07-01-2008, 04:20 PM
Voi posta si aici una(sau mai multe) din povestile mele. Atentie, este yaoi/shonen-ai. As dori sa precizez ca povestea va incerca sa fie cat se poate de reala cu exceptia elementelor legate de originile anumitor personaje, acestea nefiind fiinte umane. In poveste se vor intalni si unele lucruri legate de istorie, insa nu prea multe caci le voi spune din propria mea cultura. Aici vreau sa subliniez ca se vor inalni unele societati oculte cunoscute sau mai putin cunoscute.
Rog sa va exprimati opinia in legatura cu lucrarea mea cat mai clar, nu doar mesaje de genul "imi place, e super" sau "nu-mi place/lasa-te de scris". Cer ca opiniile sa fie argumentate si cred ca as putea primi cate un coment din partea voastra. Multumesc anticipat si enjoy my story!
In atentia cititorului - notele de subsol vor fi marcate cu (*)
Death God (shonen-ai story)
"Vai insa acelui om prin care Fiul Omului se vinde! Bine era de omul acela care nu se nastea" - Evanghelia dupa Matei
Prolog
Om nu sunt si nici nu am fost sau cel putin asa credeam pana sa il intalnesc pe el. In acel moment am stiut ca ceva se schimbase in mine. In ciuda invelisului dur, inima mea incepea sa devina calma, linistita incat imi simteam din nou sangele curagandu-mi prin vene. In acea zi blestemata el mi-a iesit in cale si a reusit sa schimbe in mine ce alti nu au reusit in sute de ani.
Capitolul I - Definitie
Totul a inceput acum aproximativ 500 de ani. M-am nascut intr-o lume dominata de puterea politica si condusa din umbra de socitatile secrete, adesea promovand erezia. Am fost crescut intr-o familie instarita din Provence* si spun "am fost crescut" pentru ca nu mi-a fost dat sa-mi cunosc adevaratii parinti nici pana in ziua de astazi. Dar adevarul e ca eram prea comod ca sa ii caut si oricum nici nu imi pasa de ei, atata timp cat ei m-au "aruncat". Norocul meu a fost ca m-a gasit o femeie intr-o padure. Eu nu tin minte aceste lucruri, ea mi-a spus ca eram mic si infasurat in cateva carpe ponosite, nu puteam vorbi si nici merge. Sotul ei era un influent nobil, se numeau familia d'Aude. Femeia careia ii spuneam mama, consider ca m-a crescut bine, am avut o copilarie frumoasa desi nu mai tin minte multe lucruri...stiu ca nu am dus lipsa de nimic.
Povestea mea totusi, nu devine interesanta decat la un anumit punct...de fapt si de acolo imi amintesc cel mai bine toate lucruri. Cred ca aveam vreo 16 ani pe atunci. Intr-o zi din primavara anului 1506 un nobil a venit la noi in vizita. Mama mi-a spus ca e un bun prieten al tatalui meu si ca va trebui sa ma port frumos, de fapt ne-a avertizat pe toti patru, caci doamna d'Aude mai avea inca trei copii, dar spre deosebire de mine, acestia erau nascuti de ea.
La masa l-am cunoscut pe acel domn, il chema Jean-Pierre de Clairvaux si spunea ca locuieste in Montsegur*. Aveau un fel aparte de a vorbi, glasul ii era melodios si avea un trup plin de eleganta, era slab si cu pielea la fel de alba ca a mea, cred ca am uitat sa va spun ca eu aveam pielea alba ca a unui mort, desi nu imi puteam explica acest lucru atunci. El vorbea incet si mi se parea ca ma fixeaza cu privirea oriunde m-as duce. Avea niste ochi negri minunati si parul de aceeasi culoare cu abanosul, se rasfira ingrijit pe umeri. In cele din urma aceasta spuse.
-Nu stiam ca aveti patru copii doamna.
-Domnul meu, noi avem trei, dar el a fost adus si crescut in familie, l-am gasit pe jumatate mort cand avea 6 luni, avea alaturi un biletel pe care era scrijelita data nasterii si numele lui. Raspunse mama aratand cu mana spre mine.
-Asa deci, copilul, are vreun talent? Intreba din nou plin de interes pentru mine.
-Ii place sa picteze, dar la altceva nu se pricepe, e incapatanat si nu invata. Se baga in discutie tatal meu. Omul acesta era tot timpul unde nu trebuia, eu nu il suportam, era gras si purta o mustata care ii acoperea jumatate din fata. Degetele ii erau pline de inele cu diferite pietre pretioase si voce ii era groasa ca a unui tun.
-Cred ca eu il pot invata destul. Da-mi mie baiatul Antony d'Aude. Spuse acesta fara a-mi acorda mie o atentie speciala, de parca as fi fost un obiect oarecare.
-Cred ca nu stii cu cine te pui. Cum sa-ti dau baiatul? Pe Armand!
-Da, il pot face un adevarat barbat, cu mine ii va fi bine, va cunoaste lumea si se va bucura. Spuse Jean incercand sa mai domoleasca atmosfera care se incinse.
-Armand, fa-ti bagajele. Vei pleca in seara asta cu domnul de Clairvaux. Imi poruncise tatal meu fara sa ma intreba macar daca vreau asa ceva.
Nu imi venea sa cred ce-mi facuse. Ma vindea unui neconoscut, iar mama nici macar nu se opuse. M-am dus in camera mea si am inceput sa plang. Mi-am pus doua haine intr-o valiza din piele si am iesit cu ea in mana, mergand inapoi spre sala de masa. Cand ma zari, noul meu stapan imi zambi cu caldura, lucru care ma facu sa tremur. La o privire mai atenta, mi-am dat totusi seama ca barbatul nu avea mai mult de 30 de ani, desi nici de asta nu eram sigur. Totusi am indraznit sa presupun ca avea vreo 27.
-Esti gata copile? Intreba aceasta .
-Da...multumesc pentru buna vointa de care da-ti dovada sa ma luati cu dumneavoastra. Am inganat eu incercand sa par cat mai fericit.
-Bine, atunci noi vom pleca, va multumesc pentru ospitalitate, ca de obicei sunte-ti o familie primitoare. A spus el inclinand-si usor capul si luandu-ma de mana spre iesire.
Am iesit impreuna cu el si afara ne astepta o trasura trasa de patru cai negri. Acesta se aseza in fata mea pe o banca din trasura si ma privi insistent. Eu refuzam sa vorbesc desi trebuia sa recunosc ca acest barbat exercita asupra mea o influenta stranie. Simteam ca il cunosc de secole desi nu era asa, il simteam familiar mie.
-Stii de ce te-am vrut copile? Intreba acesta zambind.
-Nu domnule...si nici nu ma intereseaza. Am raspuns eu pe un ton ingamfat desi nu imi era permis.
-Ba te intereseaza. Nu imi veni mie cu texte de astea copile. Spuse acesta aplecandu-se asupra mea si prinzandu-mi fata intre mainile sale. Tu esti la fel ca mine, tu nu mori, tu doar traiesti. Cand va fi momentul tu nu vei mai imbatrani. Esti o creatura perefecta care troneaza peste moarte si timp. Esti un Zeu al mortii care nu moare. Relua el cu un glas usor tensionat.
-De unde stii, de unde scoti asemenea prostii. Am spus eu refuzand sa cred cele auzite.
-Astea, prostii? Nu copile, e purul adevar, mi-am dat seama din privirea ta, din pielea ta ce esti tu.
L-am crezut, l-am crezut cu ce spunea, simteam ca nu ma minte si in cele din urma am izbucnit in plans, plangeam adesea cand eram mic si acum simteam nevoia sa o fac. El ma stranse la pieptul lui si am avut ocazia sa ii simt inima batand. El era diferit, special si interesant, pentru moment am crezut ca ma atrage, ca dezvolta in mine o pofta carnala nemaiintalnita pana atunci.
-Esti frumos. Spuse el uitandu-se in ochi mei. Cum zici ca te cheama?
-Armand, multumesc de compliment...Am spus eu usor rosind.
-Armand, frumos nume, la fel ca tine. Repeta acesta.
Eu nu am mai vorbit, nu simteam nevoia sa o fac,preferam doar sa il privesc si in cele din urma am adormit intr-un somn lung in bratele sale.
[--------------------------------------------]
*Provence - regiune din partea de sud a Frantei
*Montsegur - Localitate din Franta, vechi sediu central al catarilor din zona
---Va urma---Astept pareri!
Rog sa va exprimati opinia in legatura cu lucrarea mea cat mai clar, nu doar mesaje de genul "imi place, e super" sau "nu-mi place/lasa-te de scris". Cer ca opiniile sa fie argumentate si cred ca as putea primi cate un coment din partea voastra. Multumesc anticipat si enjoy my story!
In atentia cititorului - notele de subsol vor fi marcate cu (*)
Death God (shonen-ai story)
"Vai insa acelui om prin care Fiul Omului se vinde! Bine era de omul acela care nu se nastea" - Evanghelia dupa Matei
Prolog
Om nu sunt si nici nu am fost sau cel putin asa credeam pana sa il intalnesc pe el. In acel moment am stiut ca ceva se schimbase in mine. In ciuda invelisului dur, inima mea incepea sa devina calma, linistita incat imi simteam din nou sangele curagandu-mi prin vene. In acea zi blestemata el mi-a iesit in cale si a reusit sa schimbe in mine ce alti nu au reusit in sute de ani.
Capitolul I - Definitie
Totul a inceput acum aproximativ 500 de ani. M-am nascut intr-o lume dominata de puterea politica si condusa din umbra de socitatile secrete, adesea promovand erezia. Am fost crescut intr-o familie instarita din Provence* si spun "am fost crescut" pentru ca nu mi-a fost dat sa-mi cunosc adevaratii parinti nici pana in ziua de astazi. Dar adevarul e ca eram prea comod ca sa ii caut si oricum nici nu imi pasa de ei, atata timp cat ei m-au "aruncat". Norocul meu a fost ca m-a gasit o femeie intr-o padure. Eu nu tin minte aceste lucruri, ea mi-a spus ca eram mic si infasurat in cateva carpe ponosite, nu puteam vorbi si nici merge. Sotul ei era un influent nobil, se numeau familia d'Aude. Femeia careia ii spuneam mama, consider ca m-a crescut bine, am avut o copilarie frumoasa desi nu mai tin minte multe lucruri...stiu ca nu am dus lipsa de nimic.
Povestea mea totusi, nu devine interesanta decat la un anumit punct...de fapt si de acolo imi amintesc cel mai bine toate lucruri. Cred ca aveam vreo 16 ani pe atunci. Intr-o zi din primavara anului 1506 un nobil a venit la noi in vizita. Mama mi-a spus ca e un bun prieten al tatalui meu si ca va trebui sa ma port frumos, de fapt ne-a avertizat pe toti patru, caci doamna d'Aude mai avea inca trei copii, dar spre deosebire de mine, acestia erau nascuti de ea.
La masa l-am cunoscut pe acel domn, il chema Jean-Pierre de Clairvaux si spunea ca locuieste in Montsegur*. Aveau un fel aparte de a vorbi, glasul ii era melodios si avea un trup plin de eleganta, era slab si cu pielea la fel de alba ca a mea, cred ca am uitat sa va spun ca eu aveam pielea alba ca a unui mort, desi nu imi puteam explica acest lucru atunci. El vorbea incet si mi se parea ca ma fixeaza cu privirea oriunde m-as duce. Avea niste ochi negri minunati si parul de aceeasi culoare cu abanosul, se rasfira ingrijit pe umeri. In cele din urma aceasta spuse.
-Nu stiam ca aveti patru copii doamna.
-Domnul meu, noi avem trei, dar el a fost adus si crescut in familie, l-am gasit pe jumatate mort cand avea 6 luni, avea alaturi un biletel pe care era scrijelita data nasterii si numele lui. Raspunse mama aratand cu mana spre mine.
-Asa deci, copilul, are vreun talent? Intreba din nou plin de interes pentru mine.
-Ii place sa picteze, dar la altceva nu se pricepe, e incapatanat si nu invata. Se baga in discutie tatal meu. Omul acesta era tot timpul unde nu trebuia, eu nu il suportam, era gras si purta o mustata care ii acoperea jumatate din fata. Degetele ii erau pline de inele cu diferite pietre pretioase si voce ii era groasa ca a unui tun.
-Cred ca eu il pot invata destul. Da-mi mie baiatul Antony d'Aude. Spuse acesta fara a-mi acorda mie o atentie speciala, de parca as fi fost un obiect oarecare.
-Cred ca nu stii cu cine te pui. Cum sa-ti dau baiatul? Pe Armand!
-Da, il pot face un adevarat barbat, cu mine ii va fi bine, va cunoaste lumea si se va bucura. Spuse Jean incercand sa mai domoleasca atmosfera care se incinse.
-Armand, fa-ti bagajele. Vei pleca in seara asta cu domnul de Clairvaux. Imi poruncise tatal meu fara sa ma intreba macar daca vreau asa ceva.
Nu imi venea sa cred ce-mi facuse. Ma vindea unui neconoscut, iar mama nici macar nu se opuse. M-am dus in camera mea si am inceput sa plang. Mi-am pus doua haine intr-o valiza din piele si am iesit cu ea in mana, mergand inapoi spre sala de masa. Cand ma zari, noul meu stapan imi zambi cu caldura, lucru care ma facu sa tremur. La o privire mai atenta, mi-am dat totusi seama ca barbatul nu avea mai mult de 30 de ani, desi nici de asta nu eram sigur. Totusi am indraznit sa presupun ca avea vreo 27.
-Esti gata copile? Intreba aceasta .
-Da...multumesc pentru buna vointa de care da-ti dovada sa ma luati cu dumneavoastra. Am inganat eu incercand sa par cat mai fericit.
-Bine, atunci noi vom pleca, va multumesc pentru ospitalitate, ca de obicei sunte-ti o familie primitoare. A spus el inclinand-si usor capul si luandu-ma de mana spre iesire.
Am iesit impreuna cu el si afara ne astepta o trasura trasa de patru cai negri. Acesta se aseza in fata mea pe o banca din trasura si ma privi insistent. Eu refuzam sa vorbesc desi trebuia sa recunosc ca acest barbat exercita asupra mea o influenta stranie. Simteam ca il cunosc de secole desi nu era asa, il simteam familiar mie.
-Stii de ce te-am vrut copile? Intreba acesta zambind.
-Nu domnule...si nici nu ma intereseaza. Am raspuns eu pe un ton ingamfat desi nu imi era permis.
-Ba te intereseaza. Nu imi veni mie cu texte de astea copile. Spuse acesta aplecandu-se asupra mea si prinzandu-mi fata intre mainile sale. Tu esti la fel ca mine, tu nu mori, tu doar traiesti. Cand va fi momentul tu nu vei mai imbatrani. Esti o creatura perefecta care troneaza peste moarte si timp. Esti un Zeu al mortii care nu moare. Relua el cu un glas usor tensionat.
-De unde stii, de unde scoti asemenea prostii. Am spus eu refuzand sa cred cele auzite.
-Astea, prostii? Nu copile, e purul adevar, mi-am dat seama din privirea ta, din pielea ta ce esti tu.
L-am crezut, l-am crezut cu ce spunea, simteam ca nu ma minte si in cele din urma am izbucnit in plans, plangeam adesea cand eram mic si acum simteam nevoia sa o fac. El ma stranse la pieptul lui si am avut ocazia sa ii simt inima batand. El era diferit, special si interesant, pentru moment am crezut ca ma atrage, ca dezvolta in mine o pofta carnala nemaiintalnita pana atunci.
-Esti frumos. Spuse el uitandu-se in ochi mei. Cum zici ca te cheama?
-Armand, multumesc de compliment...Am spus eu usor rosind.
-Armand, frumos nume, la fel ca tine. Repeta acesta.
Eu nu am mai vorbit, nu simteam nevoia sa o fac,preferam doar sa il privesc si in cele din urma am adormit intr-un somn lung in bratele sale.
[--------------------------------------------]
*Provence - regiune din partea de sud a Frantei
*Montsegur - Localitate din Franta, vechi sediu central al catarilor din zona
---Va urma---Astept pareri!