Jurnalul unui fluture ucigas (Yaoi)

[Kira's Scarlet]

~ Jurnalul unui fluture ucigas ~

~ Amintiri din viata anterioara ~

25 februarie. Helsinki
Draga jurnalule, stii ce sunt fluturii?

Fluturii sunt creaturi libere ce isi intind aripile bogat-colorate spre cer, incercand sa ajunga cat mai sus, lasandu-se purtati de curentii de vant pana in adancul vazduhului, unde se fac nevazuti. Va imaginati cum este sa simti briza in bataia aripilor, pulsatia provocata de apropierea pericolului, atunci cand te feresti de obstacole, in drumul spre misteriosul orizont? Sa fi fluture e atat de minunat!

De fapt, asta sunt si eu. Un fluture grandios care abia asteapta sa-si sparga coconul de omida si sa zboare liber spre inaltul cerului, sa cuprinda frumusetile necunoscute cu aripile sale gigantice, imprastiindu-si puritatea asupra intregii lumi.

Din nefericire, insa, sunt blocat in acest corp de om muritor, a carui efemeritate este scazuta, prins pe pamant si fara aripi, fara vise sau sperante, obligat sa traiasca o viata normala la fel ca toti ceilalti pana la sfarsitul vietii anoste care pare sa dureze o vesnicie. Si eu nu-mi doresc decat sa renasc, sa ma transform si sa arat lumii adevarata mea forma.

- Te-am prins, micul meu prieten, imi soptesc pentru mine, cat sa aud numai eu si micutul inaripat din mainile mele care se zbatea incet, lovind cu delicatete dosul palmei mele, imparstiind un praf albicios, de culoarea aripilor sale. Dar nu pentru ca ii era prea frica de mine incat sa incerce sa scape si sa zboare, ci pentru acela era salutul fluturilor. Oare si aripile mele sunt de aceiasi culoare? Oare si eu m-as zbate la fel, daca as fi captiv in mainile unui necunoscut? Incovoiat de senzatii necunoste, de neincredere si sperante desarte, oare as incerca sa evadez din colivia umana creata de el si apoi sa ma razbun pentru ruperea aripilor? Sa-l inec in praful meu, ca semn al dragostei mele otravite si a tradarii de care am avut parte? Si apoi, sa-l privesc cum moare, iar cand isi va da ultima suflare, sa ma asez deasupra lui si sa-i soptesc : de fiecare data cand vei renaste, eu voi fi acolo sa te distrug...

- Sam, e gata masa!
A cui e aceasta voce atat de familiara? Ochii imi sunt grei, iar pleopele parca mi-ar fi lipite cu ceara. Oricat de mult as incerca sa le deschid, imi e teama ca as putea sa le smulg, de parca ochii mei ar fi atat de delicati, incat nici rama groasa a ochelarilor mei nu i-ar putea apara si nici parul meu castaniu si des precum padurea tropicala nu i-ar putea ascunde.
- Sam!
Se aude iar aceaisi voce dulce si melodioasa pe care nu o puteam distinge, iar o mana fina ma scutura usor, trezindu-ma din visare si eliberandu-ma din cusca viselor in care eram inchis.
- Scumpule, ai adormit din nou in timp ce scriai in jurnal. Spala-te pe maini si vino sa mancam, imi spune mama, in timp ce eu o priveam ca prin ceata, realizand ca mi-am scapat ochelarii pe jos. M-am aplecat lenes sa-i iau, prinzand usor de un capat si stergandu-i cu camasa mea albastra de praful care s-a asternut pe ei. Trebuie sa fac curat in camera, imi sopteam in gand, ajustandu-mi ochelarii si luand jurnalul de pe biroul inbucsit cu foi, asezandu-l cu grija intr-un sertar si incuindu-l cu cheia, ca nimeni sa nu deschida cutia secretelor mele. M-am ridicat de pe scaun, privind o poza pusa intr-o rama vintage, aruncandu-i persoanei a carei imagine era captiva in ea, o privire plina de ura si iesind din camera, avand pe buze zambetul unui ucigas...