Calatorind printre umbre

[ohaio_angel]

I.

„Dacă pentru un moment timpul s-ar opri în loc și imaginea celui ce-mi bântuie sufletul mi s-ar arata , aș știi că de fapt nu m-am nascut să traiesc printre cei vii.”

   Mă trezisem destul de târziu și nu am mai avut timp să-mi repet pentru ultima dată noțiunile învățate, iar capul îmi vajâia continuu de cum mă ridicasem din pat, de parcă toată noaptea am stat și m-am uitat pe pereții galbui și monotoni, în loc să învăț. Cinci minute, mai târziu am ieșit pe ușă, alergând spre facultate să-mi dau ultimul examen și să nu am restanță; speram eu.  Aproape că pierdusem și troleul, însă norocul era de partea mea, macar atât; îngânam din când în când în timp ce-mi faceam loc printre oameni să îmi aștept momentul când trebuia să mă dau jos.

La sfârșit am putut rasufla ușurat, însă doar pentru că profesorul care trebuia să asiste la  examen întârzia. Și eu care mă așteptam să scap la fel de repede cum am venit. Tot ce-mi mai ramânea de facut era să mai repet unele parți din capitole, însă cum nu-mi luasem la mine decât mapa cu niște coli intacte și pixul, de uituc, stam și nu faceam nimic. Colegii mei vorbeau și repetau, pe când eu, mă simțeam penibil. 

 În timpul în care am așteptat , împreună cu ceilalți, din nou am simțit aceeași prezență ca azi-noapte. Un fior îmi strabatu coloana facându-mă să tremur brusc. De data asta îl simțeam mai aproape decât era de obicei, ceea ce-mi stârnii curiozitatea, dar și frica. Știam că deveneam un ciudat dacă mă uitam în spate și ceea ce-mi doaream să fac, fie ce o fi fost după aceea, însă m-am abținut în ultimul moment. Această agitație nu-mi facea tocmai bine pentru că ultima dată când am dat peste senzația asta am intrat în panică. Inima îmi batea puternic în piept, iar aerul, deși suficient, aveam senzațica că mă sufocam. Un tremur mă cuprinsese atunci, atât de tare încât îmi pierdusem echilibrul și cazusem ca un bolovan, de pamânt, parcă având spasme. De la acel incident ai mei au fost impacientați și tot ceea ce pățisem, din punct de vedere medical, era de la stres. Că tot ceea ce le spusesem era de faptul în capul meu. Erau cât pe ce să mă ducă la psihiatru. Nu aveam nimic cu genul ăla de oameni, dar nebunia nu era problema mea, ci faptul că tot ce se lega de mine era pur ghinion și o adunatură de voci ce-mi cereau ajutorul, ce mă voiau pentru ei, cică.

Revenind la realitate; stam mai bine de cinci minute și încă nu intrasem în sală și devenea sufocant. Voiam atât de tare să se termine să pot dormii. Stateam tolanit cu spatele rezemat de peretele ce avea ca model dreptunghiuri dintr-un material asemanator caramizii și așezate una peste alta într-un zig-zag. Era vopsit într-o culoare identică cu caramelul, ce lucea de parcă era proaspat ceruit. Iar în partea de jos, unde eram așezat cu fundul , o marmură de culoarea cenușii.

Continuam să casc la fiecare zece secunde de o plictiseală acută. Nu eram în acea atitudine de a sta la taclale și din cauza starii mele ce emana o respingere totală pe care ceilalți mi-au simțit-o încă de la apariția mea pe holuri, mă evitau cu desavârșire.

Nu am mai așteptat mult că un barbat cu o chelie ce-i lucea mai frumos decât podeaua își facu  simțită prezența și ne conduse spre sala de examen. M-am ridicat, cu greu, de jos, realizând că fundu-mi înghețase mai rau decât îmi era creierul când m-am trezit cu niște subiecte de aveam senzația că de fapt greșisem sala. Spre ghinionul meu era cea corectă.

Am citit primul exercițiu și aveam ceva idei, dar parcă lumea era împotriva mea astazi. Presimțeam, nu , sigur urma să am încă o restanță ce avea să mă propulseze în fruntea celor din dos. Nu tocmai poetic și cel mai probabil chiar jignitor, însă un adevar crud, așa cum este realitatea tuturor, nemiloasă.

I-am șoptit colegului din stânga mea, care era acaparat de subiecte și i se mișca mâna de pierdeai viteza cu ochiul liber la cât de repede scria. Am reușit până la urmă să-l trezesc din transă și să-i atrag subtil atenția asupra subiectelor mele. Am ridicat ușor colțul foi, astfel încât să vadă întrebarea. „Ai idee cum se rezolvă?”, l-am întrebat. Îmi raspunse printr-o aprobare a capului și scose ciorna, apoi își notă niște chestii ce abia le descifram. Dacă era vorba despre raspuns, înțelegeam până și chinezariile ce mi le inșiruia profesoara de la seminar, dar el, scria în cel mai oribil fel. Nici macar un japonez experimentat nu ar fi putut  să înțeleagă ce încerca el să noteze acolo.  Am oftat resemnat. Era clar, ca noaptea, că picam. Și nu în felul ăla mândru, că de fapt profesorul greșea și nu eu. 

Ce dor mi se facuse și de zilele minunate de liceu, în care era suficient să știi câteva formule și treceai. Un cinci era mai mult decât suficient la matematică, la restul te descurai și luai mai mult. Dar eu, dacă acum picam, pe atunci aveam note destul de bune, datorită faptului că percepeam mai repede și desigur, munceam suficient pentru asta, deși mulți îmi ziceau că pot mai mult. Eram, nu, sunt un leneș molipsit cu această boală cronică și incurabilă. Da de unde, îmi acceptam soarta și cu asta basta.

Încetul cu încetul am început să mă chinui eu să le rezolv. Nu eram responsabil mai departe de corectitudinea cu care lucram, astfel încât să ajung la un raspuns lucid și exact.  Mă mulțumeam cu faptul că încercasem. 

După un total de șase exerciți, mai târziu, tot nu eram sigur dacă am facut macar trei corecte. Atât de jalnic paream a fi. Toată munca depusă într-o ultimă seară fiind degeaba. Și pe bună dreptate, eram un indiferent de soarta mea, iar mama avea grijă să-mi amintească de asta în fiecare seară. ”Cât un munte și un creier cât o alună” .Mai bolborosea uneori printre frazele ce mi le zicea mai tare.  Prin asta trebuie să-i mulțumesc că nu mi-a dat naștere să fac umbră pamântului degeaba, deoarece sunt harțuit de umbre și coșmaruri atât de dese încât nu mai sunt capabil să le enumar singur.

—Lumea ar fi un loc mai bun fară prezența lui.

 Se plângea Radu, un coleg pe care-l uram la începutului anului, pentru că a avut grijă să-mi sufle o fată din același an de care-mi placea. 

În traducere, o luptă imaginară dintre mine și cuvintele pe care le alegeam să i le marturisesc, dar care niciodată nu au ajuns la urechile ei. O tânară a carei vapaie i s-a stins din prima clipă în care m-a privit. Eram atât de înghețat în preajma ei, când gesturile și felul de a vorbi atât de naturale ale ei m-au naucit, încremenind pe loc. Mă simțeam un adolescent având întâia dragoste și chiar asta eram. Doar pentru faptul că abia trecusem de starile incerte ale unui copil trecând prin stadiul maturității.

Mai târziu am aflat că fata respectivă de fapt îl folosise să-l oftice pe un tip din anul doi.

   —Nu-l condamn pentru acel rânjet ridicol, ci pentru faptul că își predă materia de parcă este la televizor și-și prezintă noua saltea de dormit, continuă  râzând și el la ceea ce putea spune despre profesorul de la algebră liniară. Și apropo, îmi atrage atenția. La cursurile lui dorm cel mai bine, plus că folosește o tonalitate caldă, un cântec de leagan cu definiții matematice. O încântare!

—Și uite așa ne vedem în toamnă. raspund luând împreună cu el colțul spre cantină, iar apoi în fața noastră, cu vreo cinci metri departare se afla ușile spre încântarea stomacului. Acesta râse la auzul cuvintelor mele. Ce?  întreb ridicând umeri și ușor mâinile în semn de mirare. Să nu-mi spui că ai trecut, pentru că nu-mi vine să te cred.

Ridic degetul aratator spre el și-l clatin amenințător.

—Ba am trecut, sfântul cinci a fost de partea mea. își scoate mâinile din buzunare, apoi deschide ușa, iar eu o închid imediat cum intru după el. Trecând peste asta, este un zvon în facultate că balul bobocilor se va desfășura la sfârșitul anului din lipsă de fonduri. Cine a mai auzit de așa ceva? spune fiind indignat de situație.

—Sponsorizează tu dacă te plângi că nu se face cât mai repede, adaug luând o tavă și pe ea punând niște șervețele, apoi tacâmurile dintr-un fel de cană, dar mai mare ce se afla în stânga, pe o masă mai mică. De ce ți-ar pasa? Mă opresc brusc privindu-l nedumerit, pentru o secundă, ca mai apoi să-mi iau un castron cu supă de pui. Oricum nu participi, adaug.

—Dacă-mi dai tu bani, sponsorizez, și-n plus, poate până la sfârșit nu o să mai fiu pe aici. Ești conștient că materiile sunt grele, iar tu cu o a treia restanță nu stai prea bine. mi-o taie, luându-și o friptură de vită, iar ca garnitură niște cartofi prajiți. Unele lucruri nu trebuiesc pierdute și de ce să nu mă bucur de ele de mai multe ori.  Mă privește complice și continuă:  Iar fiecare femeie are un farmec diavolesc într-o atmosferă ce le este lor casă, nouă paradis și apoi iad. Rânjetul lui îmi da fiori pe întreaga coloană. Tu nu ești de acord cu mine?

Întrebarea lui avea un raspuns logic, dar zâmbetul prostesc de pe fața mea era din cauză că uitasem să-mi iau bani de acasă, nu că el se gândea la picioare și nopți fierbinți pe o plajă undeva în Hawai. Cam asta era traducerea pentru ceea ce voia, prietenul meu să-mi adreseze de fapt.

—De ce te uiți în felul ăla la mine? Mă privește, oprindu-se din vorbitul lui și apoi își dă ochii peste cap oftând zgomotos. Mă mir cum de nu ți-ai uitat și capul , se rastește scoțând banii din portofel și platind la casă, ce se afla în colțul din dreapta, la sfârșit, după ce-ți puneai ce mâncare dorești pe tavă.

Nu l-am mai așteptat și mi-am luat mâncarea, așezându-mă la masa obișnuită de lângă fereastră. O senzație ciudată îmi aparu din nou, scoțându-mă din tiparul realități. De când mă trezisem, după alea două ore dormite, eram într-o stare de  parcă mă așteptam să se întâmple ceva, însă totul parea normal și liniștit. Am oftat, ignorând starea ce pusese stapânire pe mine.

—Îți dai seama că nu-ți mai fac cinste cu prânzul, nu? Mă avertiză, mușcând dintr-o bucată de cartof. Și în afară de asta, ce ai pățit? În ultima vreme ești cu gândurile în altă parte, spune nedumerit, asta facându-mă să oftez.  Dacă asta nu se numește dragoste, atunci nu știu ce ar putea să te tulbure așa de tare.

—Dragostea este ultimul lucru la care mă gândesc, i-o trântesc sâcâit de faptul că întotdeauna gasea drept motiv femeile, pentru orice lucru marunt. Sunt multe alte lucruri care mă derutează și una dintre ele este somnul. I-am raspuns la întrebarea aceea cu cea am pățit și încep să manânc.

—Au, se face lovit la inimă de cum mi-a auzit raspunsul. Morocanosule! Se smiorcaie revenind și el la mâncarea sa care este consumată în liniște.

Probabil dacă ar trece și perioada asta plină de agitație și să nu mai fiu trezit în fiecare noapte din cinci în cinci minute, probabil mi-aș face griji și din cauza dragostei, însă ea este ultima de pe lista mea în prezent. Cel puțin asta planuiesc, mai ales după acea întâmplare de la începutul anului. Abia ce terminasem cu o relație și eu plin de hormoni m-am dus direct la alta. <<Foarte matur, Matei!>>. 

După ce ne-am terminat masa, Radu a mai încercat să aibă o discuție aproape la fel de serioasă ca cea în care se plângea de balul bobocilor, dar a eșuat lamentabil. Încă nu-mi revenisem din starea în care, mintal, mă pregateam de un al treilea Razboi Mondial. Atitudinea asta începea să mă dezguste și să mă facă să înnebunesc dacă nu-mi primesc porția de somn. Cred că asta era de fapt problema mea și nu a prietenului meu care tocmai cobora din troleu să ajungă acasă. Nu prea i-am dat atenție la partea în care povestea despre câinele ce sora lui mai mică zicea că-l vrea. Iar prin poveste vreau să spun că se plângea... și de acolo am pierdut șirul. Grijile lui erau prea neimportante și i-am spus de vreo câteva ori să facă ceva remarcabil, deoarece acesta era țelul și grija cea mai importantă: Să faci tot ceea ce alții nu sunt capabili, pentru că puterea încă nu te-a parasit, iar voința este ultimul strop spre succes. 

Ajungând în camera unde în timpul nopții aproape o luasem razna, m-am trântit în pat, provocând un scârțâit asupra lemnului ce susțiea salteaua, iar odată cu el mormaiala mea, împreună cu un oftat lung. Pentru prima dată pe ziua de azi mă simțeam bine, dar și obosit în același timp. Mi-am întors capul spre fereastră și lumina patrundea prin perdeua bleu. Nici macar asta nu mă mai deranja. Un ultim oftat mi-a mai scapat înainte să închid ochi, lasându-mă să adorm.

Un curent mă aduse în starea de alertă, trezindu-mă pe patul meu, însă într-o încapere diferită și goală; predominată de o lumină difuză ce dezvaluia pereți îmbracați în piatră.  Realizasem că nu mă mai aflam în camera mea. M-am uitat pe o parte și alta a camerei, neliniștea facându-se simțită în mine.

—Ce este asta? am spus șoptit privind toată încaperea și apoi tavanul unde era o gaură ce lasa lumina înauntru. 

Dacă aș fi putut să descifrez fiecare bucată ce formează la sfârșit un puzzle, ce mi se arată de fiecare dată când adorm și ”mă trezesc” oriunde, dar nu în locul meu, aș crea mai apoi un univers care să mi se potrivească. Nu m-aș mai trezi, însă acum aș face orice să mă ridic și să fiu la mine în dormitor.

Mirat, dar în același timp speriat de necunoscut m-am dat jos din pat privind mai bine locul unde mă aflam. Abia se vedea ceva în această lumină sumară . Oare chiar visez așa ceva sau tot ceea ce vad mi se întâmplă pe bune? Nu pot să cred așa ceva. Nu vreau să cred. Am atins unul din pereți și era umed. Parea atât de real, încât un fior rece mi-a strabatut întreg spatele. 

—Ai ajuns, se aude o vocea din capul meu, deoarece altcumva nu aș putea să-mi explic. În sfârșit. Cât te-am așteptat. Din nou același lucru, iar după asta nimic, s-a facut liniște. 

Începeam să respir destul de greu, amintirile din copilarie navalindu-mă brusc. M-am razmat de perete cu mâna, astfel încât să nu cad. O durere de cap mă pornise brusc și mici parți din trecut se chinuiau să iasă afară, la lumină. Vedeam umbre printre ziduri darmate ale unor cladiri și se sfârșea cu mine cautând o rochie neagră care flutura în bataia vântului. 

Tot ce îmi mai amintesc înainte să cad, să se facă totul negru în fața ochilor, erau niște brațe care m-au prins și apoi totul s-a prefacut în nimic.