24-09-2008, 07:13 AM
Pentru ca mia venit si mie sa scriu un fic, si pentru ca fac parte din comunitatea zup am zis sa postez si aici.. :D
Bun zic de la inceput ca nu sunt o prea buna scriitoare b-( deci criticile nu ma vor deranja in nici un fel.... :D
acum prezentarea:
Titlu: Dilema vietii...
Categorie: fantasy, maybe action, love. cam atat momentan
Capitole: preconizez la vreo 6 7 capitole...
Dilema vietii...
De ce as lupta pentru pace cand toti vor razboi?
Visul meu este pacea... Pacea eterna... O lume blanda si perfecta, unde ura nu exista, iar invidia nu s-a nascut in inima nimanui, unde moartea nu e privita ca un lucru rau ci doar ca un pas catre o noua existenta, unde toti oamenii sunt egali nu doar cu numele si conducatorii sa aiba o inima mai calda decat focul... Asta e visul meu...
Am pornit la drum pur precum lumina
Un copil cu scantei in ochi care nu stia ce-nseamna vina
Cautand iubirea si stima
Si cum nu stiam sa lovesc viata m-a lovit prima...
(Veritasaga - Spune-mi)
Fiind singura la parinti, mama in putinul ei timp petrecut langa mine a incercat sa ma invete cum e viata, cum trebuie sa ma port. Mi-a format un caracter bland dar puternic in acelasi timp, m-a invatat sa lupt pentru ceea ce doresc, sa stiu sa caut ceea ce e mai bine pentru mine. Din pacate ea m-a parasit mult prea devreme... La varsta de 7 ani, ea sa imbolnavit. Nu am inteles atunci ce se intampla dar cand a murit a fost un soc. Tata a incercat sa ma creasca cum a putut, dar ia fost greu din moment ce eu eram fata. Lipsa de comunicare a distrus relatia, iar eu am invatat singura ce inseamna viata.
Acum am 15 ani... Sunt o adolescenta obisnuita, cu probleme obisnuite. In fiecare zi la scoala si acasa. Tata lucreaza foarte mult zilnic, ne intanim de regula doar la cina si nici atunci nu discutam mare lucru. Prieteni nu am foarte multi, urasc relatiile superficiale doar de dragul de a le intretine, din acest motiv inca nu mam integrat in clasa mea. Colegii ma vad doar ca pe o fata zambareata, fara probleme, care vorbeste cu toti si ajuta pe toata lumea, dar nimeni nu stie mare lucru despre ea. Nu ca ar fi fost cineva curios sa intrebe ceva despre mine, oricum am evitat discutiile de gen. Cui ii pasa despre problemele mele? Ideea pe care m-am bazat intotdeauna a fost sa ajut nu sa fiu ajutata. In timpul liber imi place sa stau in casa sa pictez, sa scriu sau sa citesc. Ma relaxeaza iar odata cu ele imi exprim si sentimentale sau mai bine zis ma eliberez de ele. Fiind o fire nocturna, imi place sa ies seara in parc sa ma consolez cu stelele si luna. E atat de alba si solitara. Parca ar fi singura care ma intelege. Cum si ea a luat nastere din doua planete si a ramas singura doar cu compania Terrei care nu-i da o prea mare importanta, asa si eu am luat viata din doua persoane, dintre care una nu mai exista iar cealalta nu-mi da prea multa atentie.
Intr-una din noptile de vara in care ma plimbam prin parc m-am oprit pe o banca. Am privit luna indelung, iar multe ganduri mi-au venit in minte. Inima mia fost inundata de un sentiment de regret, parca simteam singuratatea ei. N-am putut rezista foarte mult in aceasta stare asa ca m-am ridicat si am mers mai departe. Vroiam sa ajung acasa sa ma pun in pat si sa visez.
Am ajuns in fata casei si ceva imi zicea sa nu intru. Am mers in spatele casei ca si teleghidata, parca ceva ma controla, de fapt era intuitia mea care ma impingea catre acel ceva. Acolo era locul unde ma relaxam de obicei. Tatal meu imi construise un leagan cand eram mica, iar eu adoram acel loc deoarece petrecusem ceva vreme cu mama mea acolo, iar asta ma lega de ea, sentimentul ca era langa mine de fiecare data cand inchideam ochii. Cand vantul ma atinge simt mangaierea mamei si soapte de sustinere din partea ei. M-am asezat langa stejarul batran care era mai vechi chiar si de cat casa noastra si am privit cerul. Era o noapte atat de senina incat totul in jurul meu era luminat de Luna, iar stelele erau de mult mai dese decat in orice noapte, Luna stralucea in toata splendoarea ei si o ploaie de stele obisnuita in luna august se intrevedea. Parca meteoritii plecau catre locuri mai bune precum stolurile de pasari in anotimpul rece. Priveam o stea cum pica lent, cand dintr-o data ceva stalucitor se indrepta din cer spre mine. Ma fascina acel lucru, intrucat o priveam fara sa clipesc. Se apropia din ce in ce mai mult, iar eu nu reactionam in nici un fel, parca totul ma transpunea intro alta lume. Eram intr-o stare de visare continua, totul ma hipnotiza. Cand, totul sa oprit... Cineva a pus mana pe umarul meu.
- Adda, ai adormit aici, Dumnezeule. O voce calda ma trezi. Unde tie capul? Vrei sa racesti?
Era deja dimineata iar eu adormisem langa stejar. Tatal meu ma trezise din somn.
- Deci totul a fost doar un vis, miam spus in sinea mea. Oare ce s-a intamplat?
Tata m-a luat si m-a dus in casa. In bucatarie ma astepta micul dejun. El era deja imbracat de lucru, si-a luat geanta , m-a salutat si a iesit pe usa.
- Singura... din nou singura... mi-am soptit.
Bun zic de la inceput ca nu sunt o prea buna scriitoare b-( deci criticile nu ma vor deranja in nici un fel.... :D
acum prezentarea:
Titlu: Dilema vietii...
Categorie: fantasy, maybe action, love. cam atat momentan
Capitole: preconizez la vreo 6 7 capitole...
Dilema vietii...
De ce as lupta pentru pace cand toti vor razboi?
Visul meu este pacea... Pacea eterna... O lume blanda si perfecta, unde ura nu exista, iar invidia nu s-a nascut in inima nimanui, unde moartea nu e privita ca un lucru rau ci doar ca un pas catre o noua existenta, unde toti oamenii sunt egali nu doar cu numele si conducatorii sa aiba o inima mai calda decat focul... Asta e visul meu...
Am pornit la drum pur precum lumina
Un copil cu scantei in ochi care nu stia ce-nseamna vina
Cautand iubirea si stima
Si cum nu stiam sa lovesc viata m-a lovit prima...
(Veritasaga - Spune-mi)
Fiind singura la parinti, mama in putinul ei timp petrecut langa mine a incercat sa ma invete cum e viata, cum trebuie sa ma port. Mi-a format un caracter bland dar puternic in acelasi timp, m-a invatat sa lupt pentru ceea ce doresc, sa stiu sa caut ceea ce e mai bine pentru mine. Din pacate ea m-a parasit mult prea devreme... La varsta de 7 ani, ea sa imbolnavit. Nu am inteles atunci ce se intampla dar cand a murit a fost un soc. Tata a incercat sa ma creasca cum a putut, dar ia fost greu din moment ce eu eram fata. Lipsa de comunicare a distrus relatia, iar eu am invatat singura ce inseamna viata.
Acum am 15 ani... Sunt o adolescenta obisnuita, cu probleme obisnuite. In fiecare zi la scoala si acasa. Tata lucreaza foarte mult zilnic, ne intanim de regula doar la cina si nici atunci nu discutam mare lucru. Prieteni nu am foarte multi, urasc relatiile superficiale doar de dragul de a le intretine, din acest motiv inca nu mam integrat in clasa mea. Colegii ma vad doar ca pe o fata zambareata, fara probleme, care vorbeste cu toti si ajuta pe toata lumea, dar nimeni nu stie mare lucru despre ea. Nu ca ar fi fost cineva curios sa intrebe ceva despre mine, oricum am evitat discutiile de gen. Cui ii pasa despre problemele mele? Ideea pe care m-am bazat intotdeauna a fost sa ajut nu sa fiu ajutata. In timpul liber imi place sa stau in casa sa pictez, sa scriu sau sa citesc. Ma relaxeaza iar odata cu ele imi exprim si sentimentale sau mai bine zis ma eliberez de ele. Fiind o fire nocturna, imi place sa ies seara in parc sa ma consolez cu stelele si luna. E atat de alba si solitara. Parca ar fi singura care ma intelege. Cum si ea a luat nastere din doua planete si a ramas singura doar cu compania Terrei care nu-i da o prea mare importanta, asa si eu am luat viata din doua persoane, dintre care una nu mai exista iar cealalta nu-mi da prea multa atentie.
Intr-una din noptile de vara in care ma plimbam prin parc m-am oprit pe o banca. Am privit luna indelung, iar multe ganduri mi-au venit in minte. Inima mia fost inundata de un sentiment de regret, parca simteam singuratatea ei. N-am putut rezista foarte mult in aceasta stare asa ca m-am ridicat si am mers mai departe. Vroiam sa ajung acasa sa ma pun in pat si sa visez.
Am ajuns in fata casei si ceva imi zicea sa nu intru. Am mers in spatele casei ca si teleghidata, parca ceva ma controla, de fapt era intuitia mea care ma impingea catre acel ceva. Acolo era locul unde ma relaxam de obicei. Tatal meu imi construise un leagan cand eram mica, iar eu adoram acel loc deoarece petrecusem ceva vreme cu mama mea acolo, iar asta ma lega de ea, sentimentul ca era langa mine de fiecare data cand inchideam ochii. Cand vantul ma atinge simt mangaierea mamei si soapte de sustinere din partea ei. M-am asezat langa stejarul batran care era mai vechi chiar si de cat casa noastra si am privit cerul. Era o noapte atat de senina incat totul in jurul meu era luminat de Luna, iar stelele erau de mult mai dese decat in orice noapte, Luna stralucea in toata splendoarea ei si o ploaie de stele obisnuita in luna august se intrevedea. Parca meteoritii plecau catre locuri mai bune precum stolurile de pasari in anotimpul rece. Priveam o stea cum pica lent, cand dintr-o data ceva stalucitor se indrepta din cer spre mine. Ma fascina acel lucru, intrucat o priveam fara sa clipesc. Se apropia din ce in ce mai mult, iar eu nu reactionam in nici un fel, parca totul ma transpunea intro alta lume. Eram intr-o stare de visare continua, totul ma hipnotiza. Cand, totul sa oprit... Cineva a pus mana pe umarul meu.
- Adda, ai adormit aici, Dumnezeule. O voce calda ma trezi. Unde tie capul? Vrei sa racesti?
Era deja dimineata iar eu adormisem langa stejar. Tatal meu ma trezise din somn.
- Deci totul a fost doar un vis, miam spus in sinea mea. Oare ce s-a intamplat?
Tata m-a luat si m-a dus in casa. In bucatarie ma astepta micul dejun. El era deja imbracat de lucru, si-a luat geanta , m-a salutat si a iesit pe usa.
- Singura... din nou singura... mi-am soptit.