Psihologia inimii

[Kira's Scarlet]

Capitolul sapte ~

Imediat cum am iesit de la biblioteca, dupa ce ne-am chinuit jumatate de ora sa scriem cateva fraze simple, am decis ca e mai bine sa luam cartile acasa si sa continuam proiectul maine. Apoi, Malen si Ned si-au sunat parintii sa vina sa ne ia acasa, urmand ca noi sa asteptam aici pe intuneric, pana cand sosesc ei. Nu aveam de ce ma plange, dar imi era putin frig si cred ca si roscatului. Am oftat si mi-am dat geaca jos, apropiindu-ma de el si punandui-o galant peste umeri, dand dovada de un romantism de care si Romeo ar fi gelos. Daca imi pica vreo carte de bronz de pe balanta peste capatana, o sa stiu ca stafia lui ma bantuie. Roscatul m-a privit surpins, nestiind ce e cu gestul asta, murmurand un multumesc scurt si intorcand capul intr-o parte. Vazand felul in care incepea sa roseasca, m-am departat de el, nedorind sa-l fac sa creada ca incerc sa ma dau la el, in special dupa tot ce s-a intamplat de la bar si pana acum. Am oftat iar si m-am asezat pe treptile din fata cladirii, punandu-mi cotul pe genunchi si sprijinindu-mi capul in el, asteptand ca rudele noastre sa vina mai repede si sa scap de atmosfera asta ciudata dintre noi. Ma simteam ca intr-un film prost de comedie romantica, dar stiam ca asta imi dorisem sa fac cand l-am vazut tremurand. Eram putin prins intr-o transa, privind intr-un punct fix, pe strada, la becul unui felinar de pe cealalta parte si nu am observat cand am fost acaparat de un corp calduros ce statea lipit de mine. La inceput, am crezut ca e Ned, dar cand mi-am intors capul si am dat nas in nas cu Malen, sau mai bine spus, cu ochii sai superbi care ma topeau si stiam ca trebuie sa ma impusc ca sa nu mai spun prostii, am ramas surprins. Vazand felul in care si-a incolacit bratele subtiri dupa gatul meu, inca avand geaca mea peste umeri, era ca un vis frumos din care nu vroiam sa ma trezesc.
- Am vazut ca tremuri, imi spune el cu voce joasa, aproape schitand un zambet. Avea dreptate, dar acum tremur de emotie, nu de frig.
- E okey, reusesc sa spun, dar pe un ton care ar sugera mai degraba : E okey, poti sa faci ce vrei cu mine. Sunt numai al tau.
- Si apropo, am 1,67, deci sunt cu cinci centimetrii mai scund decat tine, nu cu doi, zise el, iar eu am ramas socat. Imi citea gandurile?
- Nu iti citesc gandurile, gandesti cu voce tare, spune el, chicotind, iar eu mi-am tras o palma peste fata, facandu-l sa rada de-a binelea. Cat de idiot pot sa fiu? Oare am spus si asta tot cu voce tare? Nu ca acum eu trebuie sa-mi cos gura, nu Ned.
- Vin, vin! Striga Ned de nicaieri, tocmai cand eu ma gandeam ca am inceput sa seaman cu el, aratand spre directia din care veneau masinile noastre, una rosie si una albastra.
- Atunci multumesc pentru geaca, spune Malen, punandu-mi-o pe umeri si imbratisandu-ma strans pe la spate, facandu-ma sa rosesc precum un rac fiert. M-am ridicat si eu de jos si m-am dus langa roscat si verzui, privind cum din stanga noastra veneau mama lui Ned, adica matusa-mea si mama lui Malen, presupun ca era. La fel ca si el, avea parul roscat si ochii verzi si puteam observa o usoara asemanare si dupa zambetul orbitor care lumina mai tare decat farurile masinii.
- Ne vedem maine, ii spun roscatului, inainte sa ne urcam cu totii in automobile si sa plecam acasa.

Pe drum, Ned a inceput sa o surzeasca pe matusa cu diferite cantece si povesti, spunandu-i tot ce s-a intamplat azi la scoala si la biblioteca, desigur omitand cateva amanunte importante, ca sa ne faca sa parem copii cuminti. Doar gandul ma amuza, imi spuneam, stand intins pe bancheta din spate ca la psihiatru, incercand sa atipesc.
- Mami, eu si Red avem iubit, striga el deodata, iar eu era sa pic jos.
- Avem? Intreb eu. Malen nu e iubitul tau, spun eu revoltat.
- Deci e numai al tau? Intreba matusa Elen, chicotind si uitandu-se la mine in oglinda retrovizoare.
- Da, raspund. Adica nu, nu suntem iubiti. Adica...Ugh, lasati-ma in pace, oameni buni, strig eu, de-a dreptul frustrat si confuz, somnoros, flamand si obosit. Vreau acasa! Ma plang eu cu voce tare.

Imediat cum am ajuns acasa, Ned si matusa au coborat si ei, urmand sa vina inauntru sa stea de vorba cu mama si probabil si cu bunica. Ma gandesc ca o fi ajuns pana acum. Yep, se aud plansetele mamei. Clar e aici. Cum am intrat pe usa, am fost intampinati de o figura cunoscuta cu parul carunt, maruntica si cu un zambet calduros ce ni-l oferea numai noua.
- Bunica Marinette! Strigam toti trei, indreptandu-ne spre ea si luand-o in brate, cat era de mititica.
- Dragii mei, raspunde ea, tragandu-ne pe mine si pe Ned de mana, spre sufrageria intunecata, unde se afla o persoana cu o aura neagra si deprimata...si deprimanta. E mama! Doar ea e singura care plange cand vin rudele in vizita. De parca in loc sa ne aduca cadouri si sa stea de vorba, vin sa ne omoare.
- Nu mai plange, plevusco, striga bunica la ea, lovind cu bastonul in podea, facandu-ne si pe noi sa tresarim.
- Da mama-soacra, spune mama, stergandu-si lacrimile si rimelul care i se scurgea in jos pe obraji.
- Mama, arati ca Ucigasul Jeff. Ai aceiasi expresie si acelasi machiaj care baga lumea in sperieti, ii spun eu.
- Iti mai lipseste un cutit, asta daca nu cumva e ascuns in canapea, spune Ned.
- Ai auzit? Aprinde lumina si pune mancarea pe masa, se rasteste bunica, precum un general din armata. Inainte mars! Continua ea. Oh, deci chiar se poarta ca unul. Nota zece!

Dupa ce am mancat pe saturate din mancarea pregatita de bunica, adica deliciile Frantei, ne-am asezat cu totii pe canapea, la discutii si barfe, cum s-ar spune. Si bineinteles, eu si Ned asteptam cadourile si sa vedem dihorul din poseta-cusca - ce o fi, pe nume Eminette, care rima cu Marinette, numele bunicii. Desi noi ii spuneam Netta, pe scurt. Dihorului, desigur.
- Si dragalasii mei nepoti probabil asteapta cadourile, nu? Intreaba bunica, prinzandu-ne pe amandoi de obrajori si ciupind de ei . Daca ma duc maine cu fata vanata la scoala...
- Da buni, dar da-ne drumul, spune Ned.
- Bine, bine. Deci, pentru Ned am...un hamster si o pereche de casti din alea cum va plac voua, spune ea, scotand cadourile din geanta si punandu-ne in poala lui Ned, care radea si se bucura ca un copil mic de Craciun. Iar pentru dragutul de Red am...un papagal Arra si o bratara cu spini, spune ea, aducand de nicaieri ditamai papagalul cu rosu si galben care a sarit la mine pe umar, de cum m-a vazut, cu bratara in gura.
- Mersi mult, ii spun. Si se zice tepi sau tinte, nu spini.
- Cum o fi, replica ea. Acum spune-ti-mi si mie despre iubitul asta al vostru, continua ea, aruncandu-ne un zambet pervers si strengar, iar noi am palit la fata.
- Elen, strigam eu si Ned la unison catre matusa mea si mama verzuiului, care se facu ca ploua si incepu sa fluiere nevinovata.


- Kira : Capitolul sapte! Yey! Acum trebuie doar sa mai scrii 100 de capitole si esti gata. *zambet malefic*
- Daya : *picandu-i fata* ...Cateee??
- Kira : Scrie mai repede. In curand, o sa mori.
- Daya: De ce?
- Kira : De inima rea.
- Daya : Dar eu nu sunt rea si nici macar nu am inima*plangand intr-un colt intunecat*
- Kira : *privire uimita*