---Intamplator sau nu, shi personajul meu favorit este tot Sojiro in principiu datorita vietzii aproape insurmontabil de dificile la care a fost damnat prin nashtere, conshtientzizandu-shi-o deplin, asha cum spunea ca intzelege d c este tratat in acel fel, doar este un copil din flori, dovada vie a lipsei de respect shi caracter a tatalui lor, adaug eu-k emnificatzie la spusele lui.
---Intreaga cavalcada de evenimente triste cu care-l impovarau necontenit fratzii shi apropriatzii lui este grandios de odioasa dar in ciuda a tot el a dezvoltat un mecanism defensiv cum aproape nimeni nu a fost nevoit sa dezvolte innaintea lui, tocmai datorita conshtientizarii-poate mai corect spus acceptarii pedepsei pe care o suporta. Asha k prin experimente de incercari de sugerare de mila a observat ca mai mult hraneshte sufletele haine a acelor care loveau cu sete nebuna ceea ce intruchipa fizic lipsa onoarei tatalui lor, apoi aceasta sete devenind manie isterica, joc infiorator de sadicitate pe spatele unui copil al carui pakat de ispashire era dreptul nativ. Acest sistem defensiv, graficizat pe oroarea discrepantzei dintre disperare shi zambetul crispat al victimei incoltzite, il impresionah pana shi pe Battousai Shishio, cel plin de o groteasca dorintza de razbunare la vremea respectiva.
---Stima mea pt Sojiro a capatat ascendente fulminante tocmai in momentul in care sufletul sau nevinovat renuntza la umanitate involuntar, printr-un act de disperare pe care-l regreta profund in ciuda zambetului fortzat din nou pe fatza sa. Momentul in care Shishio-l intreaba "Sojiro, plangi?", iar lacrimile sale acoperite de ploaie shi de zambetul ce de data asta capata sinceritate printr-o crunta nebunie ce innabushea partea lui sensibila, partea lui poate exaumana, ce avea sa ramana in umbra respectului oarecum meritat pt Shishio multzi ani de atunci incolo, e copleshitor. Aceasta nebunie care te face sa zmbeshti cand te aflii in pragul unui colaps sufletesk e cea pe care putzini o cunosk, mai bine spus putzine momente ale vietzii pot conferii oroarea simtzirii ei, e un sentiment de pur horror la adresa propriei persoane a carei altitudine, intensitate creshte spre infinit, e inconshtientizabila shi totushi acest Sojiro Seta, baietzelul ce cara butoaie cu orez, veshnic trist, veshnic ocarat, a gasit modalitatea de interschimbare a tristetzii umane, mistuitoare pe o fatzada rece, zambitoare prin prezentza ei, covarshitoare prin prestantza ei, ascunsa intr-o nebunie ce ocolea aproape incredibil eul propriu, sinele sau.
---Apoi apare Kenshin, pt care durerea-i un stil de viatza...singurul capabil, atat in sabie cat mai ales filozofic sa dizolve, demoleze zidul nebuniei acestui copil ce aparent nu avea suflet, dar suferise in catziva ani de copilarie cu mult mai mult decat pot majoritatea adultzilor makar conshtientiza. Aceasta nebunie ce in puterea sortzii pare un clisheu ridicol intre zambet shi oroare, e cea care iarashi nu poate fi sesizata de orishicine, ea existand shi-n realitate in oamenii ce sufera peste puterea imaginabilului omului obishnuit, precum shi-n alte anime-uri sesizata doar de cei care o cunosk. Dar nu intotdeuna apare cate-un Kenshin a carui karisma sufleteasca, principiala sa fie suficienta pt a o alunga, dar despre acesta nu o sa vorbesk acu' ca-i oarecum prea mult de povestit shi ma identific cu el prea tare ca sa-l numesk personajul meu preferat; in schimb modul de viatza, elasticitatea tolerantzei{tensiunii cum il numea un membru de pe alt forum-Gabriella parka}, shi zidul de nebunie din spatele unui zambet ce acoperea latenta suferintza---pe care cu greu incep sa le concep---ma fac sa-l admir cel mai tare pe Sojiro shi sa-i acord respectul meu maxim, neconditzionat, ireprobabil shi prin urmare sa-l consider personajul meu preferat in aceasta serie absolut fenomenala care se numeshte Rurouni Kenshin.
---Intreaga cavalcada de evenimente triste cu care-l impovarau necontenit fratzii shi apropriatzii lui este grandios de odioasa dar in ciuda a tot el a dezvoltat un mecanism defensiv cum aproape nimeni nu a fost nevoit sa dezvolte innaintea lui, tocmai datorita conshtientizarii-poate mai corect spus acceptarii pedepsei pe care o suporta. Asha k prin experimente de incercari de sugerare de mila a observat ca mai mult hraneshte sufletele haine a acelor care loveau cu sete nebuna ceea ce intruchipa fizic lipsa onoarei tatalui lor, apoi aceasta sete devenind manie isterica, joc infiorator de sadicitate pe spatele unui copil al carui pakat de ispashire era dreptul nativ. Acest sistem defensiv, graficizat pe oroarea discrepantzei dintre disperare shi zambetul crispat al victimei incoltzite, il impresionah pana shi pe Battousai Shishio, cel plin de o groteasca dorintza de razbunare la vremea respectiva.
---Stima mea pt Sojiro a capatat ascendente fulminante tocmai in momentul in care sufletul sau nevinovat renuntza la umanitate involuntar, printr-un act de disperare pe care-l regreta profund in ciuda zambetului fortzat din nou pe fatza sa. Momentul in care Shishio-l intreaba "Sojiro, plangi?", iar lacrimile sale acoperite de ploaie shi de zambetul ce de data asta capata sinceritate printr-o crunta nebunie ce innabushea partea lui sensibila, partea lui poate exaumana, ce avea sa ramana in umbra respectului oarecum meritat pt Shishio multzi ani de atunci incolo, e copleshitor. Aceasta nebunie care te face sa zmbeshti cand te aflii in pragul unui colaps sufletesk e cea pe care putzini o cunosk, mai bine spus putzine momente ale vietzii pot conferii oroarea simtzirii ei, e un sentiment de pur horror la adresa propriei persoane a carei altitudine, intensitate creshte spre infinit, e inconshtientizabila shi totushi acest Sojiro Seta, baietzelul ce cara butoaie cu orez, veshnic trist, veshnic ocarat, a gasit modalitatea de interschimbare a tristetzii umane, mistuitoare pe o fatzada rece, zambitoare prin prezentza ei, covarshitoare prin prestantza ei, ascunsa intr-o nebunie ce ocolea aproape incredibil eul propriu, sinele sau.
---Apoi apare Kenshin, pt care durerea-i un stil de viatza...singurul capabil, atat in sabie cat mai ales filozofic sa dizolve, demoleze zidul nebuniei acestui copil ce aparent nu avea suflet, dar suferise in catziva ani de copilarie cu mult mai mult decat pot majoritatea adultzilor makar conshtientiza. Aceasta nebunie ce in puterea sortzii pare un clisheu ridicol intre zambet shi oroare, e cea care iarashi nu poate fi sesizata de orishicine, ea existand shi-n realitate in oamenii ce sufera peste puterea imaginabilului omului obishnuit, precum shi-n alte anime-uri sesizata doar de cei care o cunosk. Dar nu intotdeuna apare cate-un Kenshin a carui karisma sufleteasca, principiala sa fie suficienta pt a o alunga, dar despre acesta nu o sa vorbesk acu' ca-i oarecum prea mult de povestit shi ma identific cu el prea tare ca sa-l numesk personajul meu preferat; in schimb modul de viatza, elasticitatea tolerantzei{tensiunii cum il numea un membru de pe alt forum-Gabriella parka}, shi zidul de nebunie din spatele unui zambet ce acoperea latenta suferintza---pe care cu greu incep sa le concep---ma fac sa-l admir cel mai tare pe Sojiro shi sa-i acord respectul meu maxim, neconditzionat, ireprobabil shi prin urmare sa-l consider personajul meu preferat in aceasta serie absolut fenomenala care se numeshte Rurouni Kenshin.
Through pain and misery, a new life is born,
Hathread and resentment from all who once thorn,
This young soul apart from its rightfull master;
A whisper of death, a scent of despair, a brink of disaster
Befalls within the place he once called home;
Now that he finally falls to his tomb
There's still nobody who would even bother;
To give a schit on this outcast, diseased and forsaken,
From whom this world has very much taken
His lifespan, his pride, his every right to humanly behave
Leaving him empty as he descends to his grave,
Pure darkness remains, with nothing to uncover,
Only the memory, tormented with anger
Of what's left behind: the love of a brother.