunt în stare, a zâmbit, mi-am dat seama de asta.
S-a apropiat de mine, până ce i-am putut simţit inima izbindu-se de pieptul său şi bătăile spargandu-se în ecouri. Mi-am aşezat braţele în jurul lui şi mi-am lăsat capul pe trupul său tare şi rece. Mână sa înconjură cu putere pumnalul şi îndreptă lama sa către inimă aşteptând probabil cuvintele mele, însă eu am tăcut. În felul asta, am chemat moartea, şi de abia când am închis ochii i-am simţit tremurul puternic şi apoi… praf.

**
De când a murit el, nu m-am mai transformat în om, am rămas ceea ce probabil voi fi întotdeauna. M-am născut vârcolac, pentru mine eternitatea nu e inteligibilă, conceptul obiectiv al acestui cuvânt nu are niciun sens.
Izolarea momentului din succesiune îi atribuie acestuia un caracter absolut. Un absolut pentru simţirea noastră, dar căruia nu i se poate atribui un element de realitate sau fantezie, căci în perspectiva eternităţii, timpul cu toată multiplicitatea lui de clipe individuale este, dacă nu ireal, destul de irelevant pentru realităţile esenţiale.

Prin definiţie, ce e moartea? Dacă e eternitate, te rog…ucide-o.