19-06-2009, 11:03 AM
9."Am iubit-o"
Acum, Jay tocmai fusese intrerupt de cineva - mama Corinei. Alergase cu sufletul la gura pana la spital, dar acum incremenise in usa salonului, privindu-l cum o saruta pe Anne. Oripilata, il striga pe nume, iar el se apropie, abandonand-o pe asistenta.
Jay avea senzatia neplacuta de betie, ca si cum cea ce il inconjura era neclar, nesigur.
-Numai dumneavoastra lipseati, ii spuse rece, cu o privire uracioasa. Ia spuneti-mi, ce mai face Corina? la auzul cuvintelor lui, femeia isi acoperi fata cu palmele. El o privea incurcat, pentru ca nici nu-si dadea seama daca plange sau nu. Un strigat cutremurator dadu glas suferintei ei. Cazu in genunchi, imbratisand picioarele lui Jay si muscandu-si cu putere bratul, pentru a impiedica probabil un alt tipat. Plansul ii accentua trasaturile nu foarte feminine, si totusi...deloc urate.
Baiatul o ridica cu greu, si incerca sa o linisteasca, dar fu nevoie sa-i dea o palma pentru a o scoate din starea aceea. Ea il privi surprinsa, apoi ii spuse firesc:
-E moarta.
La fel de calm el intreba:
-Cum?
-Pur si simplu, i s-a oprit inima!
-Atat?
-Atat.
Se lasa tacerea. Amandoi pareau linistiti, goliti de orice dorinta, de regrete sau furie. Fiecare il privea pe celalalt, cuprins de o sfasiere launtrica fara seaman. Era o durere atat de ascunsa incat nici nu realizau ca exista, si totusi, era pe cat de ascunsa, pe atat de puternica...
-Corina nu mai este, si nu va mai fi, se auzi ca o sentinta, vocea Annei, care se ridicase dintre cioburile geamului spart si se apropia poate prea mult de balustrada balconului. Ea parea intr-adevar sa regrete.
-O cunosteai? intreba Jay.
-Da, spuse ea privind cu inteles incheieturile baiatului, si se lipi de-a dreptul de marginea balconului.
Parca ghicindu-i gandurile, se apropie si el de ea. Razele unui palid soare de noiembrie o invaluiau, facandu-l pe Jay sa-si fereasca privirile de lumina care il chinuia. Intr-un singur moment, i se scurse pe obraz o lacrima si se arunca in gol. El o prinse de incheietura, dar cu o singura spasma a mainii, fata reusi sa se elibereze din stransoare. O fractiune de secunda, si Anne disparu, de parca se evaporase. Jay privea ametit...Inca mai pluteau in jurul lui ultimele cuvinte rostite de ea:
-Mai rau, am iubit-o!
In acea zi, tanarul fusese externat. Degeaba intrebase de Anne, pentru ca se parea ca nimeni nu o vazuse.
A doua zi a urmat inmormantarea Corinei. Totul s-a petrecut repede, cu putina lume de fata. O fata frumoasa, cu pielea alba, cu trasaturi angelice, dar fara viata, fusese expusa intr-un sicriu. Jay, ii atinse usor mana, apoi, ca si ceilalti, ii puse niste flori pe piept. Era imbracata intr-o rochie alba, de mireasa, care mult timp avea sa apara in fanteziile lui. Si-o imagina sarutandu-l din nou, cu aceiasi iubire si ura a ultimei intalniri.
La un moment dat, aparuse acolo o femeie imbracata numai in negru, cu un voal pe fata. Il tulburase profund prezenta ei, pentru ca, desi nu-i putea distinge bine chipul, stia ca seamana cu Anne, ca ar putea fi chiar ea. la sfarsit, aceasta puse pe pieptul Corinei un iris, ii mangaie mainile reci si ii saruta buzele ca doua roze usor fanate. Imediat dupa aceasta, disparu fara urma, si, la scurt timp, si trupul ca un bibelou delicat fu acoperit de pamant.
Undeva, departe, in auzul lui, inca mai sunau cu stranii sonorizari, cuvintele acelea: "Am iubit-o!"...
Acum, Jay tocmai fusese intrerupt de cineva - mama Corinei. Alergase cu sufletul la gura pana la spital, dar acum incremenise in usa salonului, privindu-l cum o saruta pe Anne. Oripilata, il striga pe nume, iar el se apropie, abandonand-o pe asistenta.
Jay avea senzatia neplacuta de betie, ca si cum cea ce il inconjura era neclar, nesigur.
-Numai dumneavoastra lipseati, ii spuse rece, cu o privire uracioasa. Ia spuneti-mi, ce mai face Corina? la auzul cuvintelor lui, femeia isi acoperi fata cu palmele. El o privea incurcat, pentru ca nici nu-si dadea seama daca plange sau nu. Un strigat cutremurator dadu glas suferintei ei. Cazu in genunchi, imbratisand picioarele lui Jay si muscandu-si cu putere bratul, pentru a impiedica probabil un alt tipat. Plansul ii accentua trasaturile nu foarte feminine, si totusi...deloc urate.
Baiatul o ridica cu greu, si incerca sa o linisteasca, dar fu nevoie sa-i dea o palma pentru a o scoate din starea aceea. Ea il privi surprinsa, apoi ii spuse firesc:
-E moarta.
La fel de calm el intreba:
-Cum?
-Pur si simplu, i s-a oprit inima!
-Atat?
-Atat.
Se lasa tacerea. Amandoi pareau linistiti, goliti de orice dorinta, de regrete sau furie. Fiecare il privea pe celalalt, cuprins de o sfasiere launtrica fara seaman. Era o durere atat de ascunsa incat nici nu realizau ca exista, si totusi, era pe cat de ascunsa, pe atat de puternica...
-Corina nu mai este, si nu va mai fi, se auzi ca o sentinta, vocea Annei, care se ridicase dintre cioburile geamului spart si se apropia poate prea mult de balustrada balconului. Ea parea intr-adevar sa regrete.
-O cunosteai? intreba Jay.
-Da, spuse ea privind cu inteles incheieturile baiatului, si se lipi de-a dreptul de marginea balconului.
Parca ghicindu-i gandurile, se apropie si el de ea. Razele unui palid soare de noiembrie o invaluiau, facandu-l pe Jay sa-si fereasca privirile de lumina care il chinuia. Intr-un singur moment, i se scurse pe obraz o lacrima si se arunca in gol. El o prinse de incheietura, dar cu o singura spasma a mainii, fata reusi sa se elibereze din stransoare. O fractiune de secunda, si Anne disparu, de parca se evaporase. Jay privea ametit...Inca mai pluteau in jurul lui ultimele cuvinte rostite de ea:
-Mai rau, am iubit-o!
In acea zi, tanarul fusese externat. Degeaba intrebase de Anne, pentru ca se parea ca nimeni nu o vazuse.
A doua zi a urmat inmormantarea Corinei. Totul s-a petrecut repede, cu putina lume de fata. O fata frumoasa, cu pielea alba, cu trasaturi angelice, dar fara viata, fusese expusa intr-un sicriu. Jay, ii atinse usor mana, apoi, ca si ceilalti, ii puse niste flori pe piept. Era imbracata intr-o rochie alba, de mireasa, care mult timp avea sa apara in fanteziile lui. Si-o imagina sarutandu-l din nou, cu aceiasi iubire si ura a ultimei intalniri.
La un moment dat, aparuse acolo o femeie imbracata numai in negru, cu un voal pe fata. Il tulburase profund prezenta ei, pentru ca, desi nu-i putea distinge bine chipul, stia ca seamana cu Anne, ca ar putea fi chiar ea. la sfarsit, aceasta puse pe pieptul Corinei un iris, ii mangaie mainile reci si ii saruta buzele ca doua roze usor fanate. Imediat dupa aceasta, disparu fara urma, si, la scurt timp, si trupul ca un bibelou delicat fu acoperit de pamant.
Undeva, departe, in auzul lui, inca mai sunau cu stranii sonorizari, cuvintele acelea: "Am iubit-o!"...