Pagini de jurnal

[Nero19]

26 Septembrie 1583

Florenta

M-am trezit din somn la doar cateva ore dupa ce eu si Francesco facusem dragoste. Nu imi venea sa cred ca totul se intamplase asa rapid si ca noi doi am facut intr-adevar asta. M-am ridicat din pat si ma uitam dupa haine cand se auzi vocea lui Francesco mormaind ceva legat de haine si de dulap. Am aruncat o privire mai atenta camerei din jurul meu si am vazut ca dulapul se afla chiar langa usa. M-am uitat prin el si am vazut ca erau numai costume negre. Era chiar perfect. Acum nimeni nu va mai intra la banuieli si vor incepe sa dea sfoara in tara ca am omorat pe cineva.
La cateva minute dupa ce mi-am pus o camasa alba pe mine si un sacou negru, precum si o pereche de pantaloni pe mine, am inceput sa ma uit in jurul meu dupa o oglinda in care sa imi aranjez parul si sa imi pun si un papion.
-Ai deasupra o baie, se auzi iar vocea lui Francesco mormaind.
Am iesit rapid la suprafata si am gasit cu usurinta baia. In fata oglinzii rotunjite din baie am vazut un baiat tanar de vreo saptesprezece ani cu par negru si lung si care parea foarte neingrijit ce incadra o fata palida si fara nici macar o urma de rid de parca ramasese fara nici macar un pic de sange in corp. Iar ochii aceia...Doamne dumnezeule cand imi amintesc de ei ma infioara mereu indoiala cum ca erau ai mei. Baiatul din oglinda avea doi ochi albastrii ca de bombardier. Si erau reci. Reci asemenea ghetii din Nordul Indepartat. Pentru moment era sa urlu cand am vazut acei ochi, dar in cele din urma m-am calmat si i-am inchis. Pur si simplu nu imi mai doream sa vad asa ceva. Am mers cu pasi inceti spre iesire nepasandu-mi daca ma izbesc de ceva sau nu. Dupa cateva minute lungi ca un secol am reusit sa deschid in sfarsit ochii si m-am indreptat de unul singur spre aleea Neo Verona sa mai vanez ceva. Simteam nevoia sa beau ceva sange ca sa ma calmez de la acea sperietura.
Ma gandeam la Francesco si la visul de aseara cand un domn ma opri sa imi arate o poza si sa ma intrebe daca am vazut femeia din poza aceea. Cand am vazut pe cine cauta el m-am repezit imediat la gatul lui si l-am omorat pe loc sperand ca poza ei nu ma va mai bantui niciodata. Femeia era, desigur, nimeni altcineva decat Claire, femeia pe care o sedusesem cu o seara inainte si pe care o omorasem in propria ei casa. Tipul asta probabil ca era iubitul ei. Sau amantul. Din fericire nu imi pasa nici negru sub unghie de relatia celor doi. Tot ce imi pasa mie era sa nu fiu descoperit si alungat din orasul acesta.
I-am savurat fiecare strop de sange si nu m-am lasat pana nu i l-am baut pe tot si l-am secat complet. I-am lasat trupul sprijinit de zidul unui colt intunecat si am mers mai departe in speranta ca nu m-a vazut nimeni.
M-am intors acasa dupa cateva ore de colindat orasul. Camera era pustie, iar Francesco al meu nu era pe nicaieri. Ma gandeam pe unde era in momentul in care vocea lui placuta la auz ma sperie si ma facu sa ma intorc rapid. Nu imi venea sa cred cat de silentios putea deveni. Oare voi fi si eu la fel de silentios cum a fost el? Credeam ca da, dar se pare ca soarta mi-a fost impotriva.
Francesco ma linisti imediat si ma intrebase unde am fost. I-am explicat ca doar sa mananc putin, dar el stia deja. Stia deja ca il omorasem pe tipul ala. Stia deja ca deja a inceput lumea sa puna intrebari. Stia si tremura la faptul ca se va afla asemenea lucru.
-Fa-ti bagajele, imi spuse speriat. Ne mutam.
-Poftim??? Dar de ce?
-Pentru ca am fost descoperiti.
Am incercat sa ii spun ca nu era adevarat, dar el tot insista cu faptul ca am fost si ca lumea deja incepe sa puna intrebari despre disparitiile oamenilor. M-am impotrivit si am ramas pe loc, dar Francesco imi spusese ca mai bine am pleca decat sa stam si sa pornim o rascoala contra noastra...
-Si ce...? Crezi ca imi pasa daca starnim o rascoala? Sa vina toti la mine sa vezi cum ii omor si las orasul asta pustiu.
-Tu nu stii deloc de ce sunt in stare oamenii, incepu el sa imi povesteasca in timp ce isi baga lenjeria intr-o valiza. Sunt rai si nu se lasa pana nu te vad ca arzi pe rug. De-a binelea, continua el reusind cumva in acelasi timp sa bage atat spaima cat si surprinderea in mine.
L-am rugat sa mai stam putin si dupa cateva ore de rugi si promisiuni el a acceptat cu o singura conditie. Sa nu mai plec niciodata fara el la vanatoare.
Am acceptat pe data si l-am sarutat ca sa imi pecetluiesc promisiunea, iar in momentul in care rasarise soarele rasarise si clipa in care noi doi am inceput sa ne comportam mai ciudat.