Full Moon

[fake_fate]

Scuze pentru big intarziere la cote maxime! Parca toti profi s-au gandit sa dea teste in perioada asta! So here is nr 7 si promit o data cu 8 poze si cap 8 va fi plind ce cearta comica si masini rapide:P


7. Nu ar trebui să fiu aici!




Mă străduiam să îmi deschid ochii, dar lumina era prea puternică. Am crispat, apoi am auzit pe cineva mişcându-se. Totul era în ceaţă, dar după ce m-am străduit să îmi aduc aminte ce s-a întâmplat, totul deveni clar…clar ca durerea surdă de cap.
-Cum te simţi?
Am încercat din nou să îmi deschid ochii, dar de aceea dată o siluetă neagră blocă lumina. Am închis din nou ochii, punându-mi mâna stângă peste ei.
-Lumina!
-A da! Scuze!
Am aşteptat o confirmare că a închis-o sau să aud sunetul întrerupătorului înainte de a mai încerca să îi deschid.
-Gata!
I-am deschis uşor, nu mai era becul aprins. M-am uitat în jur, eram la cabinetul medical. „Probabil că am căzut în comă alcoolică…dar doar de la o cutie?” Rouge stătea lângă mine cu nişte cărţi în mână şi camera la gât.
-Cum te simţi?repetă întrebarea văzându-mă buimacă. Mi-am întors privirea spre ea şi i-am zâmbit gândindu-mă cum să o întreb ce făcusem fără să par o totală bleagă.
-Mmm…chiar bine, durerea de cap nu este aşa mare.
-M-ai speriat îngrozitor! Doamne! De ce nu ai zis?
-Mmmm…dacă te referi la bere, nu mi-am dat seama. Potrivit spuselor ei, aveam voie să stau acolo în aceea zi; mă lovisem destul de tare la cap. A stat un pic uitându-se în gol spre perdeaua trasă din dreapta mea, asta mi-a dat timp să o întreb despre ce se întâmplase.
-Şi spune-mi…am pictat pereţi cât am fost beată iar directorul şi ieşit din minţi? Sau am crezut că pot zbura şi am plonjat pe geam, am întrebat-o arătând locul unde eram. A început să râdă cu gura până la urechi. „Am fost amuzantă…dar nici chiar aşa!” Se aşezase pe scaun şi începuse să se ţină de abdomen. Deşi nu mă bufnise râsul, am zâmbit amuzată şi am întrebat-o de ce râde. Îmi făcu semn să aştept şi după câteva secunde se liniştise.
-Nu…Nu ai făcut nimic de genul…, a mai râs un pic apoi mă anunţă că are oră şi plecă, dar înainte să iasă se opri şi se întoarse spre mine spunându-mi „Kyle al meu!” prostindu-se, apoi plecă lăsându-mă în urmă să întreb pereţii dacă era sau nu cu el.
Aveam să îmi petrec ziua uitându-mă pe pliantele a diferite cluburi iar aceea perspectivă nu mă încânta câtuşi de puţin. M-am aşezat mai bine în pat şi m-am băgat sub pătură. Albul din aceea cameră friguroasă îmi aduse aminte de coşmar, de acel „Rai”. Închisesem ochii gândindu-mă la tot ce se întâmplase în doar câteva zile. Ajunsesem sâmbătă…duminică îl întâlnisem pe Kyle…luni mă certasem la oră cu el…şi marţi…marţi avea să fie ziua în care voi visa în patul cabinetului medical.
Oscilam între trează şi adormită, gândeam mult mai bine nu doar mult şi prost. Devenisem ceva, nu ştiam ce, dar Carsoni ştiau…Un singur răspuns am putut dezlega din vorbele lor si acela era că dacă vroiam să îmi păstrez calmul pe lângă ei, trebuia să îmi i-au porţia de carne. Nu aveam de gând să mănânc zilnic ci să văd câte zile aveam la dispoziţie ca interval. Uşa de la cameră se deschise dar nu mă obosisem să mă întorc să văd cine era deoarece răspunsul îl ştiam: asistenta. Paşii s-au oprit lângă patul meu, pentru a fii sigură că nu îşi va da seama că nu dormeam, mi-am încetinit respiraţia. La început a fost greu să o păstrez aşa dar uşor m-am obişnuit, nu mai gândeam ci doar respiram. Era linişte iar eu puteam să îmi odihnesc mintea pentru prima dată în 14 ani, nu era umbră de ameninţare nu erau gânduri pentru mâine! Am fost întreruptă din meditaţie de sunetul aceloraşi paşi. Persoana s-a aşezat pe scaunul în care cu ceva timp în urma stătuse pe scaun Rouge, permiţându-mi să simt mirosul. Fără să mă mai întreb dacă fac bine sau nu mi-am dat pătura de pe cap.
Kyle Carson stătea pe scaunul din stânga, sprijinindu-şi coatele pe picioare şi privindu-mă zâmbind. Mă aşteptasem ca de data aceea ochii lui atât de negri să îmi lase inima în pace, dar fusese aşa. Mi-am simţit urechile calde…foarte calde iar el a zâmbit plăcut.
-Bună dimineaţa!
-Neaţa, i-am răspuns la salut zâmbind mai mult decât dorisem. Din fericire nu m-a făcut să mă simt prost ci a zâmbit şi el arătându-si zâmbetul fermecător. Mă înroşisem şi mai tare.Nu mă puteam gândi decât la buzele lui curbate într-un zâmbet nemuritor, la ochii lui a căror întunecime m-i se părea că întrece universul.
-Cum te simţi?
-Hăm…bine?ce ruşine..îl întrebam pe el dacă eram bine. Mi-a răspuns totuşi cu un zâmbet ce mi-a trezit fluturi în stomac. Sau poate era doar aceea foame ce o simţeam pe lângă”ei”.
-Sigur? Eşti cam roşie la faţă!mă întrebă un pic amuzat. Era clar că îşi dăduse seama, doar îşi bătea joc de mine. M-am ridicat în cot ducând-mă mai aproape de el; aveam să îi demonstrez că nu mă ruşinasem. M-am apropriat cât am putut de mult de faţa lui şi m-am abţinut să nu îmi muşc buza de emoţie, apoi i-am şoptit:
-Foarte sigură!
S-a dat înapoi; nu cu repeziciune dar cu mult tact; lucru ce m-a deranjat. Apoi s-a ridicat de pe scaun şi s-a îndreptat spre capătul patului şi se sprijini în coate. Faţa i-se schimbă, sprâncenele i-se uniră într-un unghi neplăcut, părea supărat…îngrijorat.
-M-ai speriat îngrozitor!mi-a stat inima în loc pentru o secundă. Privirea lui mă făcu să mă simt vinovată iar glasul său mă atrăgea să îl iau în braţe. Ar fi fost totuşi prea culmea dacă o făceam. M-am apropriat de faţa lui din nou şi l-am întrebat:
-De ce?
Am stat amândoi câteva clipe uitându-ne unul în ochii celuilalt. Am avut destul timp să gust din sentimentele ce privirea lui le trezea în mine, am avut destul timp să memorez aceea senzaţie pentru a mai vrea iar şi iar. Apoi chipul lui se schimbă din nou atât de repede. Părea chinuit de ceva…Oare aşa arătam şi eu când aveam ceva pe suflet? Am simţit nevoia să i-au orice ar fi fost asupra mea….
-Nu ar trebui sa fiu aici!
Fără intenţie şi faţa mea se schimbă. Cuvintele nu aveau sens oricum le întorceam…poate nu vroiam să aibă sens, pentru că avea atâtea sensuri. Nici unul pe placul meu, nici unul ce să îmi liniştească tremurul. L-am întrebat derutată la ce se referea, dar câteva secunde nu a făcut nici o mişcare se uită undeva departe. În cameră era linişte, prea linişte să nu observ că cineva trecu prin faţa cabinetului şi se oprii câteva clipe. Am inspirat adânc în aceea parte…era clar unul dintre Carsoni. Mi-am trecut imediat în revistă faptul că pot deci recunoaşte pe cineva după miros. Nu mai eram atentă la Kyle când începu din nou să vorbească apropriindu-se incredibil de mult de mine…de faţa mea:
-Ştii ceva…să nu te mai aud cu „Kyle al meu”! Nu sunt al tău!
-Ce? Nu înţeleg…
-Şi mersi pentru compliment, din păcate tu mirosi ca un câine ud…
-Singurul compliment care o îl ai de la mine vro dată va fi pumnul meu în dinţii tăi.
-Nu ai decât să încerci!mă provoca..eram sigură, ştia că eram în stare.
-Nu! Nu o să te pălmuiesc, am ceva mult mai bun!am făcut o pauză. De fapt nu am ceva mai bun!
Privirea îmi era întunecă şi tot ce vroiam era să îi rup capul. Nu…nu era furie, era alt ceva, un nou sentiment ce mai bine nu l-aş fi simţit vro dată. Am încercat să îi dau o palmă dar a fost prea rapid..mult prea rapid pentru un om şi o evită. După ce am putut să îi văd faţa în întregime am fost surprinsă să văd că nu exprima nimic. Nu mai fusese în acel fel, nu mai fusese o mască pietrificată.
-Prea încet!
-Firai tu să fi de…de…aaaaaaa!
Schiţă un zâmbet jalnic şi ieşi din cameră, lăsându-mă să trag cu dinţii de cearceaf. Aş fi vrut să îi rup mutra dar în acelaşi timp vroiam să îl protejez de acel lucru pe care nu îl puteam vedea. Cuvintele m-au rănit inconştient…iar chipul său mi-a înmuiat inima.
„Nu ar trebui să fiu aici….”
-Firar….acum dau apă la raţe…
Vaza cu flori lovindu-se de peretele din faţă scoase un sunet ciudat…parcă îl mai auzisem!