16-09-2008, 08:37 PM
Mai am putine pagini in calculator, deci voi posta tot mai raar..pana cand voi avea timp sa scriu din nou.
iLove, well..nici eu nu stiu ce sa iti spun XD..ma bucur ca acum ai inteles..despre intamplari..well, maybe you're right.
15 Mai
Defapt..nu plouă, dar cerul înnorat şi nostalgic cu greu îşi stapâneşte lacrimile. Doar câteva minute îi mai despart pe studenti de „libertate”.
Îi este putin teamă de ceea ce se va întâmpla dacă va începe o furtună în timp ce se va îndrepta spre casă, dar, deocamdată, îşi pastrează calmul. Vântul bate tot mai puternic şi picaturile reci se fac vazute, iar soneria nu vrea să anunte sfârşitul orelor. Ultima dată când a fost luat prin surprindere de catre o ploaie a fost destul de chinuit, iar raceala nu i-a trecut tocmai repede, deci nu îşi doreşte să mai treacă o dată prin aceeaşi experienţă.
Ora lungă de chimie se termină exact în momentul în care ploaia se intensifică, iar ei se îndreaptă spre ieşirea din liceu.
— Ar putea să se grabească macar.. – vorbeşte tânarul din curte singur, plictisit, ţinându-şi umbrela în mâna stângă, cu cea dreaptă aranjându-şi parul, din obişnuinţă. „..sau, dacă nu face nici asta, ar putea macar să mă observe.” Se gândeşte, prinzându-l pe baiat de jachetă, obişnuindu-se cu faptul că acesta nu mai observă persoanele din jurul sau. – Poftim. – îi întinde o umbrelă neagră, fară să folosească vreun fel de introducere, de modalitate de salut.
„Are din nou privirea aceea..Nu-mi place...” – se uită intens în ochii solistului din fata sa, încercând să gasească motivul pentru care ei doi se întâlnesc din nou.
— Prostule, nu mai sta în ploaie. – îl trage din nou spre el, după ce maşinile din fata liceului pleacă, odată cu elevii acestuia, ţinându-l aproape de pieptul sau.
Nu-şi poate controla sângele ce-i domină obrajii, iar tacerea solistului nu-l ajută în nici un fel. Ploaia este violentă şi vântul o înteteste, facând umbrela nefolositoare.
— De ce ai venit..? – vocea-i este tremurândă şi ezitantă, iar ochii-i urmaresc cu frică chipul tânarului ce-l ţine mult prea aproape.
— Aşteptam un prieten. – afirmatia îl emotionează, fiind aproape sigur că se face referire la el. Încet, uită de faptul că pozitia sa – practic lipit de pieptul vocalului – nu este cea mai potrivită şi se relaxează.
— ..şi..a ajuns ? – nu ştie de ce a întrebat acest lucru, dar încearcă să se scuze, îndepartându-se de el.
— Nu, dar te-am vazut şi m-am gândit să te salut. Oricum, trebuie să plec.
Parul ambilor baieti este ud, iar hainele au obtinut o culoare mai închisă datorită lacrimilor cerului. „De ce mai sper?” – baiatul priveşte lacul format deasupra cimentului rece, cu greu abtinându-se să nu plângă, fiindu-i ruşine de naivitatea lui.
— Stai! – aleargă după adolescentul aflat deja la ietirea din curtea liceului. – Um..mergi cu mine acasă? – „a fost din nou unul dintre momentele acelea.”, remarcă, conştientizând excesul de curaj de care a dat dovadă.
— De ce să merg cu tine acasă? – îl întreabă foarte senin, privindu-l fară o anume expresie pe chip. Myaki se sperie putin, încercând să se îndeparteze şi să plece, dar el îşi repetă încă o dată gestul. – Nu am zis că nu merg. Eram doar curios. – zâmbeşte, sarutându-l scurt pe obraz.
Nici ploaia, nici vântul nu s-au oprit pe parcursul drumului, iar cei doi adolescenti au ajuns uzi până la piele în fata casei modeste.
— Um..multumesc. – se înroşeşte vizibil, stând jenat în fata lui Yuuri şi ezitând să deschidă uşa locuintei. „Hai..încă putin curaj, Myaki.” îşi muşcă cu nervozitate buzele, chinuindu-se să-şi procureze câteva picaturi de îndrazneală. „Nu are rost..” oftează în sinea sa, ramânând tacut.
— Vreau să intru. – îl priveşte vesel cântaretul, intimidându-l şi facându-l să tresară, apoi îl împinge în sufragerie, închizând uşa în urma lor.
Baiatul îl priveşte câteva secunde uimit, urmarindu-l în timp ce se aşează pe canapea cu acel zâmbet larg, simplu, specific pe chip, apoi începe din nou să fie cuprins de emotii. Privirea lui Yuuri devine una mai calmă, mai plină de un sentiment ciudat de grijă şi rabdare, în momentul în care îi vede mâinile tânarului tremurând cu putere, iar în cele din urmă nu se mai poate abtine şi i le prinde într-ale lui, încalzindu-i-le instantaneu.
Tot procesul de respiratie i se opreşte la nivelul gâtului în acel moment şi-şi doreşte să poată doar să se lase îmbratişat, toate amintirile ce cuprind violul revenindu-i mai puternic in minte, facându-l să recurgă la nişte conexiuni ciudate. „Bine..am greşit. Nu vreau asta. Nu, nu vreau. Nu mă mai atinge!” ar fi o crimă ca cineva să îi spună să nu plângă acum, deoarece îi este absolut imposibil. I-a fost mereu teamă de astfel de momente, în care ar uita faptul că nu mai are nici un drept să îi ceară lui Yuuri afectiune ori întelegere, fiindcă chiar nu ştie cum să iasă dintr-o astfel de situatie.
— Î-îmi pare rau. – reuşeşte să îşi elibereze palmele, apoi se îndreaptă rapid spre bucatarie.
Îl priveşte în tacere cum se îndreaptă spre cealaltă cameră. Ştie că a facut o greşeală: nu trebuia să se grabească, nu avea acest drept. Da, nu îl avea, dar totuşi s-a folosit de el şi l-a speriat. Acum trebuie să spună ceva şi să facă asta repede, înainte ca totul să fie în zadar. O mişcare, un gest care ar fi auzit pana în bucatarie, pentru a-i demonstra că este încă acolo şi că nu vrea să plece sau să îi facă ceva rau. Orice.
— Voi fi în camera ta. Am cu adevarat nevoie de un pat. – nu a fost cea mai bine formulată replică, dar a avut succes, baiatul îngânând un „Da”.
De abia acum observă cât de abrupte sunt scarile ce duc la etaj, dar, spre norocul lui, scapă repede de ele si ajunge în camera tânarului. „De ce eşti atât de dezordonat? Nu te cunoşteam aşa..” îşi spune în minte în momentul în care observă multitudinea de carti şi hârtii adunate pe biroul acestuia. Se aşează pe pat, întinzându-şi corpul pe suprafata acestuia şi închizând pentru câteva momente ochii.
Vântul şi ploaia puternică îl împiedică să adoarmă şi acest lucru îl face să stea din nou cu ochii deschişi. Îşi îndreaptă privirea din nou spre birou, curios să afle de unde au aparut toate acele coli şi manuale, dar, în adâncul sufletului sau, caută acel caiet negru, gros şi vechi. Nu îl gaseşte cu privirea, deci se ridică şi începe să dea la o parte celelalte obiecte aflate pe masa din lemn. Doar un caiet gri, cu o copertă mult prea groasă îi captează atentia, iar el nu se mai abtine de la a-l deschide.
„Niciodată nu te-ai putut abtine de la a-ţi scrie gandurile, nu?”. Evident, acesta este încă un jurnal, pe care îl rasfoieşte fară a citi nimic înafară de zilele în care a fost completat. Observă doar că, începând cu o anumită zi, baiatul a început sa îl completeze zilnic, iar acest lucru îi trezeşte interesul.
Aerul rece din bucatarie îi inundă plamânii, calmându-i respiratia şi inima agitate. Fară să ştie, tot trupul a început să îi tremure puternic. Toate acele scene i-au strabatut pentru câteva secunde intense mintea şi deja l-au facut să îşi piardă controlul. Trebuie să facă ceva pentru a reveni la normal, dar nu are nici o idee pe moment, iar prezenta lui Yuuri în casă îl stresează şi mai mult. „Ceai!” observă cutia verde pe un raft de deasupra aragazului şi respiră uşurat, in sfârşit.
Sunetul apei ce se scurge rapid în vasul de metal ce urmează să fie pus deasupra focului îi induce sufletului sau o uşoară stare de siguranţă, comparată cu agitatia de acum câteva minute. Nu este nevoie să caute ceştile potrivite, acestea fiind puse cu grijă, ca de fiecare dată, pe acelaşi raft din dulap.
S-a obişnuit cu acest aer permanent de control, având mereu lucrurile folositoare la îndemână. Până la urmă, nici nu au cum să fie în alte locuri, el fiind singurul care le foloseşte în casă. Mama sa i-a promis că vor petrece mai mult timp împreună, pentru că matuşa lui a fost de acord să îl gazduiască din când în când, câteva zile, în vacanţă, dar acest lucru nu îl face mai fericit, ştiind ce viaţă va avea lângă varul sau.
„Am adormit din nou..” constată în momentul în care vede apa agitându-se necontrolat în vasul încins.
***
Şi-a pierdut respiratia de cel putin zece ori în timp ce citea rândurile scrise într-o zi de mai. S-a întrebat de mii de ori dacă nu este doar o poveste pentru un proiect de la şcoală, dar totul era mult prea intens.
„Am vrut să îi spun..” aceste cuvinte l-au facut să se simtă mai vinovat ca niciodată, iar doar gândul că Myaki încă trece prin asta, fară să o arate, îl face să tremure. Ştie cât de mult doare, cât de speriat trebuie să fie, fiindcă şi Fabian a trecut odată prin asta, iar acestuia i-a fost greu să treacă peste acea situatie şi când el avea grijă să-l facă să uite, să se simtă mai bine. Acest baiat, în schimb, a îndurat aceste lucruri singur.
Vrea să mai citească şi lucrurile întâmplate în zilele urmatoare, dar îi aude paşii pe scari şi se aşează la loc în pat. Îl priveşte cu o parere enormă de rau când acesta intră în dormitor cu ceaiul, dar se chinuie să nu cedeze, fiindcă ştie că vestea citirii jurnalului nu ar fi bine-primită.
Ceaiul nici nu are gust, zaharul nu se simte şi nici acea uşoară tentă acrişoară nu pare să existe. Totuşi, nu îi reproşează nimic, fiind încă şocat după tot ceea ce a citit. Îl priveşte din când în când pe adolescentul care s-a aşezat lângă el, pe marginea patului. Stau în linişte câteva minute, minute în care Yuuri bea mecanic lichidul verzui, încercând să-şi camufleze tremurul mâinilor. Cuprins în gânduri, tresare în clipa în care Myaki se ridică, îndreptându-se spre bibliotecă.
— Ce ai luat? – îl întreabă solistul, după ce îl urmareşte înghitind o pastilă.
— Cred că am racit.. – pune cutia cu medicamente la loc, ascunzându-şi buzele cu mâna stângă.
— Dacă ai uitat să te schimbi.. – îi marchează cu degetele hainele umede. Într-adevar, amândoi au buitat să-şi schimbe articolele vestimentare. – Dute. – îl îndeamnă cu o uşoară mişcare a capului, iar tânarul execută „ordinul” imediat, ieşind din cameră.
Se pare că ploaia torentială i-a intensificat curiozitatea, ne-mai-putând să aştepte nici un minut de când a ramas singur, fară să controleze cutia albă cu produse farmaceutice. Îl enervează faptul că, din cauza oboselii, privirea îi este încetoşată, ceea ce îi îngreunează sarcina de a citi denumirea.
„Calmante..”
Oftează adânc, punând cutia la loc pe raft, dar ramâne în picioare. Îi zâmbeşte trist baiatului care intră în cameră cu un tricou bleu în mână. „Înger”, acesta este singurul cuvânt care îi vine în minte la vederea tânarului brunet. Pijamalele albe, putin cam largi pentru corpul firav al acestuia îi daruiesc această imagine angelică în ochii solistului, împreună cu ochii acum cenuşii, inocenti.
— Îmi pare rau..doar atât am gasit. – îi înmânează un tricou lung, într-o nuanţă de albastru, privindu-l trist şi putin îngrijorat.
— Multumesc. – ia imediat articolul vestimentar, afişând un zâmbet larg şi lasându-l să se aşeze pe marginea patului.
Începe imediat să se schimbe, exact în fata adolescentului, cu mişcari rapide, nevrând să îl intimideze sau să îl deranjeze în vreun fel. După ce termină, îl priveşte pe furiş, oftând în sinea sa la vederea acelui chip obosit, la întâlnirea acelor ochi trişti.
— Te simti mai bine? – încearcă să pornească o discutie, dar Myaki îi demonstrează că el îşi doreşte exact contrariul, îngânând doar un raspuns afirmativ.
***
„Au avut un efect foarte rapid..” constată Yuuri în momentul în care baiatul adoarme, capul cazându-i pe umarul sau. Nu au trecut decât zece minute de când acesta s-a întors, iar acest lucru îi arată cât de obosit era. Solistul oftează încet, apoi îl ia în brate, aşezându-l pe partea uscată a patului, cealaltă fiind putin umedă din cauza hainelor sale.
A devenit uşor influentabil fară să îşi dea seama – a devenit mai atent de-ndată ce a vazut acea scriere din jurnal. Poate că şi acest lucru s-a întâmplat, dar dacă se gândeşte mai bine, a început să îl intereseze din nou din momentul în care l-a vazut în acea situatie de după şcoală. Atunci acesta era palid şi vocea îi tremura fară să îşi dea seama. Probabil că atunci se întamplase.
— Of, guriţă.. – îi dă un sarut pe obraz, ştiind că asta l-ar putea ajuta să se simtă din nou stapân pe situatie, dar nu reuşeşte decât să fie atacat de remuşcari. – Îmi pare rau. – a fost destul : baiatul s-a trezit la timp pentru a auzi acele cuvinte, dar poate prea tarziu ca să le poată întelege.
Îl priveşte buimac, gândindu-se la faptul că a lasat uşa descuiată, în loc să fie luat prin surprindere de solistul care stă deasupra sa. Conştientizează şi acest lucru peste un timp şi încearcă să coboare cât mai repede din pat şi să se prefacă, din nou, că nu s-a întâmplat nimic, dar Yuuri îl opreşte, ţinându-l acolo.
***
Un al doilea sarut baiatului să a fost deja prea mult, facând ca baiatului să îi apară două lacrimi mici în ochi. A avut un astfel de vis în urmă cu două zile, dar cu o persoană anonimă, iar faptul că acolo nu a acceptat sarutul îl face să actioneze exact invers de data aceasta.
Este uimit, deoarece totul pare atât de natural acum. Nu se simte jenat sau abuzat şi îşi închide ochii fară remuşcari. Tremură destul de tare, fară să se poată controla, dar se linişteşte rapid, stând în bratele cântaretului.
Încă îl doare, încă se teme de tot ceea ce ţine de acel act, dar ştie că, macar acum, este în siguranţă. Deocamdată nu simte decat frică, condamnându-se pentru asta, dar solistul încearcă continuu să îl liniştească.
„Va fi bine..”
Cuvintele sunt nerostite, neîmprăştiate în camera ruptă de realitate, Myaki citindu-le doar în privirea calmă a tânarului de deasupra sa. Inspiră adânc, închizându-şi lent ochii şi lasându-şi trupul liber în fata lui Yuuri. Îşi repetă acea propozitie neîncetat, muşcându-şi uşor buzele în momentele în care solistul îi mângâie pielea fierbinte.
Şi-ar dori să-l privească, sa se piardă în albastrul intens al acelor ochi, dar îi este mult prea frică, mult prea ruşine. Frică, teamă, deoarece vânataile şi semnele taieturilor nu au disparut încă, iar acestea alcatuiesc, în viziunea sa, o imagine oribilă în comparatie cu aspectul atât de placut al trupului persoanei pe care încă o iubeşte atât de mult.
Scoate un scurt geamat când are impresia că se va sufoca şi-şi îndepartează involuntar pleoapele. Peste nuanta de roz pastel din obraji apare un pigment mai puternic. Nu ştie cum este posibil ca cineva să uite chipul cuiva în doar câteva minute, dar lui i se întâmpla chiar acum acest lucru, deoarece Yuuri pare cu totul o altă persoană. Chiar şi zâmbetul este mai blând acum, iar privirea..nu poate sa o descrie.
„Poate că nu s-a schimbat nimic. Simt acelaşi lucru pentru el..” oftează adânc, închizându-şi din nou ochii şi schiţând un surâs foarte scurt. „Sunt la fel de idiot ca întotdeauna. Încă te iubesc..”
~Sfârşitul Capitolului V~
iLove, well..nici eu nu stiu ce sa iti spun XD..ma bucur ca acum ai inteles..despre intamplari..well, maybe you're right.
15 Mai
„De ce plouă?”
Defapt..nu plouă, dar cerul înnorat şi nostalgic cu greu îşi stapâneşte lacrimile. Doar câteva minute îi mai despart pe studenti de „libertate”.
Îi este putin teamă de ceea ce se va întâmpla dacă va începe o furtună în timp ce se va îndrepta spre casă, dar, deocamdată, îşi pastrează calmul. Vântul bate tot mai puternic şi picaturile reci se fac vazute, iar soneria nu vrea să anunte sfârşitul orelor. Ultima dată când a fost luat prin surprindere de catre o ploaie a fost destul de chinuit, iar raceala nu i-a trecut tocmai repede, deci nu îşi doreşte să mai treacă o dată prin aceeaşi experienţă.
Ora lungă de chimie se termină exact în momentul în care ploaia se intensifică, iar ei se îndreaptă spre ieşirea din liceu.
— Ar putea să se grabească macar.. – vorbeşte tânarul din curte singur, plictisit, ţinându-şi umbrela în mâna stângă, cu cea dreaptă aranjându-şi parul, din obişnuinţă. „..sau, dacă nu face nici asta, ar putea macar să mă observe.” Se gândeşte, prinzându-l pe baiat de jachetă, obişnuindu-se cu faptul că acesta nu mai observă persoanele din jurul sau. – Poftim. – îi întinde o umbrelă neagră, fară să folosească vreun fel de introducere, de modalitate de salut.
„Are din nou privirea aceea..Nu-mi place...” – se uită intens în ochii solistului din fata sa, încercând să gasească motivul pentru care ei doi se întâlnesc din nou.
— Prostule, nu mai sta în ploaie. – îl trage din nou spre el, după ce maşinile din fata liceului pleacă, odată cu elevii acestuia, ţinându-l aproape de pieptul sau.
Nu-şi poate controla sângele ce-i domină obrajii, iar tacerea solistului nu-l ajută în nici un fel. Ploaia este violentă şi vântul o înteteste, facând umbrela nefolositoare.
— De ce ai venit..? – vocea-i este tremurândă şi ezitantă, iar ochii-i urmaresc cu frică chipul tânarului ce-l ţine mult prea aproape.
— Aşteptam un prieten. – afirmatia îl emotionează, fiind aproape sigur că se face referire la el. Încet, uită de faptul că pozitia sa – practic lipit de pieptul vocalului – nu este cea mai potrivită şi se relaxează.
— ..şi..a ajuns ? – nu ştie de ce a întrebat acest lucru, dar încearcă să se scuze, îndepartându-se de el.
— Nu, dar te-am vazut şi m-am gândit să te salut. Oricum, trebuie să plec.
Parul ambilor baieti este ud, iar hainele au obtinut o culoare mai închisă datorită lacrimilor cerului. „De ce mai sper?” – baiatul priveşte lacul format deasupra cimentului rece, cu greu abtinându-se să nu plângă, fiindu-i ruşine de naivitatea lui.
— Stai! – aleargă după adolescentul aflat deja la ietirea din curtea liceului. – Um..mergi cu mine acasă? – „a fost din nou unul dintre momentele acelea.”, remarcă, conştientizând excesul de curaj de care a dat dovadă.
— De ce să merg cu tine acasă? – îl întreabă foarte senin, privindu-l fară o anume expresie pe chip. Myaki se sperie putin, încercând să se îndeparteze şi să plece, dar el îşi repetă încă o dată gestul. – Nu am zis că nu merg. Eram doar curios. – zâmbeşte, sarutându-l scurt pe obraz.
***
Nici ploaia, nici vântul nu s-au oprit pe parcursul drumului, iar cei doi adolescenti au ajuns uzi până la piele în fata casei modeste.
— Um..multumesc. – se înroşeşte vizibil, stând jenat în fata lui Yuuri şi ezitând să deschidă uşa locuintei. „Hai..încă putin curaj, Myaki.” îşi muşcă cu nervozitate buzele, chinuindu-se să-şi procureze câteva picaturi de îndrazneală. „Nu are rost..” oftează în sinea sa, ramânând tacut.
— Vreau să intru. – îl priveşte vesel cântaretul, intimidându-l şi facându-l să tresară, apoi îl împinge în sufragerie, închizând uşa în urma lor.
Baiatul îl priveşte câteva secunde uimit, urmarindu-l în timp ce se aşează pe canapea cu acel zâmbet larg, simplu, specific pe chip, apoi începe din nou să fie cuprins de emotii. Privirea lui Yuuri devine una mai calmă, mai plină de un sentiment ciudat de grijă şi rabdare, în momentul în care îi vede mâinile tânarului tremurând cu putere, iar în cele din urmă nu se mai poate abtine şi i le prinde într-ale lui, încalzindu-i-le instantaneu.
Tot procesul de respiratie i se opreşte la nivelul gâtului în acel moment şi-şi doreşte să poată doar să se lase îmbratişat, toate amintirile ce cuprind violul revenindu-i mai puternic in minte, facându-l să recurgă la nişte conexiuni ciudate. „Bine..am greşit. Nu vreau asta. Nu, nu vreau. Nu mă mai atinge!” ar fi o crimă ca cineva să îi spună să nu plângă acum, deoarece îi este absolut imposibil. I-a fost mereu teamă de astfel de momente, în care ar uita faptul că nu mai are nici un drept să îi ceară lui Yuuri afectiune ori întelegere, fiindcă chiar nu ştie cum să iasă dintr-o astfel de situatie.
— Î-îmi pare rau. – reuşeşte să îşi elibereze palmele, apoi se îndreaptă rapid spre bucatarie.
Îl priveşte în tacere cum se îndreaptă spre cealaltă cameră. Ştie că a facut o greşeală: nu trebuia să se grabească, nu avea acest drept. Da, nu îl avea, dar totuşi s-a folosit de el şi l-a speriat. Acum trebuie să spună ceva şi să facă asta repede, înainte ca totul să fie în zadar. O mişcare, un gest care ar fi auzit pana în bucatarie, pentru a-i demonstra că este încă acolo şi că nu vrea să plece sau să îi facă ceva rau. Orice.
— Voi fi în camera ta. Am cu adevarat nevoie de un pat. – nu a fost cea mai bine formulată replică, dar a avut succes, baiatul îngânând un „Da”.
De abia acum observă cât de abrupte sunt scarile ce duc la etaj, dar, spre norocul lui, scapă repede de ele si ajunge în camera tânarului. „De ce eşti atât de dezordonat? Nu te cunoşteam aşa..” îşi spune în minte în momentul în care observă multitudinea de carti şi hârtii adunate pe biroul acestuia. Se aşează pe pat, întinzându-şi corpul pe suprafata acestuia şi închizând pentru câteva momente ochii.
Vântul şi ploaia puternică îl împiedică să adoarmă şi acest lucru îl face să stea din nou cu ochii deschişi. Îşi îndreaptă privirea din nou spre birou, curios să afle de unde au aparut toate acele coli şi manuale, dar, în adâncul sufletului sau, caută acel caiet negru, gros şi vechi. Nu îl gaseşte cu privirea, deci se ridică şi începe să dea la o parte celelalte obiecte aflate pe masa din lemn. Doar un caiet gri, cu o copertă mult prea groasă îi captează atentia, iar el nu se mai abtine de la a-l deschide.
„Niciodată nu te-ai putut abtine de la a-ţi scrie gandurile, nu?”. Evident, acesta este încă un jurnal, pe care îl rasfoieşte fară a citi nimic înafară de zilele în care a fost completat. Observă doar că, începând cu o anumită zi, baiatul a început sa îl completeze zilnic, iar acest lucru îi trezeşte interesul.
„Să vedem..”
***
Aerul rece din bucatarie îi inundă plamânii, calmându-i respiratia şi inima agitate. Fară să ştie, tot trupul a început să îi tremure puternic. Toate acele scene i-au strabatut pentru câteva secunde intense mintea şi deja l-au facut să îşi piardă controlul. Trebuie să facă ceva pentru a reveni la normal, dar nu are nici o idee pe moment, iar prezenta lui Yuuri în casă îl stresează şi mai mult. „Ceai!” observă cutia verde pe un raft de deasupra aragazului şi respiră uşurat, in sfârşit.
Sunetul apei ce se scurge rapid în vasul de metal ce urmează să fie pus deasupra focului îi induce sufletului sau o uşoară stare de siguranţă, comparată cu agitatia de acum câteva minute. Nu este nevoie să caute ceştile potrivite, acestea fiind puse cu grijă, ca de fiecare dată, pe acelaşi raft din dulap.
S-a obişnuit cu acest aer permanent de control, având mereu lucrurile folositoare la îndemână. Până la urmă, nici nu au cum să fie în alte locuri, el fiind singurul care le foloseşte în casă. Mama sa i-a promis că vor petrece mai mult timp împreună, pentru că matuşa lui a fost de acord să îl gazduiască din când în când, câteva zile, în vacanţă, dar acest lucru nu îl face mai fericit, ştiind ce viaţă va avea lângă varul sau.
„Am adormit din nou..” constată în momentul în care vede apa agitându-se necontrolat în vasul încins.
***
Şi-a pierdut respiratia de cel putin zece ori în timp ce citea rândurile scrise într-o zi de mai. S-a întrebat de mii de ori dacă nu este doar o poveste pentru un proiect de la şcoală, dar totul era mult prea intens.
„Am vrut să îi spun..” aceste cuvinte l-au facut să se simtă mai vinovat ca niciodată, iar doar gândul că Myaki încă trece prin asta, fară să o arate, îl face să tremure. Ştie cât de mult doare, cât de speriat trebuie să fie, fiindcă şi Fabian a trecut odată prin asta, iar acestuia i-a fost greu să treacă peste acea situatie şi când el avea grijă să-l facă să uite, să se simtă mai bine. Acest baiat, în schimb, a îndurat aceste lucruri singur.
Vrea să mai citească şi lucrurile întâmplate în zilele urmatoare, dar îi aude paşii pe scari şi se aşează la loc în pat. Îl priveşte cu o parere enormă de rau când acesta intră în dormitor cu ceaiul, dar se chinuie să nu cedeze, fiindcă ştie că vestea citirii jurnalului nu ar fi bine-primită.
Ceaiul nici nu are gust, zaharul nu se simte şi nici acea uşoară tentă acrişoară nu pare să existe. Totuşi, nu îi reproşează nimic, fiind încă şocat după tot ceea ce a citit. Îl priveşte din când în când pe adolescentul care s-a aşezat lângă el, pe marginea patului. Stau în linişte câteva minute, minute în care Yuuri bea mecanic lichidul verzui, încercând să-şi camufleze tremurul mâinilor. Cuprins în gânduri, tresare în clipa în care Myaki se ridică, îndreptându-se spre bibliotecă.
— Ce ai luat? – îl întreabă solistul, după ce îl urmareşte înghitind o pastilă.
— Cred că am racit.. – pune cutia cu medicamente la loc, ascunzându-şi buzele cu mâna stângă.
— Dacă ai uitat să te schimbi.. – îi marchează cu degetele hainele umede. Într-adevar, amândoi au buitat să-şi schimbe articolele vestimentare. – Dute. – îl îndeamnă cu o uşoară mişcare a capului, iar tânarul execută „ordinul” imediat, ieşind din cameră.
Se pare că ploaia torentială i-a intensificat curiozitatea, ne-mai-putând să aştepte nici un minut de când a ramas singur, fară să controleze cutia albă cu produse farmaceutice. Îl enervează faptul că, din cauza oboselii, privirea îi este încetoşată, ceea ce îi îngreunează sarcina de a citi denumirea.
„Calmante..”
Oftează adânc, punând cutia la loc pe raft, dar ramâne în picioare. Îi zâmbeşte trist baiatului care intră în cameră cu un tricou bleu în mână. „Înger”, acesta este singurul cuvânt care îi vine în minte la vederea tânarului brunet. Pijamalele albe, putin cam largi pentru corpul firav al acestuia îi daruiesc această imagine angelică în ochii solistului, împreună cu ochii acum cenuşii, inocenti.
— Îmi pare rau..doar atât am gasit. – îi înmânează un tricou lung, într-o nuanţă de albastru, privindu-l trist şi putin îngrijorat.
— Multumesc. – ia imediat articolul vestimentar, afişând un zâmbet larg şi lasându-l să se aşeze pe marginea patului.
Începe imediat să se schimbe, exact în fata adolescentului, cu mişcari rapide, nevrând să îl intimideze sau să îl deranjeze în vreun fel. După ce termină, îl priveşte pe furiş, oftând în sinea sa la vederea acelui chip obosit, la întâlnirea acelor ochi trişti.
— Te simti mai bine? – încearcă să pornească o discutie, dar Myaki îi demonstrează că el îşi doreşte exact contrariul, îngânând doar un raspuns afirmativ.
***
„Au avut un efect foarte rapid..” constată Yuuri în momentul în care baiatul adoarme, capul cazându-i pe umarul sau. Nu au trecut decât zece minute de când acesta s-a întors, iar acest lucru îi arată cât de obosit era. Solistul oftează încet, apoi îl ia în brate, aşezându-l pe partea uscată a patului, cealaltă fiind putin umedă din cauza hainelor sale.
A devenit uşor influentabil fară să îşi dea seama – a devenit mai atent de-ndată ce a vazut acea scriere din jurnal. Poate că şi acest lucru s-a întâmplat, dar dacă se gândeşte mai bine, a început să îl intereseze din nou din momentul în care l-a vazut în acea situatie de după şcoală. Atunci acesta era palid şi vocea îi tremura fară să îşi dea seama. Probabil că atunci se întamplase.
— Of, guriţă.. – îi dă un sarut pe obraz, ştiind că asta l-ar putea ajuta să se simtă din nou stapân pe situatie, dar nu reuşeşte decât să fie atacat de remuşcari. – Îmi pare rau. – a fost destul : baiatul s-a trezit la timp pentru a auzi acele cuvinte, dar poate prea tarziu ca să le poată întelege.
Îl priveşte buimac, gândindu-se la faptul că a lasat uşa descuiată, în loc să fie luat prin surprindere de solistul care stă deasupra sa. Conştientizează şi acest lucru peste un timp şi încearcă să coboare cât mai repede din pat şi să se prefacă, din nou, că nu s-a întâmplat nimic, dar Yuuri îl opreşte, ţinându-l acolo.
***
Un al doilea sarut baiatului să a fost deja prea mult, facând ca baiatului să îi apară două lacrimi mici în ochi. A avut un astfel de vis în urmă cu două zile, dar cu o persoană anonimă, iar faptul că acolo nu a acceptat sarutul îl face să actioneze exact invers de data aceasta.
Este uimit, deoarece totul pare atât de natural acum. Nu se simte jenat sau abuzat şi îşi închide ochii fară remuşcari. Tremură destul de tare, fară să se poată controla, dar se linişteşte rapid, stând în bratele cântaretului.
Încă îl doare, încă se teme de tot ceea ce ţine de acel act, dar ştie că, macar acum, este în siguranţă. Deocamdată nu simte decat frică, condamnându-se pentru asta, dar solistul încearcă continuu să îl liniştească.
„Va fi bine..”
Cuvintele sunt nerostite, neîmprăştiate în camera ruptă de realitate, Myaki citindu-le doar în privirea calmă a tânarului de deasupra sa. Inspiră adânc, închizându-şi lent ochii şi lasându-şi trupul liber în fata lui Yuuri. Îşi repetă acea propozitie neîncetat, muşcându-şi uşor buzele în momentele în care solistul îi mângâie pielea fierbinte.
Şi-ar dori să-l privească, sa se piardă în albastrul intens al acelor ochi, dar îi este mult prea frică, mult prea ruşine. Frică, teamă, deoarece vânataile şi semnele taieturilor nu au disparut încă, iar acestea alcatuiesc, în viziunea sa, o imagine oribilă în comparatie cu aspectul atât de placut al trupului persoanei pe care încă o iubeşte atât de mult.
Scoate un scurt geamat când are impresia că se va sufoca şi-şi îndepartează involuntar pleoapele. Peste nuanta de roz pastel din obraji apare un pigment mai puternic. Nu ştie cum este posibil ca cineva să uite chipul cuiva în doar câteva minute, dar lui i se întâmpla chiar acum acest lucru, deoarece Yuuri pare cu totul o altă persoană. Chiar şi zâmbetul este mai blând acum, iar privirea..nu poate sa o descrie.
„Poate că nu s-a schimbat nimic. Simt acelaşi lucru pentru el..” oftează adânc, închizându-şi din nou ochii şi schiţând un surâs foarte scurt. „Sunt la fel de idiot ca întotdeauna. Încă te iubesc..”
~Sfârşitul Capitolului V~