Nu ești un membru încă? Înregistrează-te acum!
Creează un cont nou  

S&L:Straluceste! [shounen-ai] [sequel]

#47
iLove, ^_^ da, era yuuri. si da, s-au certat..dar nu mi s-a parut ca merita sa povestesc..am lasat la imaginatia voastra.. yup..he was the baka one now ^_~. Oh...sunt destule sfaturile XD nu iti face griji. thank you & chuu










27 Aprilie

„Am stat în acea casă toată ziua. Din pacate, a fost prea putin şi totodată prea mult. Mă simteam în permanenţă vinovat de ceea ce faceam, deşi la început nu credeam că va fi aşa, însă am ales să mă pedepsesc singur, stând în continuare lângă el.

Traiam o senzatie de sentimente contradictorii : ca o ciocolată neagră. Da, exact ca aceea ciocolată pe care Yuuri mi-o dadea în fiecare zi în care ne vedeam, pe care o savuram cu placere doar pentru că imaginea lui îmi distrugea simtul gustativ. Nu muşcam din acea tabletă, ci din el, din dragostea lui, din viata careia credeam că îi apartin.

Dar în acele momente eu nu faceam acelaşi lucru. Simteam un uşor gust dulce, aromat, dar acesta era rapid distrus de amarul ridicolului în care mă afundam. Nu mi-am imaginat niciodată că aş putea să fiu atât de mult condus de interes, dar viata ne demonstrează întotdeauna contrariul.”




10 Mai

„Aş vrea să mă îndragostesc cu adevarat de el, să simt din nou acea fericire prostească, dar pentru asta trebuie să renunţ la Yuuri; şi nu sunt pregatit să accept că l-am pierdut. Nu încă..

Nu voiam să mă maturizez atât de repede, sau cel putin, nu aşa. Am luat-o pe un drum greşit dintr-o simplă despartire. Uneori, mă întreb de ce mă afectează atât de mult. Este ceva banal, obişnuit, prin care oricine trece. Ca şi moartea, ca şi viata.

Va trece, aşa cum totul îţi paraseşte mintea până la urmă. Încerc să cred acest lucru, dar personalitatea mea nu este la fel de puternică şi în realitate şi nici nu va fi după ce s-a întâmplat în urmă cu câteva zile..


*

După cum voiam de mult timp, într-o zi mai liberă din timpul saptamânii am mers împreună cu Nori la casa Danei. Nu o mai vazusem de mult timp şi chiar uitasem modul ei vesel de a mă face să uit de probleme. A fost chiar fericită când a vazut că nu am venit singur şi s-a împrietenit repede cu el.

Am stat multe ore în casă, toti fiind prea obositi psihic pentru a merge în parc sau în orice altă parte. Din pacate – pentru mine şi pentru restul vietii mele –, Nori a primit un telefon urgent şi a plecat în grabă spre casă, eu ramânand doar cu Dana acolo. Nici acum nu am aflat ce urgenţă l-a facut să mă parasească acolo, dar nu mai contează.

Dana m-a întrebat multe lucruri despre el, punând inclusiv problema că eu aş putea să ţin la el. Nu am aprobat, dar nici nu am putut să spun nu, deci am tacut, zâmbind doar. Peste alte câteva ore, m-am hotarât că trebuia să merg acasă. Soarele era apus de un timp, dar erau încă raze de lumină pe drum. Am plecat vesel, spunându-i ei că ne vom vedea la sfârşitul saptamânii din nou. Bineînteles, a fost o promisiune pe care puteam să nu mi-o respect dacă nu eram putin norocos.

Aveam trei intersectii pană acasă, dar când am ajuns în dreptul penultimei trecerea era blocată din cauze unui accident destul de grav. Mi s-a indicat un alt drum, mai ocolit şi mai putin circulat, dar nu era prima dată când mergeam pe acolo. Am pornit putin plictisit, uitându-mă din când în când catre şosea, încercând să fac timpul să treacă mai uşor.

După câteva zeci de minute, într-un moment în care maşinile se aflau la distanţă de mine, am devenit conştient de o linişte înfricoşătoare. M-am uitat în spatele meu şi m-am speriat, vazând că am ramas singur. M-am blocat, dar am inspirat adânc şi am continuat să merg. După un timp m-am liniştit la vederea mai multor oameni. Am alergat spre ei şi în sfârşit mă simteam în siguranţă : nu mai aveam mult până când ajungeam acasă.

Însă, din nou, norocul mi-a pierit când aveam cea mai mare nevoie de el. Putinele persoane s-au despartit, folosind mijloacele de transport în comun. Din pacate, nici unul nu mergea în directia casei mele. Am crezut că am ramas din nou unicul om care mergea pe acel drum pustiit, dar din spatele meu se auzeau paşi. M-a cuprins frica fară să ştiu de ce şi am încercat să-mi grabesc subtil paşii.

Ultimul lucru pe care l-am vazut în acea noapte a fost şoseaua luminată, în timp ce o durere puternică îmi strabatea capul..


*

Cred că am leşinat în acel moment, deoarece atunci când mi-am deschis ochii eram într-un loc total necunoscut, într-unul întunecat şi rece. Probabil că mă aflam într-un garaj imens, fiindcă îmi amintesc mirosul puternic de benzină şi curentul puternic.

Singura sursă de lumină era un bec vechi şi acoperit de praf de lângă mine – am avut timp să analizez încaperea, mâinile fiindu-mi legate la spate, iar corpul amortit. Ceva nu era în regulă, dar mintea mea nu actiona în acele momente. Probabil eram drogat, probabil eram aproape mort. Simteam o frică puternică în mine, dar nu puteam să o exprim.

După un timp începeam să îmi revin, iar durerea era tot mai puternică. Aveam în gura un gust oribil, metalic, sarat de sânge pe care îl simt şi acum. Exact atunci am auzit voci şi paşi. Se apropiau de mine şi eu încă mai speram că totul era un coşmar. Spre nefericirea mea, viata este cu adevarat un coşmar, cu realitatea sa neînduratoare.

„Timpul pentru desfatare.”

Aceste cuvinte îmi strabat în permanenţă mintea, dar atunci eram mult prea speriat pentru a le mai auzi. Cred că erau trei barbati în jurul meu, dar numai unul se afla mai aproape. Ştiu că tremuram, deoarece privirea-mi încetoşată mi se mişca involuntar.

După aceea..memoria mi s-a şters, într-un impula de aparare al organismului. Probabil că, dacă mi-aş fi amintit totul după asta, mintea mea ar fi cedat. Am doar imagini vagi, obscene, reci şi calde de atunci. Auzeam râsete, cuvinte vulgare şi adresari mult prea pornografice pentru a mi le aminti.

După primul act, m-au obligat să mă ridic, gol şi plin de taieturi cauzate de cioburile şi pietrele de pe jos. Nu am reuşit, iar unul dintre ei m-a tras de par şi m-a împins cu putere în perete, facând sângele să-mi inunde gura.

Mă simteam atât, atât de murdar atunci când conştientizam ceea ce mi se întâmpla, chiar dacă pauzele erau mortal de scurte. Am leşinat de câteva ori din cauza durerii, dar m-au trezit tot prin lovituri, iar tratamentul lor era tot mai dur."


*

S-a trezit destul de târziu, doar pentru că lichidul roşiatic îl înneca. Câteva raze de lumină i-au aratat drumul spre libertate şi – cu puterile ramase – s-a hotarât să profite de acest lucru. Înainte de a se ridica, a mai stat putin sprijinit de perete, privindu-şi cu lacrimile inundându-i fata, picioarele patate de sânge.

— Multumesc… - a murmurat, abia stapânindu-şi starea de teamă excesivă, dar începând să se înnece cu propriile-i lacrimi.

I-a multumit..pentru că nu l-a lasat ca această experienţă să fie pentru el „prima oară”. I-a multumit pentru că l-a ajutat în subconştient să devină mai puternic în situatiile de criză, să nu vadă doar partea rea, ci să încerce să o gasească şi pe cea bună.
Nu ştia de ce, dar corpul nu-l durea atât de tare, în comparatie cu felul în care arata. Poate că drogurile care i-au fost administrate au fost mai puternice, ori a pierdut prea mult sânge si urma să moară. Hainele îi erau rupte şi murdare, dar a fost nevoit să le îmbrace.
Era dimineaţă şi nimeni nu mergea pe acea stradă necunoscută. Poate că dacă ar fi fost cineva acolo, l-ar fi considerat drogat sau prostitutie, deci nu a batut la nicio uşă.
A mers minute în şir haotic, fară să aibă un loc fix în care să ajungă, dar în cele din urmă a ajuns la şoseaua pe lângă care mergea înainte să cunoască cealaltă faţă a oamenilor. Şi acest loc s-a aratat a fi la fel de solitar ca şi el. Efectele drogurilor luate cu forta se resimteau încă, dar îl lasau să meargă, să reziste în fata durerii şi să-şi continue drumul, oricât de speriat şi ametit ar fi fost.

***

Acasă a ajuns în apropierea orei opt dimineata, calculând după liniştea de pe alee. Soarele îi lumina locuinta într-un mod placut. Cheile le-a uitat – şi-a dat seama doar când statea în fata uşii închise.

— Sunt un prost… - a simtit cum corpul începea să îi cedeze, iar acolo nu se mai putea întoarce. A împins uşor obiectul de lemn lacuit şi – printr-o minune – aceasta s-a deschis.

A intrat şi a împins-o la loc, iar atunci şi-a dat voie să fie rapus de frică şi durere. Casa era goală, deşi uşa descuiată îi demonstra că mama sa a venit din oraşul în care era plecată de câteva saptamâni.
Nimic nu mai conta atunci. Deşi tremura puternic şi involuntar, stând în genunchi după uşă, simtea o puternică stare de „siguranţă”, cel putin deocamdată.

***

A stat pe podea zeci de minute, plângând aproape continuu, apoi s-a chinuit să urce scarile şi să ajungă în baie. Doar gândul la o cadă plină cu apă fierbinte îi facea trupul să tremure, dar şi-a reprimat dorinta, dându-şi seama că, dacă începea din nou să plângă şi să se lase stapânit de depresie, ar fi putut să încerce să se sinucidă în apă.
După un timp, s-a prabuşit sub jetul de apă caldă, aproapre fierbinte a duşului, scoţându-şi cu greutate hainele. Numai aspectul acestora i-a trezit sentimente de greaţă, vinovăţie şi nedreptate, dar lichidul cald şi incolor l-a facut să-şi lase o parte din durere să se scurgă odată cu sângele de pe trupul sau.
Coapsele şi gambele au început să-i tremure din nou, probabil încercând să elimine toată tensiunea acumulată în ultimele douasprezece ore şi, oricât a încercat să le „liniştească”, nu a reuşit.
După ce trupul i s-a mai calmat, s-a ridicat cu greutate de pe podeaua rece, îmbracând un halat uscat, ales cu intentie negru, pentru ca eventualele sângerari să nu fie observabile.

— Nimeni nu trebuie să mă vadă aşa… - şi-a repetat continuu, ajungând să se folosească şi de farduri pentru a arata „normal”, pentru a-şi ascunde ranile şi vânataile.

S-a chinuit ore întregi în fata oglinzii de deasupra chiuvetei, deoarece mâinile nu-i permiteau să le încordeze pentru mai mult de câteva secunde, iar genunchii îi cedau din cinci în cinci minute. A tremurat tot timpul, dar nici atunci nu era cu totul conştient de ceea ce i s-a întâmplat noaptea trecută.

***

Nu a rezistat mult noaptea, atunci când efectul stupefiantelor a trecut în totalitate.
..şi-şi dorea să ţipe, şi-şi dorea să moară, dar s-a resemnat, lasând lacrimile mult prea calde şi sarate să-i aline suferinta provocată atât de rani, cât şi de tacerea pe care se obligă să o pastreze. Nu s-a mai simtit niciodată aşa : nu avea încredere în nimeni, nu putea să discute cu nimeni, deşi şi-ar fi dorit să o facă.
Nu ştia de ce, dar nu avea încredere în Nori, iar sentimentul acela îl deranja. Pe mama sa nu voia să o îngrijoreze, să o facă să renunte pentru o vreme la slujbă pentru a avea grijă de el, pentru că tot el urma să se simtă mai rau, iar Dana ar fi crezut că ea era vinovată.

***



Răspunsuri în acest subiect
RE: S&L:Straluceste! (shounen-ai) - sequel - de Aly - 30-07-2008, 02:33 PM
RE: S&L:Straluceste! (shounen-ai) - sequel - de Budinca - 07-09-2008, 01:57 PM


Utilizatori care citesc acest subiect:
16 Vizitator(i)