A rose for love, and a book for ever

[Kira's Scarlet]

Dragele mele multumesc pentru comenturi. Cri, imi pare rau ca te-am dezamagit, dar nu pot sa fiu atat de buna ca tine. Am nevoie de timp si de inspiratie. In momentul asta, nu le am pe niciuna. Mikky, ma bucur ca iti place. Miss Murder, de la tine ma asteptam la critici negative :)) Chiar ma amuza. Ohayo draga, multumesc mult. Apreciez. Dar sa stii ca aici e vorba de toamna, nu de iarna.

Capitolul doi.

''And you stood tall. Now you will fall. Don't Break the spell of a lifetime trying to do well.''
Ascultam din cand in cand aceasta melodie nostalgica. Se potrivea de minune cu vremea de afara, dand intregii atmosfere din jur un aer mai melancolic. Clipesc des, privind apoi pe geam la picaturile de ploaie care se izbesc ca niste valuri furioase de geamul camerei mele, slab luminata din cauza norilor ce impiedicau soarele sa iasa. Stateam intins pe pat, cu castile in urechi, gandindu-ma la fel si fel de prostii. Ma uitam la tavan si incercam sa imi imaginez cum ar arata viitorul meu, insa totul parca era sters de un burete, inainte ca, creierul meu sa poata crea o imagine concreta.
''Place your past into a book'' se aude clar in casti. Ce melodie interesanta. Parca a fost compusa special pentru mine. Ma ridic din pat, plictisit si fara chef de a face ceva, si ma apropii de geamul imens de sticla. Privesc cu nonsalanta copacii si frunzele care freamata din cauza vantului ce sufla cu putere, azvarlind si scotand din pamant pana si florile nu de mult ofilite. Imaginea asta ar putea constitui un tablou epic al naturii moarte. Totul parea atat de sters si atat de ofilit, fara nici o stralucire sau fragezime. Pe pamantul rece si umed se asternuse un covor de culori pale ale frunzelor uscate. Un joc de culori triste, de amestecuri nostalgice si combinatii anoste ale naturii si vremii.
Si totusi, imi place toamna. Imi asez mana pe geamul rece si ma uit pierdut. Nu gasesc nici un motiv care sa ma faca atat de trist, dar poate cateodata nu e nevoie de motive. De fapt, asta e starea mea obisnuita. Pasesc spre micutul birou din lemn, dar nu inainte sa mai arunc o privire imaginii de afara, si ma asez pe scaun. Incercam sa gasesc o metoda de a combate aceasta plictiseala, aceasta triste si melancolie nesfarsita cu ajutorul internetului. Dar ce sa caut? Mi-am lasat castile sa zaca pe un colt al biroului si am dat search. Poate o noua carte o sa ma ajute sa scap de starea asta. Si totusi ce caut de fapt in viata? Ce vreau sa reusesc? Mi-as dori sa devin scriitor, dar nu am studii necesare si nici tupeul necesar pentru a intra inca in lumea scriitorilor, lumea presei, a publicitati. Nu sunt destul de excentric, destul de curajos si nu ma consider un ''talentat''. Poate ca, daca as avea oportunitatea sa ma aventurez in aceasta lume nou si total necunoscuta mie, as avea sentimentul ca sunt pe cale sa realizez ceva. Insa, fara talnet, fara chef de scris si fara inspiratie, o carte, dupa parerea mea, nu poate fii realizata. Am fost rugat de editorul scolii sa-mi expun povestiile pe foaie, insa nu am considerat ca sunt suficient de bune. Poate am fost un prost. Poate gandirea mea e prea negativista. Insa, mereu am fost un pesimist. Nu am vazut viata cu ochi buni. Ce-i drept, viata ne ofera multe lucruri, placeri, neplaceri, dar pana acum, mi se pare atat de anosta si de plictisitoare. Poate ca de asta nu am avut niciodata o relatie stabila. Fetele se saturau de mine deoarece eram mereu plictisit, trist si fara chef de a face ceva. De fapt, toate lucrurile pe care le fac mi se par doar o rutina. Un program. Da, ma simt ca un robot. Singurele care m-au inteles vreodata au fost cartile. Cu povestile lor, am descoperit o alta lume, am invatat sa visez, fie si la lucruri imposibile.
O aud pe mama strigandu-ma, din capatul scarilor, sau asa am presupus dupa intensitatea sunetului. M-am ridicat de pe scaun si am deschis usa. Femeia ce mi-a dat viata imi zambea si imi facea semn cu mana sa cobor. M-am conformat si am coborat incet pe scari, de parca as fii lipsit de vlaga, ca o masina ramasa fara combustibil.
Odata ajuns jos, o privesc nepasator si astept sa aflu de ce m-a chemat.
-Poti sa mergi pana la biblioteca si sa-i aduci tatalui tau o carte despre finante? Are nevoie.
-Sigur, ii raspund. .