[+18] Madness

[milu_hinata]

Melodia cap: https://www.youtube.com/watch?v=-KuiCNjRA1A

2.Univers paralel

Dupa o perioada, te obisnuiesti. Timpul devine o notiune abstracta, neimportanta intrucat lumea in care traiesti e atemporala. Am dat foc oricui drum interior ramas, am distrus totul. Fara sa stiu de ce, ma tin ancorat in realitate. Incerc. Singurul refugiu creat cu amintirile ce mi-au mai ramas le-am adunat intr-un univers paralel, unde e frig si ninge tot timpul. Sunt 3 case care mi-au ramas in minte: una in munti, una pe malul lacului si ultima, undeva intr-un loc foarte aglomerat, o metropola poate. Prima e mica, o cabana izolata intr-o poiana de brazi. Chiar si acum... spun asta fara sa stiu cate ceasuri au trecut...daca inchid ochii pot simti mirosul puternic de conifer si aerul tare de munte care imi invadeaza plamanii. E dimineata si ma trezesc intr-un pat cu cearceaf alb, de bumbac, aspru. In jur, totul e din lemn: masa rotunda si cele doua scaune micute de la fereastra, dulapul cu un singur sertar din colt si oglinda inramata. Aud zgomote din bucatarie si din pragul usii, o vad cu spatele la mine, pregatind micul dejun. Nu e foarte inalta si are parul lung, ciufulit. Roz. Ma apropii si o cuprind in brate iar ea imi ia obrajii in palmele ei. Si acum am in minte o imagine clare cu mainile ei micute, palide, cu unghiile mereu da-te cu oja incercand sa imi cuprinda fata cu ele. Apoi zambetul. Oricat incerc nu reusesc sa imi aduc aminte alte trasaturi ale fetei, doar gura. Buzele care ma sarutau in fiecare dimineata si imi urau o zi buna, aceleasi care ma consolau in vremuri grele. Mereu curbate intr-un zambet larg, ca florile unui cires in timpul primaverii. Vesele. Sincere. Ale mele...
- Daca continui sa iti faci rau, ma tem ca va trebui sa te izolam din nou. Nu vrei asta,nu-I asa?
A doua casa are veranda in spate care se continua cu un mic ponton. Lacul pare sa ia foc in apusul soarelui si vantul misca salciile de la mal. Din nou, sunt doua scaune in jurul unei mese mici, rotunde. Acolo e si ea. Cu spatele la mine. Pare absorbita de peisaj si ma cheama langa ea, sa il admiram impreuna. Dar ea e peisajul meu. Buzele ii sunt curbate Intr-un zambet tomnatic. Imi pare chiar mai frumoasa ca inainte, ascunzand in ea adevaruri ce astept sa imi fie impartasite. Dar tace. Tac si eu. Brusc imi cuprinde obrajii in palmele ei tremurande si stiu ca ceva e diferit. Ea stie si eu stiu dar lasam cuvintele sa piara innecate, fara sa indraznim sa ne mai aruncam priviri. Caci stiu cat cantaresc faptele mele in ochii ei si pretul platit nu mi l-as permite. Lasandu-si capul sa cada, isi inchise ochii, lipindu-si obrazul de umarul meu cu zgomotul unei frunze cazute din copac toamna.
- Pacientul de la 507 o sa faca iar criza. Da, l-am sedat, bineinteles, dar stii ca nu functioneaza. Nu cand intra in starea asta. Deja are sange pe toata fata. Crezi ca nu stiu?!
Luminile sunt aprinse iar strada e plina de oameni care sarbatoresc. Pot simti gerul trecandu-mi prin haine si ma simt in viata cu adevarat dupa mult timp.
Avea parul pe jumatate inghetat si purta o caciula teribil de copilaroasa cu un model de spiridus. Pardesiul negru era indulcit de manusile colorate. Ochii ii sclipeau mai tare ca niciodata si buzele ii erau rosii ca florile de mac. Secunde mai tarziu avea sa devina sangerii. Ca si cum am fi stiut - si fara sa vrem sa admitem stiam deja - era sfarsitul e ceea ce oameniii numesc implinit. Fericit. Mi-a luat obrajii in palmele ei reci,soptind "Nu fi ingrijorat". Impuscaturi. Sakura.
- Am zis ca mai bine il legam de dimineata. Uita-te la fata lui. E numai sange, la fel si pumnii. Ce-o fi cu baiatul asta nu pot pricepe. Tine-l bine, nemiscat, trebuie sa ii fac injectia...E aici de 6 luni si zau daca nu pare om cu mintea la cap. Apoi face astfel de episoade si iar il trimitem la izolare. Nu pricep, striga mereu numele fetei asteia, dar cand il intreb cine e, zambeste si vezi ca il apuca tremurul ca si cum i-ar fi frig. Uite ca s-a linistit.
-Il ducem la spalat?
-Nu, lasa-l acum, il ducem maine.
Am cules trei cioburi de pe jos. Le-am infipt in inima ca sa fiu sigur ca nu ma vor mai parasi nicodata.Asa cum ai impresia ca sunetul unui clopot iti ramane in fundal, fara sa poti scapa de el orice ai face, zgomotele din seara aceea mi s-au intiparit adanc in minte si ma epuizeaza. Le aud in fiecare miscare, glas sau izbitura si desi incerc sa innebunesc,durerea e prea mare ca sa imi ofere sansa. Am plutit in deriva prea mult pentru a ma inneca in port. Cred ca ea a murit. Desi totul e in ceata stiu ca suferinta mea are un scop precis. Caut razbunare si in speranta ca fac ceea ce ea ar vrea, resemnare. Asa ca dorintele mele nu imi mai apartin si ca de acum incolo voi vorbi in numele nostru, nu al meu, ca din ziua in care te-am cunoscut si in care m-ai facut facut uman.
Am nevoie doar de putin ajutor ca sa gasesc cioburile, Sakura...