12-09-2008, 02:45 PM
Penultima postare din vacanta...........sper ^^
11 Mai
Soarele puternic le topeşte dorinta de a zâmbi cu fiecare secundă, iar aerul rece trimis în încapere de catre aparatul de pe perete nu are nicio sanşă în fata caldurii. Este una dintre acele zile, în care nimeni nu cântă, nimeni nu dansează; ei trebuie doar să semneze unele acte, să verifice listele cu materiale pentru urmatoarele concerte şi să citească scrisorile fanilor din înalta societate. Micile pause în care unul dintre ei aduce paharele de unică folosinţă, pline cu un lichid amarui de culoare maronie sunt doar alte momente de monotonie si tacere.
— Nu mi-a raspuns ieri... – se sparge tacerea cu ajutorul tânarului cu parul având uşoare influente verzui, iar solistul îşi ridică lent privirea din foile interminabile. – Crezi că poti să te întâlneşti cu el când îşi termină orele? Ultima dată când l-ai vazut nu l-ai mai tratat ca pe “omul-fantomă”.
— Eram într-o dispozitie mai bună.. – îi raspunde scurt, continuând să semneze actele la întâmplare. - ..şi..de când eşti atât de protectiv cu necunoscutii, Hissori? – îl priveşte cu un zâmbet şiret, aşteptând un raspuns.
— Oricât ţi-ai dori să fie aşa, nu este un necunoscut. Ati fost împreună mai mult de un an. Vreau doar să mă asigur că este bine..cel putin până când nu va mai fi atât de derutat.
A stat două zile în casă. În prima, leşina la cel mai mica fort, inclusive la cel de a merge, iar în a doua îi era mult prea frică să iasă din casă. Acum însă, nu mai are nicio scuză pentru a lipsi de la orele chinuitoare de la liceu.
Este din nou singur în casă, mama sa fiind din nou plecată. A mintit-o, spunându-i că are doar o raceală uşoară şi, spre surprinderea lui, ea l-a crezut. Deschide uşa, tremurând, apoi păşeşte pe trotuarul încalzit de soare şi o încuie. Strada este populată de data aceasta, dar nu-l linişteşte.
După doar câţiva paşi, îl cuprinde o stare puternică de teamă, având impresia că este în continuu urmarit şi începe să alerge, deşi durerea nu i-a pierit. Se opreşte în statia de autobus, reuşind cu greu să nu cadă în genunchi, apoi urcă în mijlocul de transport în comun de abia sosit.
Nori nu l-a sunat nici macar o dată..Poate că acestea sunt relatiile pe care toti colegii sai le aveau, acelea în care doar momentele „aranjate” sunt magice, în care indiferenta şi amuzamentul au un rol important.
Autobuzul se opreşte în a treia statie, iar el coboară, încercând să-şi intre în rol, să nu pară afectat de rani, de amintiri, de teamă.
— Nu sunt decât câteva ore..voi rezista..
Seara a venit lent, dar cu o uşoară calmare a caldurii tot mai puternice.
A rezistat destul de bine pe tot parcursul orelor, dar a evitat să se mişte sau să vorbească. Nori nu i-a spus decât câteva cuvinte, întrebându-l de ce a lipsit, dar şi acea propozitie se parea că a fost pusă din „obligatie”.
Din nefericire, baiatul nu a reuşit să se abtină şi şi-a ridicat putin glasul, reproşându-i faptul că el nu a facut nimic ca să merite un compoirtament atât de distant. Cu greu, dar s-a abtinut apoi de la alte afirmatii. Lacrimile îi inundau ochii, fară să îi parasească, dar s-a calmat în timp.
Aerul cald, înnabuşitor şi plin de praf îl învaluie pe solist, facându-l să respire mai greu, dar acesta ramâne nemişcat, lângă uşa largă a institutiei de învăţământ. Şi-a ales pozitia astfel încât, atunci când soneria va anunta sfârşitul orelor, să nu fie lovit de stundenti.
Nu-i place să i se reproşeze că nu a facut vreodată ceva, deşi ar fi putut şi cu atât mai putin, nu suportă sa fie implorat în zadar în zadar. În concluzie, Hissori l-a convins să meargă până la liceul „Tomoe” pe jos, pe acea caldură groaznică.
După cateva zeci de minute, orele se sfârşesc, iar elevii ies cu repeziciune pe uşa liceului. Până acum, nu a observat nicio figură cunoscută, dar cercetează adolescentii cu atentie.
Persoana pe care a aşteptat-o apare, iar el îşi uneşte mâna cu a acesteia, într-o strânsoare caldă, atentă. Baiatul îşi întoarce privirea spre cel care l-a oprit şi prima dată are impresia că visează, dar, fiindcă imaginea nu i se clarifică sau schimbă, îşi dă seama ca este real.
Ramâne nemişcat, lângă solist, până când studentii parasesc curtea liceului. Yuuri încă nu-i dă drumul, ţinându-l în continuare de mână.
— Nu ! - îi atinge buzele cu degetele, privindu-l cu seriozitate. – Nu îţi face iluzii. Hissori a vrut să se asigure că eşti bine. – îi eliberează, într-un final privirea, pe care i-a capturat-o de când a ieşit şi începe să meargă alaturi de el, spre şosea.
Baiatul îl priveşte încontinuu, încercând să-şi retragă palma într-un mod subtil, dar fară să reuşească. Din când în când, vederea i se încetoşează, iar genunchii cu greu îi mai rezistă.
„Nu trebuie..nu încă..” se chinuie să nu cedeze, cel putin până când nu va mai fi în preajma solistului.
— Eşti foarte palid. – îl priveşte cu un oarecare sentiment de milă şi cu o îngrijorare ascunsă cu grijă de pe chipul sau, abia abtinându-se de la a-i atinge obrajii albi.
— Nu sunt.. – schitează cu greutate un zâmbet, sperând ca tânarul să nu insiste, deoarece nu-l poate minti de mai multe ori la rând cu seninatate.
— Bineînteles..Ai grijă. – o ia pe alt drum, lasându-l în statia de autobuz singur, dar cu multe gânduri bântuindu-i mintea.
„De ce..?” îndrazneşte pentru prima oară să nu-şi mai ascundă tristetea din ochi şi să-i privească felul în care se departează. „Eu..credeam..” – s-a aşteptat ca Yuuri să fie îngrijorat, să ştie că i s-a întâmplat ceva îngrozitor şi să-i mai dea o şansă. „Da...” îşi dă seama, constată adevarul – aceste lucruri se întâmplă doar în poveştile nemuritoare sau în fimele romantice. El doar..visează prea mult.
11 Mai
Soarele puternic le topeşte dorinta de a zâmbi cu fiecare secundă, iar aerul rece trimis în încapere de catre aparatul de pe perete nu are nicio sanşă în fata caldurii. Este una dintre acele zile, în care nimeni nu cântă, nimeni nu dansează; ei trebuie doar să semneze unele acte, să verifice listele cu materiale pentru urmatoarele concerte şi să citească scrisorile fanilor din înalta societate. Micile pause în care unul dintre ei aduce paharele de unică folosinţă, pline cu un lichid amarui de culoare maronie sunt doar alte momente de monotonie si tacere.
— Nu mi-a raspuns ieri... – se sparge tacerea cu ajutorul tânarului cu parul având uşoare influente verzui, iar solistul îşi ridică lent privirea din foile interminabile. – Crezi că poti să te întâlneşti cu el când îşi termină orele? Ultima dată când l-ai vazut nu l-ai mai tratat ca pe “omul-fantomă”.
— Eram într-o dispozitie mai bună.. – îi raspunde scurt, continuând să semneze actele la întâmplare. - ..şi..de când eşti atât de protectiv cu necunoscutii, Hissori? – îl priveşte cu un zâmbet şiret, aşteptând un raspuns.
— Oricât ţi-ai dori să fie aşa, nu este un necunoscut. Ati fost împreună mai mult de un an. Vreau doar să mă asigur că este bine..cel putin până când nu va mai fi atât de derutat.
***
A stat două zile în casă. În prima, leşina la cel mai mica fort, inclusive la cel de a merge, iar în a doua îi era mult prea frică să iasă din casă. Acum însă, nu mai are nicio scuză pentru a lipsi de la orele chinuitoare de la liceu.
Este din nou singur în casă, mama sa fiind din nou plecată. A mintit-o, spunându-i că are doar o raceală uşoară şi, spre surprinderea lui, ea l-a crezut. Deschide uşa, tremurând, apoi păşeşte pe trotuarul încalzit de soare şi o încuie. Strada este populată de data aceasta, dar nu-l linişteşte.
După doar câţiva paşi, îl cuprinde o stare puternică de teamă, având impresia că este în continuu urmarit şi începe să alerge, deşi durerea nu i-a pierit. Se opreşte în statia de autobus, reuşind cu greu să nu cadă în genunchi, apoi urcă în mijlocul de transport în comun de abia sosit.
Nori nu l-a sunat nici macar o dată..Poate că acestea sunt relatiile pe care toti colegii sai le aveau, acelea în care doar momentele „aranjate” sunt magice, în care indiferenta şi amuzamentul au un rol important.
Autobuzul se opreşte în a treia statie, iar el coboară, încercând să-şi intre în rol, să nu pară afectat de rani, de amintiri, de teamă.
— Nu sunt decât câteva ore..voi rezista..
***
Seara a venit lent, dar cu o uşoară calmare a caldurii tot mai puternice.
A rezistat destul de bine pe tot parcursul orelor, dar a evitat să se mişte sau să vorbească. Nori nu i-a spus decât câteva cuvinte, întrebându-l de ce a lipsit, dar şi acea propozitie se parea că a fost pusă din „obligatie”.
Din nefericire, baiatul nu a reuşit să se abtină şi şi-a ridicat putin glasul, reproşându-i faptul că el nu a facut nimic ca să merite un compoirtament atât de distant. Cu greu, dar s-a abtinut apoi de la alte afirmatii. Lacrimile îi inundau ochii, fară să îi parasească, dar s-a calmat în timp.
Aerul cald, înnabuşitor şi plin de praf îl învaluie pe solist, facându-l să respire mai greu, dar acesta ramâne nemişcat, lângă uşa largă a institutiei de învăţământ. Şi-a ales pozitia astfel încât, atunci când soneria va anunta sfârşitul orelor, să nu fie lovit de stundenti.
Nu-i place să i se reproşeze că nu a facut vreodată ceva, deşi ar fi putut şi cu atât mai putin, nu suportă sa fie implorat în zadar în zadar. În concluzie, Hissori l-a convins să meargă până la liceul „Tomoe” pe jos, pe acea caldură groaznică.
După cateva zeci de minute, orele se sfârşesc, iar elevii ies cu repeziciune pe uşa liceului. Până acum, nu a observat nicio figură cunoscută, dar cercetează adolescentii cu atentie.
Persoana pe care a aşteptat-o apare, iar el îşi uneşte mâna cu a acesteia, într-o strânsoare caldă, atentă. Baiatul îşi întoarce privirea spre cel care l-a oprit şi prima dată are impresia că visează, dar, fiindcă imaginea nu i se clarifică sau schimbă, îşi dă seama ca este real.
Ramâne nemişcat, lângă solist, până când studentii parasesc curtea liceului. Yuuri încă nu-i dă drumul, ţinându-l în continuare de mână.
— Nu ! - îi atinge buzele cu degetele, privindu-l cu seriozitate. – Nu îţi face iluzii. Hissori a vrut să se asigure că eşti bine. – îi eliberează, într-un final privirea, pe care i-a capturat-o de când a ieşit şi începe să meargă alaturi de el, spre şosea.
Baiatul îl priveşte încontinuu, încercând să-şi retragă palma într-un mod subtil, dar fară să reuşească. Din când în când, vederea i se încetoşează, iar genunchii cu greu îi mai rezistă.
„Nu trebuie..nu încă..” se chinuie să nu cedeze, cel putin până când nu va mai fi în preajma solistului.
— Eşti foarte palid. – îl priveşte cu un oarecare sentiment de milă şi cu o îngrijorare ascunsă cu grijă de pe chipul sau, abia abtinându-se de la a-i atinge obrajii albi.
— Nu sunt.. – schitează cu greutate un zâmbet, sperând ca tânarul să nu insiste, deoarece nu-l poate minti de mai multe ori la rând cu seninatate.
— Bineînteles..Ai grijă. – o ia pe alt drum, lasându-l în statia de autobuz singur, dar cu multe gânduri bântuindu-i mintea.
„De ce..?” îndrazneşte pentru prima oară să nu-şi mai ascundă tristetea din ochi şi să-i privească felul în care se departează. „Eu..credeam..” – s-a aşteptat ca Yuuri să fie îngrijorat, să ştie că i s-a întâmplat ceva îngrozitor şi să-i mai dea o şansă. „Da...” îşi dă seama, constată adevarul – aceste lucruri se întâmplă doar în poveştile nemuritoare sau în fimele romantice. El doar..visează prea mult.