21-04-2009, 01:15 PM
Hristos a inviat! Sper ca ati petrecut un Paste fericit. Acesta e noul meu fic si sper sa va placa.
Cap l
Shinsuke opri masina la baza scarii ce ducea la imperioasa vila cu arhitectura de castel a familiei Minowara. Statu putin cuprins de o teama nelamurita. De la ultima vizita se scursera aproape zece ani. Era oare intelept sa revina azi dupa atata vreme fara sa anunte pe nimeni? In camera de hotel din Okinawa, se trezise dimineata cu gandul la Emi. Fusese strabatut de un fior de groaza, de amintiri dureroase: ultimele saptamani de teama si neliniste, internarea lui Emi, disperarea ceasurilor lungi de asteptare pe holul spitalului in asteptarea imposibilului miracol, apoi, funeralile... Chiar in urmatoarea zi avea sa se intoarca in Tokio fara sa se gandeasca la urmarile sosirii lui. Nu facea si el parte din familie? Cu toate ca nu se mai vazusera de mult timp il vor primi cu bratele deschise asa cum au facut intotdeauna. Dar odata ajuns la destinatie Shinsuke se simtea coplesit de o teama inexplicabila si tulburatoare. Privea emotionat cladirea de piatra rosie, inaltata in mijlocul unui parc, pe o colina care urca in panta lina parca il intampina cu un bun venit la fel ca si arborii ce duceau pana la indepartatii munti. La aceasta ora a amiezii cerul era de un albastru pur si o toropeala grea ce amortea tot peisajul. Cobora din masina supraincalzita si cu inima batand nebuneste urca in graba scarile apoi inspira adanc incercand sa ignore bataile navalnice ale inimii. In acest loc ii intalnise pe verii prin alianta japonezi: de Yuudai, cel mai mare dintre ei se indragostise cand avea cincisprezece ani. Poate se casatorise de atunci fara sa-si aminteasca de iubirea tainica a verisorului lui cu origini engleze.
Shinsuke apasa pe butonul soneriei si astepta nelinistit. Nu avea sa intre nici de Yuudai, nici de tatal lui, ci de matusa Mariko, bunica lui Yuudai. Stapana, femeia vesela cu inima mare, gata sa asculte oricand si sa dea un sfat. Deschise o servitoare imbracata in rochie neagra cu sort albastru deschis.
-Ce doreste domnul?
Shinsuke isi drese glasul si spuse cu cel mai japonez accent de care era capabil:
-Doamna Mariko Minowara poate sa ma primeasca?
-Se odihneste, raspunse servitoarea cu raceala.
Dupa ce strabatuse atata drum nu avea de gand sa plece asa repede.
-Atunci o sa o astept aici. Vin tocmai din Anglia sa o vad..., dar tocmai se deschise o usa si in prag aparu un scaun rulant. Shinsuke isi duse mana la gura pentru a inabusi un tipat ingrozit. Matusa Mariko altadata atat de vioaie si viguroasa. Timpul fusese necrutator cu ea. Cute adanci ii brazdau fata, iar parul alb era lipsit de stralucirea de altadata.
-Vai, doamna, imi pare, bagui servitoarea, dar acest domn refuza sa plece...
-Imi pare rau, ar fi trebuit sa-mi anunt vizita. Nu ma recunosti sunt Shinsuke, fiul Alexandrei. Nu mai vorbise de mult japoneza asa ca se incurca de cateva ori. Privirea batranei deveni rautacioasa.
-Acum imi amintesc de tine. Cum indraznesti sa vi aici?
Tanarul ramase surprins se astepta la o primire calduroasa, avu impresia de parca ar fi primit o palma.
-Iesi imediat afara din casa mea si sa nu mai pui piciorul aici!
Shinsuke ramase ca o stana de piatra. Tensiunea din ultimele saptamani apasa greu pe umerii lui. Dintr-o clipa in alta risca sa se prabuseasca. Vazandu-l nemiscat batrana credea ca o infrunta si incepu sa urle:
-Yuudai! Yuudai!
-Am venit ce se intampla bunico?
Vocea puternica de bariton venea de undeva de pe majestuoasa scara interioara. Shinsuke isi vazu varul aparand. Era la fel de suplu, dar parca mai lat in umeri. Parul negru lucios cu reflexe albastrui si-a pastrat stralucirea. Shinsuke isi aducea aminte in clipa aia de zambetul lui Yuudai, rautacios si superior. Dar astazi nu zambea, ci il privea ostil din cap pana in picioare. Multa vreme tanarul crezuse ca el a fost marea lui iubire de adolescent si inca astazi mai credea. Atunci de ce simtea ca-i fuge pamantul de sub picioare si ca nu mai poate respira? De ce nu-si putea desprinde privirea de la acest var indepartat? Acest barbat rece care il invatase sa calareasca, sa inoate si sa danseze, il batuse la tenis si la sah. Acest barbat care era prima lui iubire.
Shinsuke isi alunga cu greu aceste amintiri care il rascoleau si incerca sa-si limpezeasca gandurile.
-Yuudai! Ce bine imi pare sa te vad. Lamureste te rog acesta neintelegere, dar rugamintea lui ramase fara ecou.
-Shinsuke, prezenta ta o indispune pe bunica. Te rog deci sa pleci. Spunand aceasta il lua incet de mana si-l conduse afara fara nici o explicatie. Odata iesiti afara, Yuudai i se adresa intr-o engleza impecabile.
-Nu stiu ce motiv ai ca sa vii aici si sa ne iei pe nepregatite, dar stiu in schimb ca nu ai deloc inima ca sa faci ce ai facut.
Shinsuke dadu din cap ganditor. Ce naiba putea sa insemne aceasta acuzatie?
-Dar... dar nu inteleg nimic, se balbai el.
-Asta sa le zici altora, dragul meu!
Shinsuke parca traia un cosmar, dar strangerea nemiloasa a degetelor lui Yuudai pe incheietura mainii lui era dovada ca nu visa.
-Da-mi drumul, protesta tanarul.
-Imediat. Te rog sa-mi faci placerea sa te intorci acolo de unde ai venit. Starea bunicii se inrautateste pe zi ce trece si e datoria mea sa o menajez de neplaceri. Asa ca sa nu mai pui piciorul pe aici niciodata, ai inteles?
Nu! Nu intelegea nimic. Simti cum ii fuge pamantul de sub picioare. Culorile cerului, copacilor si muntilor se topira intr-un amalgam. Cu energia pe care ti-o da disperarea se elibera din stransoarea de fier a degetelor lui Yuudai si alerga orbeste spre masina animat de o singura dorinta: sa-si ascunda cu orice pret slabiciunea. Nu putea sa mai reziste, era prea tulburat sa poate sa faca simplu gest de a baga cheile in contact. Isi inclesta mainile pe volan si incepu sa planga coplesit de emotie. Dupa putin timp portiera se deschise. Cu toata furtuna ce-l bantuia, Shinsuke reactiona imediat.
-Pleaca! Lasa-ma in pace! striga el printre suspine.
N-ar fi putu spune cum reusise Yuudai sa il aseze pe locul pasagerului si sa se aseze el insusi la volan, dar atunci cand ridica privirea si o intalni pe cea a barbatului de langa el, i se paru ca interiorul masinii se micsoreza. Shnsuke se simtea neajutorat in fata aurei de senzualitate a varului sau. Pe tampla lui dreapta era o cicatrice de cand a cazut de pe cal. Isi amintea clipa aceea si apoi conturul buzelor parca mai rosii decat cu cateva munute in urma il fascinau. Ar fi vrut sa mangaie chipul atat de indragit altadata, dar tanarul pe care il iubise nu mai exista, dar existau amintirile. Mai ales amintirea unei zile fericite care avea sa-i ramana intiparita in memorie pentru intotdeauna.
Se intorceau amandoi dupa o plimbare prelungita pe vasta proprietate. Yuudai l-a ajutat sa coboare de pe cal. In momentul in care a atins pamantul nu a putut rezista tentatiei care il obseda de la inceputul vacantei si care nu-i scapase perspicacitatii varului lui. In loc sa se indeparteze a ramas nemiscat cu trupul lipit de el, cu mainile asezate pe umerii lui, apoi a tras adanc aer in piept dezvaluindu-si tulburarea care il chinuia si il linistea in acelasi timp. " Da, ma iubeste, acum sunt sigur", gandi tanarul cu inima batandu-i nebuneste. Atunci cu tot curajul tineretii si-a apropiat buzele de cele ale varului sau, oferindu-se unui sarut care nu putea sa interzie. Si apoi Yuudai se dadu cativa pasi inapoi.
-Fii bun Shin, du-te si tesala caii.
Cuvintele au risipit magia clipei si au consfintit umilirea baiatului. Lacrimile i-au incetosat privirea si a alergat spre casa pentru a-si ascunde plansul, dar cand ajunse in camera avu parte de alta surpriza.
O vazu pe mama lui strngandu-si hainele in graba. Ea insasi palida ca un cearsaf, abia putu sa remarce lacrimile fiului sau.
-A iata-te in sfarsit! Termina si tu de impachetat lucrurile. Plecam
-Acum? Nu se poate!
-Haide, grabeste-te. Nu avem timp sa stam de vorba, ma duc jos sa chem un taxi. Dupa mai putin de jumatate de ora parasi vila fara sa aiba timp sa-si ia ramas bun de la cineva.
Cap l
Shinsuke opri masina la baza scarii ce ducea la imperioasa vila cu arhitectura de castel a familiei Minowara. Statu putin cuprins de o teama nelamurita. De la ultima vizita se scursera aproape zece ani. Era oare intelept sa revina azi dupa atata vreme fara sa anunte pe nimeni? In camera de hotel din Okinawa, se trezise dimineata cu gandul la Emi. Fusese strabatut de un fior de groaza, de amintiri dureroase: ultimele saptamani de teama si neliniste, internarea lui Emi, disperarea ceasurilor lungi de asteptare pe holul spitalului in asteptarea imposibilului miracol, apoi, funeralile... Chiar in urmatoarea zi avea sa se intoarca in Tokio fara sa se gandeasca la urmarile sosirii lui. Nu facea si el parte din familie? Cu toate ca nu se mai vazusera de mult timp il vor primi cu bratele deschise asa cum au facut intotdeauna. Dar odata ajuns la destinatie Shinsuke se simtea coplesit de o teama inexplicabila si tulburatoare. Privea emotionat cladirea de piatra rosie, inaltata in mijlocul unui parc, pe o colina care urca in panta lina parca il intampina cu un bun venit la fel ca si arborii ce duceau pana la indepartatii munti. La aceasta ora a amiezii cerul era de un albastru pur si o toropeala grea ce amortea tot peisajul. Cobora din masina supraincalzita si cu inima batand nebuneste urca in graba scarile apoi inspira adanc incercand sa ignore bataile navalnice ale inimii. In acest loc ii intalnise pe verii prin alianta japonezi: de Yuudai, cel mai mare dintre ei se indragostise cand avea cincisprezece ani. Poate se casatorise de atunci fara sa-si aminteasca de iubirea tainica a verisorului lui cu origini engleze.
Shinsuke apasa pe butonul soneriei si astepta nelinistit. Nu avea sa intre nici de Yuudai, nici de tatal lui, ci de matusa Mariko, bunica lui Yuudai. Stapana, femeia vesela cu inima mare, gata sa asculte oricand si sa dea un sfat. Deschise o servitoare imbracata in rochie neagra cu sort albastru deschis.
-Ce doreste domnul?
Shinsuke isi drese glasul si spuse cu cel mai japonez accent de care era capabil:
-Doamna Mariko Minowara poate sa ma primeasca?
-Se odihneste, raspunse servitoarea cu raceala.
Dupa ce strabatuse atata drum nu avea de gand sa plece asa repede.
-Atunci o sa o astept aici. Vin tocmai din Anglia sa o vad..., dar tocmai se deschise o usa si in prag aparu un scaun rulant. Shinsuke isi duse mana la gura pentru a inabusi un tipat ingrozit. Matusa Mariko altadata atat de vioaie si viguroasa. Timpul fusese necrutator cu ea. Cute adanci ii brazdau fata, iar parul alb era lipsit de stralucirea de altadata.
-Vai, doamna, imi pare, bagui servitoarea, dar acest domn refuza sa plece...
-Imi pare rau, ar fi trebuit sa-mi anunt vizita. Nu ma recunosti sunt Shinsuke, fiul Alexandrei. Nu mai vorbise de mult japoneza asa ca se incurca de cateva ori. Privirea batranei deveni rautacioasa.
-Acum imi amintesc de tine. Cum indraznesti sa vi aici?
Tanarul ramase surprins se astepta la o primire calduroasa, avu impresia de parca ar fi primit o palma.
-Iesi imediat afara din casa mea si sa nu mai pui piciorul aici!
Shinsuke ramase ca o stana de piatra. Tensiunea din ultimele saptamani apasa greu pe umerii lui. Dintr-o clipa in alta risca sa se prabuseasca. Vazandu-l nemiscat batrana credea ca o infrunta si incepu sa urle:
-Yuudai! Yuudai!
-Am venit ce se intampla bunico?
Vocea puternica de bariton venea de undeva de pe majestuoasa scara interioara. Shinsuke isi vazu varul aparand. Era la fel de suplu, dar parca mai lat in umeri. Parul negru lucios cu reflexe albastrui si-a pastrat stralucirea. Shinsuke isi aducea aminte in clipa aia de zambetul lui Yuudai, rautacios si superior. Dar astazi nu zambea, ci il privea ostil din cap pana in picioare. Multa vreme tanarul crezuse ca el a fost marea lui iubire de adolescent si inca astazi mai credea. Atunci de ce simtea ca-i fuge pamantul de sub picioare si ca nu mai poate respira? De ce nu-si putea desprinde privirea de la acest var indepartat? Acest barbat rece care il invatase sa calareasca, sa inoate si sa danseze, il batuse la tenis si la sah. Acest barbat care era prima lui iubire.
Shinsuke isi alunga cu greu aceste amintiri care il rascoleau si incerca sa-si limpezeasca gandurile.
-Yuudai! Ce bine imi pare sa te vad. Lamureste te rog acesta neintelegere, dar rugamintea lui ramase fara ecou.
-Shinsuke, prezenta ta o indispune pe bunica. Te rog deci sa pleci. Spunand aceasta il lua incet de mana si-l conduse afara fara nici o explicatie. Odata iesiti afara, Yuudai i se adresa intr-o engleza impecabile.
-Nu stiu ce motiv ai ca sa vii aici si sa ne iei pe nepregatite, dar stiu in schimb ca nu ai deloc inima ca sa faci ce ai facut.
Shinsuke dadu din cap ganditor. Ce naiba putea sa insemne aceasta acuzatie?
-Dar... dar nu inteleg nimic, se balbai el.
-Asta sa le zici altora, dragul meu!
Shinsuke parca traia un cosmar, dar strangerea nemiloasa a degetelor lui Yuudai pe incheietura mainii lui era dovada ca nu visa.
-Da-mi drumul, protesta tanarul.
-Imediat. Te rog sa-mi faci placerea sa te intorci acolo de unde ai venit. Starea bunicii se inrautateste pe zi ce trece si e datoria mea sa o menajez de neplaceri. Asa ca sa nu mai pui piciorul pe aici niciodata, ai inteles?
Nu! Nu intelegea nimic. Simti cum ii fuge pamantul de sub picioare. Culorile cerului, copacilor si muntilor se topira intr-un amalgam. Cu energia pe care ti-o da disperarea se elibera din stransoarea de fier a degetelor lui Yuudai si alerga orbeste spre masina animat de o singura dorinta: sa-si ascunda cu orice pret slabiciunea. Nu putea sa mai reziste, era prea tulburat sa poate sa faca simplu gest de a baga cheile in contact. Isi inclesta mainile pe volan si incepu sa planga coplesit de emotie. Dupa putin timp portiera se deschise. Cu toata furtuna ce-l bantuia, Shinsuke reactiona imediat.
-Pleaca! Lasa-ma in pace! striga el printre suspine.
N-ar fi putu spune cum reusise Yuudai sa il aseze pe locul pasagerului si sa se aseze el insusi la volan, dar atunci cand ridica privirea si o intalni pe cea a barbatului de langa el, i se paru ca interiorul masinii se micsoreza. Shnsuke se simtea neajutorat in fata aurei de senzualitate a varului sau. Pe tampla lui dreapta era o cicatrice de cand a cazut de pe cal. Isi amintea clipa aceea si apoi conturul buzelor parca mai rosii decat cu cateva munute in urma il fascinau. Ar fi vrut sa mangaie chipul atat de indragit altadata, dar tanarul pe care il iubise nu mai exista, dar existau amintirile. Mai ales amintirea unei zile fericite care avea sa-i ramana intiparita in memorie pentru intotdeauna.
Se intorceau amandoi dupa o plimbare prelungita pe vasta proprietate. Yuudai l-a ajutat sa coboare de pe cal. In momentul in care a atins pamantul nu a putut rezista tentatiei care il obseda de la inceputul vacantei si care nu-i scapase perspicacitatii varului lui. In loc sa se indeparteze a ramas nemiscat cu trupul lipit de el, cu mainile asezate pe umerii lui, apoi a tras adanc aer in piept dezvaluindu-si tulburarea care il chinuia si il linistea in acelasi timp. " Da, ma iubeste, acum sunt sigur", gandi tanarul cu inima batandu-i nebuneste. Atunci cu tot curajul tineretii si-a apropiat buzele de cele ale varului sau, oferindu-se unui sarut care nu putea sa interzie. Si apoi Yuudai se dadu cativa pasi inapoi.
-Fii bun Shin, du-te si tesala caii.
Cuvintele au risipit magia clipei si au consfintit umilirea baiatului. Lacrimile i-au incetosat privirea si a alergat spre casa pentru a-si ascunde plansul, dar cand ajunse in camera avu parte de alta surpriza.
O vazu pe mama lui strngandu-si hainele in graba. Ea insasi palida ca un cearsaf, abia putu sa remarce lacrimile fiului sau.
-A iata-te in sfarsit! Termina si tu de impachetat lucrurile. Plecam
-Acum? Nu se poate!
-Haide, grabeste-te. Nu avem timp sa stam de vorba, ma duc jos sa chem un taxi. Dupa mai putin de jumatate de ora parasi vila fara sa aiba timp sa-si ia ramas bun de la cineva.