Destine ÃŽncruciÅŸate

[curcubeu fara culori]

sper sa va placa :D


Capitolul 3

Mă trezesc brusc şi deschid ochii. Privesc spre tavan încercând să-mi revin si cu greu reuşesc să mă ridic în fund. Observ că respir sacadat, că sunt udă leoarcă şi constat că am avut un nou coşmar. Totul pare atât de real încât uneori nici nu realizez care este realitatea şi care coşmarul. De două luni sunt bântuită de aceste vise ciudate care nu-mi dau pace. De fiecare dată mă trezesc înainte de a se termina, dar din păcate finalul este previzibil:eu mor. Deşi acţiunea diferă sunt sigură că se termină la fel. La început nu am dat importanţă acestui lucru, crezând că este ceva normal, dar acum încep să mă treacă fiori numai când mă gândesc.
Întorc capul şi mă uit la ceas: 2:17 A.M. Scap o înjurătură printre dinţi şi oftez adânc. Dau pătura la o parte şi mă ridic anevoie, dar nu aprind lumina sperând ca somnul să nu-mi treacă aşa uşor. Încerc să mă îndrept spre baie şi normal că încep să mă împiedic de diferite obiecte din camera scufundată în întuneric. După câteva minute de mers pe dibuite găsesc clanţa şi imediat găsesc şi întrerupătorul. Aprind becul şi deschid uşa. O lumină orbitoare mă întâmpină, strâng cât pot de mult din ochi şi păşesc înăuntru. Încet, încet vederea mea se obişnuieşte cu lumina şi camera devine mult mai clară. Merg încet spre chiuvetă şi deschid robinetul. Aştept puţin, timp în care ascult cu ochii închişi cum curge apa. Detesc mai mult ca oricând acest sunet aşa că opresc robinetul, mulţumindu-mă cu ce s-a strâns până acum. Îmi scufund mâinile în apa călduţă şi iau puţină în palme, după care îmi dau cu ea pe faţă. Închid ochii şi inspir adânc. Îmi sprijin mâinile pe chiuvetă şi mă uit în oglindă. Faţa care mă priveşte înapoi mă sperie. Un chip palid şi tras se reflectă. În jurul ochilor sunt nişte cearcăne vineţii şi imense, iar buzele îmi sunt crăpate. Arăt atât de deplorabil încât îmi vine greu să mă recunosc şi mă gândesc cât de rău am ajuns din cauza acestor coşmaruri.
Mă uit la mâini pentru a fi sigură că totul e în ordine. Pentru o secundă am impresia că sunt pline de sânge, lucru care mă sperie de moarte. Deschid imediat robinetul si încerc să îndepărtez lichidul rubiniu. Astept ca apa să se coloreze roşiatic, dar nimic nu se întâmplă. Oftez din nou când ajung la concluzia că ochii îmi joacă feste şi hotărăsc să mă întorc în pat. Ies din baie şi sting lumina. Din nou bezna se aşterne peste camera mea, parcă şi mai densă. Fac câţiva paşi şi mă împiedic de un scaun. Acesta cade cu un zgomot asurzitor pentru mine. Blestem obiectul care nu mi-a făcut nimic şi merg mai departe. Îmi dau seama că am ajuns aproape de pat deoarece simt covoraşul pufos de lângă el. Fericită că nu am mai dărâmat nimic mă grăbesc să mă întind din nou şi dau peste o noptieră. Aud cum cade ceva, dar nu-mi dau seama ce anume, aşa că înaintez. Cu câţiva paşi în faţa patului calc pe o carte deschisă, de care nu-mi aminteam să fi fost acolo, şi câteva pagini foşnesc sub greutatea mea. Mă aplec încet şi o iau în mână.
Ajung la pat, aprind veioza şi mă uit din nou la cartea din mâna mea. Un zâmbet şters apare pe chipul meu obosit când îmi dau seama că este vechiul meu jurnal. Îi răsfoiesc rapid paginile îngălbenite de vreme şi simt cum fantoma trecutului mă curpinde. Sunt câţiva ani de când am încetat să-mi aştern gândurile pe hârtie, dar totul pare mult mai îndepărtat. Mă opresc la o pagină şi privesc cu nostalgie şi tristeţe rândurile care o umplu. Încerc să citesc ceva, dar nu reuşesc, cuvintele amestecându-se în faţa mea; mă enervează acest lucru aşa că încep să rasfoiesc din nou. Mă opresc la o pagină îndoită şi mă încrunt uşor. Era pagina care probabil foşnise cănd călcasem pe el. Am devenit atât de neordonată încât nici de jurnal nu mai pot avea grijă cum trebuie.
Închid ochii şi simt cum somnul mă cuprinde. Fără să-i mai deschid mă întind uşor, trag pătura peste mine şi adorm aproape imediat.
* * *
- Sakura, deschie uÅŸa!
Aud ca prin vis nişte bătăi în uşă. Devin din ce în ce mai puternice şi iritante aşa că deschid încet ochii. Fără să mă ridic privesc leneşă spre ceas şi am un şoc: 11:48 A.M. Sar ca arsă din pat şi mă îndrept spre uşă, întrebându-mă cine m-ar putea aşa devreme.
- Deschide, nu auzi? Ştiu că eşti acolo.
Încep să alerg ca o bezmetică prin casă neştiind dacă să deschid uşa sau să mă schimb de pijamale mai întâi. Aş prefera să-mi schimb pijamalele (arăt bine în ele, dar nu trebuie să ştie toţi), dar bătăile devin din ce în ce mai insistente aşa că mă îndrept grăbită spre uşă. Mă uit pe vizor şi văd un cap blond care se agită. Imediat un zâmbet ştrengar îmi apare pe faţă, unul din puţinele din ultimele luni. Încep să chicotesc uşor, dar mă opresc când aud din nou vocea, de data aceasta parcă mai nervoasă:
- Sakura, te aud cum râzi. Să ştii că nu găsesc nimic amuzant. Ai de gând să mai râzi mult sau binevoieşti sâ-mi deschizi uşa?
- Imediat, am răspuns încercând să nu râd mai tare.
Am învârtit cheia în broască şi m-am dat câţiva paşi mai în spate. Imediat ce uşa a fost descuiată Ino a apăsat pe clanţă şi a deschis-o cu putere, izbind-o violent de perete. Am tresărit involuntar la zgomotul produs gândindu-mă ce norocoasă am fost că nu am stat în calea uşii. M-am uitat la Ino şi m-a pufnit râsul. Avea faţa roşie, asortându-se perfect cu inimioarele de pe bluza mea de pijama, iar câteva vene erau proeminent pe tâmplele ei.
- Ai de gând să intri sau să stai în usă? am întrebat abţinându-mă cu greu să nu râd.
Nu răspunse, în schimb intră şi închise uşa în urma ei. Am încercat să o provoc şi mai mult aşa că am deschis din nou gura:
- Şi...ce e cu vizita asta atât de „matinală”? am spus prefăcându-mă că mă întind şi casc.
Întrebarea mea avu efect, Ino tremurând acum de nervi. Un rânjet plin de satisfacţie îmi apăru pe faţă, iar asta păru să o înfurie şi mai tare. Uitându-mă la ea m-a pufnit din nou râsul, nemaiputând să mă opresc de data asta.
- Ai idee de ce am venit? şuieră printre dinţi, încercând să rămână calmă.
- Nu, am răspuns ironic.
Oftă adânc, dându-se bătută, iar eu zâmbi şi mai larg. Mă simţeam bine în compania ei. Mă făcea mereu să râd, chiar şi când nu era cazul, de exemplu acum. Eram prietene bune de ceva timp, mai precis de când renunţase la Sasuke şi începuse să iasă cu Neji. Nu ştiam cât avea să dureze relaţia lor, dar măcar nu se mai gândea şi la altceva şi puteam fi prietene.
- M-a trimis doamna Tsunade, spuse ea. Iar ai întârziat.
-Acum că aduci vorba de asta chiar am făcut-o lată. Zâmbetul îmi dispăru la fel de repede cum a apărut. Dar e prima oară când am avut un somn normal în ultimul timp.
- Încă mai ai probleme cu asta, nu? Mă întrebă cu o urmă de îngrijorare în glas.
-Da, am răspuns tristă. Apoi am început să-i povestesc visul, evitând totuşi partea cu sărutul.
Cât timp am povestit - m-a surprins cât de mult mi-a luat – m-am schimbat în haine potrivite, m-am aranjat şi am mâncat ceva. După ce am terminat de vorbit Ino rămăsese cu gura uşor deschisă şi cu privirea aiurea. Am făcut câteva semne cu mâna, iar ea a tresărit.
- Scuze, spuse ea. Încercam să mă gândesc cum ar fi în locul tău. Nu cred că e prea plăcut
- Să ştii că nu e, i-am răspuns glumeţ, dar o urmă de tristeţe se simţea în glasul meu.
După ce m-am mai învârtit puţin prin casă, încercând să fac ceva ordine, m-am întors zâmbind către Ino, care mă privise amuzată tot acest timp.
-Sunt gata.
-Era şi timpul. Eşti cam leneşă.
Am scos limba în timp ce mi-am trecut mâna prin păr. Era un obicei de când eram mică de care nu puteam să scap.
-Aaa...era să uit, am spus trăgându-mi o palmă peste frunte. Trebuie să trec pe-acasă la ai mei.
- Dacă vrei pot veni cu tine, se oferi ea.
- Sigur. Dacă nu te deranjează.
Am uitat să spun că acum locuiam singură. Mă mutasem într-un apartament acum 5 ani şi nu mă deranja că stăteam singură acum. Nu era tot timpul aşa, iar locu lacela era încărcat de amintiri. În acest apartament toţi prietenii mei şi-au anunţat găsirea “sufletului pereche”: Naruto şi Hinata, Ino şi Neji, Shikamaru şi Temari. Ce ironie... Eu am fost prima care credea că îşi găsise jumătatea, dar m-am înşelat amarnic. A trebuit să mă bucur pentru fiecare în parte şi să par entuziasmată, în timp ce inima mea sângera şi zvâcnea de o durere mult prea veche.
Tot drumul până acasă – tot mai consideram casa părinţilor mei un cămin – Ino a pălăvrăgit despre Neji.
- Ţi-am spus vreodată ce suflet mare are Neji şi cât de tandru e cu mine?
- Da, Ino, am spus plictisită. Cam de vreun milion de ori.
Am început să râd din nou şi am rămas şocată că am făcut o glumă. Clar: Ino are efect benefic asupra mea.
- Şi ce contează, Sakura. Mă gândeam că poate ai uitat şi am vrut să-ţi reamintesc.
- Mersi Ino, dar nu cu memoria am eu probleme, am spus pe un ton plin de amărăciune.
Păru uşor supărată pe ea că a adus vorba de asta, dar imediat schimbă subiectul.
- Şi de ce mergem la ai tăi până la urmă? Încă nu mi-ai spus motivul.
- Mi-au spus că a venit un plic pe numele meu la ei acasă.
- Şi ai idee ce conţine? mă întrebă fără să-şi ascundă curiozitatea din glas.
- Nu am nici cea mai vagă idee. Mama mi-a spus că nu l-au deschis.
Păru uşor dezamăgită de răspunsul meu, dar schiţă un zâmbet.
- Îmi vei spune şi mie, nu? Ştii tu, câd îl deschizi.
- Desigur, am spus pe un ton vesel. Vei fi prima care va afla.
Speram să-i pot spune, având în vedere că acum nu-şi mai încăpea în piele de fericire.
Am mers câteva minute în linişte, după care Ino sparse tăcerea.
- Mâine ce planuri ai? mă intrebă cu un zâmbet larg pe faţă.
- Ăăă. Nu stiu. Ar trebui să am?
- Să nu-mi spui că ai uitat şi când e ziua ta, îmi spuse de-a dreptul şocată.
Ups, chiar uitasem.
- Sigur că nu. Ne vedem toţi la mine, ca de obicei. Te poţi ocupa tu de organizare? Am rugat-o uitându-mă la ea cu puppy eyes. (inţelegeţi ideea nu?)
- Hmm. Păru să dezbată problema. Nu fac aşa în fiecare an, prostuţo?
- Ba da, dar mă gândeam că te-ai plictisit.
- Niciodată, îmi spuse cu reproş.
- Mersi, Ino.
- Oricând, scumpo, oricând.
Am ajuns acasă şi am bătut la uşă. După câteva secunde se aud nişte paşi grăbiţi şi o voce familiară:
- Vin imediat.
Uşa s-a deschis şi în prag apare mama mea. Este o femeie de 50 de ani, dar arată mult mai tânără. Poate cele câteva fire de păr argintii rebele care ies din cocul elegant prins la spate ar fi trăda-o, dar contrastul dintre parul ei roşcat şi ele îi dau o eleganţă aparte. Faţa ei ca spuma laptelui e aproape la fel de fină şi netedă ca a mea şi doar câteva încreţituri uşoare la colţul ochilor sunt vizibile. Ochii verzi şi pătrunzători sunt prea tineri pentru anii ei şi încă păstrează un mister. Avea un zâmbet blând pe faţă, dar o uşoară uimire îi apăru când mă văzu.
-Sakura, spuse ea încurcată.
Mă deranjă tonul ei, dar având în vedere cât de "des" treceam pe-acasă era normal să se comporte aşa.
- Şi eu mă bucur să te văd, mamă. De ce eşti aşa surprinsă?
- Ăăă.. Nu te-am văzut de mult timp. Nici pe tine, Ino. Mă bucur că aţi venit amândouă.
- Şi eu mă bucur să vă revăd, doamnă Haruno. Arătaţi foarte bine astăzi.
- Vai, Ino, spuse ea ruşinată. Nu e nevoie să mă minţi. Ştiu că nu mai sunt chiar tânără.
- Dar aşa e, mamă.
Avea o strălucire diferită în ochi, iar faţa îi radia de fericire. Arăta mult mai bine ca mine.
- Åži care e motivul vizitei?
- Mai ţii minte plicul acela pe numele meu?
- Şi eu care credeam că ai venit pentru mine, spuse râzând uşor.
Am râs şi eu cu ea, deşi vedeam urma de durere din zâmbetul ei.
- Nu vreti să intraţi să bem un ceai?
- Îmi pare rău, dar chiar nu putem acum. Trebuie să ajungem la doamna Tsunade.
Oftă uşor, arătând resemnată.
- Bine atunci. Aşteaptă puţin să caut plicul.
Am stat câteva minute în hol, timp în care mama căuta disperată plicul. Alerga pa scări, când la etaj, când la parter, şi de fiecare dată când trecea pe lângă noi zâmbea nervos. Nu pot să nu spun că am urmărit toată scena cu un zâmbet pe faţă.
- L-am găsit, aproape strigă ea de la etaj şi am auzit-o alergând spre scări. Nici nu-mi aduc aminte să-l fi pus acolo.

spor la citit...astept critici in continuare
see ya