Ce vreau vs. bani

[DreamGirl]

Ca sa copletez lista de dorinte copilaresti, "trapezista la circ". Serios vorbind totusi, imi place mult topicul, se pliaza tare bine pe o problema de care m-am tot lovit in discutii anul asta.
Am observat in ultima vreme in jur o tendinta tot mai pregnanta pentru materialism, dar un materialism din acela dus pana in absurd, asezat pe cel mai inalt piedestal si lasat acolo. Cu orice persoane putin mai in varsta vorbesc, aud numai "bani, bani, bani". Invatatura asta straveche ajunge sa se rezume la bani si la cum, "atunci cand voi creste", imi voi da si eu seama ca tot ce conteaza e o slujba din care sa pot trai si din care sa imi pot intretine familia. Personal insa nu sunt de acord cu punctul asta de vedere, cu riscul de a fi mult prea idealista si naiva. Ai bani si apoi ce? Desigur unii ar putea spune ca mult mai bine plangi intr-un Mercedes decat sa plangi la un colt de strada, dar in momentul in care detii Mercedesul, sansele sunt ca plansul sa aiba legatura cu ce ai facut pentru a ajunge acolo si cu deciziile luate pana in acel punct. Am vazut oameni materialisti, i-am cunoscut, locuiesc cu unul din ei si de aceea pot spune cu mana pe inima ca nu am nevoie de asa ceva, pentru ca am in propria-mi casa un exemplu concret al unei persoane care, in ciuda banilor si in ciuda distragerilor de moment, nu e fericita sau macar multumita in adancul sufletului. Nu zic ca a alege o sluja din motive financiare e gresit, doar ca nu cred ca asta ar trebui sa fie motivul principal. In definitv, atunci cand faci ceva ce te face fericit/a sau macar ceva ce iti place, ai mult mai multe sanse sa excelezi; cand pui pasiune in ceea ce faci, normal ca iti va iesi mai bine si vei evolua mai mult decat daca ai face-o cu scarba si doar pentru bani. So, why not?

Idealul meu copilaresc, ca sa spun asa, e sa fiu scriitoare. Dificil de realizat, daca ma gandesc ca timpul liber, cheful si inspiratia mi se sincronizeaza doar rareori, aproape imposibil de realizat daca ma gandesc la posibilitatea de a si trai dintr-o astfel de slujba. Numeroasele optionale din generala si liceu m-au facut sa realizez ca mi-ar placea si teatrul dar, fiinca e o varianta la fel de putin practica, m-am decis intr-un final pe psihologie, un domeniu care le impaca, in opinia mea, pe toate. Sunt fascinata de mintea umana, de a explora omul in contextul lui social, de a intelege de ce gandeste intr-un anume mod, de prejudecati si factorii ce influenteaza gandirea, si sunt fascinata si de diverse boli, cum ar fi depresia, bulimia sau anorexia. Imi place sa discut cu lumea, imi place sa ofer sfaturi, luand toate aspectele implicate in considerare si imi place sa ii ajut pe ceilalti. Pe langa asta, consider totusi ca este o meserie din care, atata timp cat imi fac treaba, m-as putea intretine si care ma ajuta totodata cu aspiratiile mele la o cariera in ale scrisului. Daca e sa vorbesc de factorii luati in considerare, consider ca i-am cam luat pe toti, de la cei ce tin de dorintele mele arzatoare, pana la cei mai pragmatici. Iar daca alegerea e una buna, pe asta o voi descoperi probabil in primul an de facultate.

Cat despre parerea si meseria parintilor... Pentru mine personal nu conteaza niciuna ca factor decisiv. Parintii mei sunt profesori de sport ca profesie, tata fiind reorientat ulterior spre crasmarie, iar eu nu am tangente nici cu sistemul educational, nici cu condusul unei afaceri. Nu au avut multe de zis nici cand am hotarat sa merg la liceu in cu totul alt oras si judet, nu prea le dau multe de zis nici in alegerea facultatii. Desigur, le apreciez opiniile si le ascult cu placere, dar in final am ales si inca aleg sa fac tot ceea ce simt eu ca rezoneaza cel mai bine cu mine, si pot spune ca macar in aceasta privinta am parte de sustinerea lor... cel putin a jumatate din ei, hehe. In cazul in care o voi pierdea candva totusi, incerc sa ma orientez astfel incat sa ma pot intretine singura si sa pot continua ceea ce mi-am propus. Oi fi eu idealista, dar tot cred ca totul e bine atata timp cat iti urmezi visurile.