29-04-2009, 03:49 PM
2. Dansul ploii
Picaturile mici de ploaie se contopesc usor cu lacrimile mele fierbinti, ce-mi brazdeaza chipul.
Nu are rost sa mint, nu ma doare ca m-a ranit. Ma doare ca m-am inselat din nou, ca mi-am pus din nou inima la picioarele cuiva si mi-am lasat-o calcata fara niciun regret.
Nu mi-a calcat-o el, mi-am calcat-o eu singura... Mi-am zdrobit inima fara niciun pic de mila, incercand sa omor virusul ce mi-o acapara. Am zdrobit-o... pe ea si pe a lui. Si nici nu am stiut ca fac asta.
L-am iubit ? Oare eu chiar am simtit sentimentul feeric?
Nu , nu trebuie sa-l fi iubit. Nu l-am iubit pe el, la fel cum nu am iubit pe nimeni niciodata. Doar disperarea de a simti fiorii in stomac m-a indemnat in a-mi urma instinctele salbatice, de necontrolat. Asa a fost mereu si asa va ramane, iar ochii ce ma urmaresc nu ma for face sa-mi schimb parerea.
Tot ce imi mai doresc e sa ajung acasa, sa ma arunc in patul moale si sa adorm, sa evadez din nou printre pleoape, sa scap de toata durerea unei lumi pierdute de atata timp.
Nu-mi mai pasa de nimic acum. Nici de tipetele mamei , nici de moartea prezenta in fiecare atom.
Stiu ca mama va striga la mine in momentul in care voi ajunge acasa, uda pana la piele, dar, macar asa nu mi se vor mai putea observa lacrimile sarate , ce continua sa-mi alunece haotic pe chip.
Inca nu realizez de ce plang, dar nici nu mai pot sa gandesc lucid in clipa de fata. Parca intreg creierul mi-a amortit , lasandu-ma in voia sortii.
Abia acum realizez cat de calculata am fost toata viata. Toata neglijenta care ma caracteriza era doar de fatada ... Intodeauna mi-am calculat pana si ultima secunda, fiind constienta ca numai eu imi puteam controla viata. Niciodata n-am lasat nimic in voia sortii, niciodata nu m-am ghidat dupa alta busola, mereu am fost eu cea care controla, care stralucea deasupra tuturor, mereu... pana acum. Asta e primul meu moment de negandire, prima secunda in care nu-mi pasa daca ajung intreaga acasa sau ma omoara o masina.
M-a schimbat... Fara sa realizeze, a reusit sa ma schimbe, sa ma faca sa simt. Abia acum am inteles cat mi-au schimbat viata privirile-i pline de iubire .
Doamne, cat de dor imi e de vocea lui calda , ce ma calma mereu. Cat de mult mi-as dori sa-i mai vad macar o singura data chipul de copil, incadrat de parul lung si matasos. Imi amintesc ca prin vis de ochii calzi, plini de bunatate si buzele carnoase, care reuseau mereu sa ma faca sa nu mai vreau sa fiu eu.
"Oare te voi mai vedea vreodata, iubirea mea? Vor mai exista clipe in care aerul meu se va contopi cu al tau? Va mai exista ceva din tot ce am distrus prin prostia-mi pura?"
Nu, categoric nu. Inca nu realizez ce se intampla in mintea mea, in inima, dar nu e nimic cunoscut. Nu am dreptul sa iubesc, dar nu ma pot abtine sa nu-i simt dorul prin fiecare por. Nu l-am mai vazut de cateva minute, dar chipu-i dezamagit a reusit sa-mi strapunga zidul de gheata din jurul inimii.
Patetic. Mereu mi s-a parut ca oamenii care spun ca realizeaza ceea ce au abia atunci cand pierd sunt demni de mila. Niciodata n-am crezut in cuvintele spuse la durere, mereu am stiut doar sa ridiculizez. Si ,acum, am ajuns sa fiu si eu la fel, penibila . Abia cand l-am pierdut mi-am dat seama ca a insemnat mai mult pentru mine, mult mai mult decat am crezut vreodata.
Pacat... Pacat ca e prea tarziu. Pacat ca timpul nu s-a oprit si ca Dumnezeu m-a facut sa traiesc aceasta zi.
Pacat de iubirea noastra, care incepea sa creasca frumos.
Pacat de tine, suflet al meu.
Picaturile mici de ploaie se contopesc usor cu lacrimile mele fierbinti, ce-mi brazdeaza chipul.
Nu are rost sa mint, nu ma doare ca m-a ranit. Ma doare ca m-am inselat din nou, ca mi-am pus din nou inima la picioarele cuiva si mi-am lasat-o calcata fara niciun regret.
Nu mi-a calcat-o el, mi-am calcat-o eu singura... Mi-am zdrobit inima fara niciun pic de mila, incercand sa omor virusul ce mi-o acapara. Am zdrobit-o... pe ea si pe a lui. Si nici nu am stiut ca fac asta.
L-am iubit ? Oare eu chiar am simtit sentimentul feeric?
Nu , nu trebuie sa-l fi iubit. Nu l-am iubit pe el, la fel cum nu am iubit pe nimeni niciodata. Doar disperarea de a simti fiorii in stomac m-a indemnat in a-mi urma instinctele salbatice, de necontrolat. Asa a fost mereu si asa va ramane, iar ochii ce ma urmaresc nu ma for face sa-mi schimb parerea.
Tot ce imi mai doresc e sa ajung acasa, sa ma arunc in patul moale si sa adorm, sa evadez din nou printre pleoape, sa scap de toata durerea unei lumi pierdute de atata timp.
Nu-mi mai pasa de nimic acum. Nici de tipetele mamei , nici de moartea prezenta in fiecare atom.
Stiu ca mama va striga la mine in momentul in care voi ajunge acasa, uda pana la piele, dar, macar asa nu mi se vor mai putea observa lacrimile sarate , ce continua sa-mi alunece haotic pe chip.
Inca nu realizez de ce plang, dar nici nu mai pot sa gandesc lucid in clipa de fata. Parca intreg creierul mi-a amortit , lasandu-ma in voia sortii.
Abia acum realizez cat de calculata am fost toata viata. Toata neglijenta care ma caracteriza era doar de fatada ... Intodeauna mi-am calculat pana si ultima secunda, fiind constienta ca numai eu imi puteam controla viata. Niciodata n-am lasat nimic in voia sortii, niciodata nu m-am ghidat dupa alta busola, mereu am fost eu cea care controla, care stralucea deasupra tuturor, mereu... pana acum. Asta e primul meu moment de negandire, prima secunda in care nu-mi pasa daca ajung intreaga acasa sau ma omoara o masina.
M-a schimbat... Fara sa realizeze, a reusit sa ma schimbe, sa ma faca sa simt. Abia acum am inteles cat mi-au schimbat viata privirile-i pline de iubire .
Doamne, cat de dor imi e de vocea lui calda , ce ma calma mereu. Cat de mult mi-as dori sa-i mai vad macar o singura data chipul de copil, incadrat de parul lung si matasos. Imi amintesc ca prin vis de ochii calzi, plini de bunatate si buzele carnoase, care reuseau mereu sa ma faca sa nu mai vreau sa fiu eu.
"Oare te voi mai vedea vreodata, iubirea mea? Vor mai exista clipe in care aerul meu se va contopi cu al tau? Va mai exista ceva din tot ce am distrus prin prostia-mi pura?"
Nu, categoric nu. Inca nu realizez ce se intampla in mintea mea, in inima, dar nu e nimic cunoscut. Nu am dreptul sa iubesc, dar nu ma pot abtine sa nu-i simt dorul prin fiecare por. Nu l-am mai vazut de cateva minute, dar chipu-i dezamagit a reusit sa-mi strapunga zidul de gheata din jurul inimii.
Patetic. Mereu mi s-a parut ca oamenii care spun ca realizeaza ceea ce au abia atunci cand pierd sunt demni de mila. Niciodata n-am crezut in cuvintele spuse la durere, mereu am stiut doar sa ridiculizez. Si ,acum, am ajuns sa fiu si eu la fel, penibila . Abia cand l-am pierdut mi-am dat seama ca a insemnat mai mult pentru mine, mult mai mult decat am crezut vreodata.
Pacat... Pacat ca e prea tarziu. Pacat ca timpul nu s-a oprit si ca Dumnezeu m-a facut sa traiesc aceasta zi.
Pacat de iubirea noastra, care incepea sa creasca frumos.
Pacat de tine, suflet al meu.