18-07-2013, 03:20 PM
Multumesc foarte mult pentru comentarii >:D< Si scuzati intarzierea mea la next, so... Sper sa va placa ^.^
Capitolul 12
Stropi de ploaie continuau sa ne loveasca violent, facand totul o perdea de apa inaintea noastra. Am avut marele ghinion sa fim prinsi de o vreme nefasta abia cu catea ore inainte de a ajunge la destinatie. In ciuda furtunii decisesem sa ne continuam drumul, nepermitandu-ne sa intarziem; insemna, cel mai probabil, sa il infuriem pe lordul ce ne astepta. Inca ma intrebam ce fel de persoana putea sa fie. Intalnisem cativa lorzi pana in prezent, dar toti aveau acel aer respingator in jurul lor si dadeau impresia ca-i considera pe ceilalti simple frunici bune de nimic. Probabil asa si era, dar le dadeam dreptate. Avand statutul lor social nu cred ca mai aveau griji importante. Intr-adevar, aveau obligatiile lor, totusi nu cred ca in cazul unei lupte ar fi simtit razboiul pe pielea lor. Imi dadeau, deseori, impresia unor lasi; speram sa ma insel.
Odata cu apunerea soarelui reusiseram sa ajungem la casa nobilului. Furtuna precedenta se transformase intr-o ploaie usoara, abia simtita. Resedinta acestuia era de dimensiunea unui templu, doar ca-mi parea lipsita de modestie in adevaratul sens al cuvantului. Cativa slujitori fusesera, se pare, instruiti sa aiba grija de caii nostrii cand ajungem. Nu ne-a luat mult pana sa fim ghidati catre locul unde trebuia sa-l intalnim pe Fukasaku-san- sau cel putin asta intelesesem ca ii e numele. Indata ce aparu in sala de oaspeti, unde am fost lasati sa asteptam, atat eu cat si Yuudai ne-am inclinat in fata acestuia in semn de respect.
Era un om mic de statura, dupa credinta mea, insa structura bine-definita ii conferea un avantaj in aceasta situatie. Parul brunet incadra un chip luminos, iar ochii, de asemenea negrii, pareau ca nu exprima aceeasi raceala obisnuita. Din cate observam parea sa fie undeva in jurul a cincizeci de ani.
- Fukasaku-san, va rog sa ne scuzati intarzierea. Suntem trimisi de Shinsengumi cu misiunea de a va excorta catre resedinta dorita de dumneavoastra.
- Are,are... Te rog, tinere, poti sa nu folosesti atata politete in preajma mea. Ar trebui chiar sa-mi cer scuze, am ales atat de prost ziua incat ati fost prinsi de furtuna.
- Va rog, nu este vina dumneavoastra... Am protestat, incercand, totusi, sa nu depasesc limita bunului simt.
- O sa las subiectul asta deoparte pentru un timp. Dupa cum probabil ati auzit, eu sunt lordul Fukasaku, iar voi...?
- Ah, ma scuzati. Numele meu este Daisuke Kotaro, iar camaradul meu este Yuudai Watanabe.
- Ei bine, Daisuke, Yuudai, vom pleca maine in zori. Pana atunci, va rog sa va considerati oaspetii mei. Servitorii mei va vor conduce la camerele voastre si de asemenea o sa va asigure un nou rand de haine. Nu mi-as permite sa va trimit inapoi imbolnaviti.
Ma surprindea felul lordului de actiona, avand in vedere ca noi eram simplii membrii Shinsengumi. Cu o alta plecaciune, eu si Yuudai am fost condusi la camerele noastre. Mi-am asezat sabiile langa futon, primind in scurt timp kimonoul de schimb. Am fost destul de uimit sa vad ca Fakusaku-san ordonase sa ne fie adusa si cina. Incepeam sa inteleg de ce servitorii sai vorbisera cu multa admiratie fata de el. Era, intr-adevar de o generozitate iesita din comun. Am crezut ca o sa ma duc la culcare in curand, insa vocea lui Yuudai ma facu sa imi regandesc planurile. Se pare ca mai trebuia sa port o discutie cu el si nu stiu de ce, o consideram necesara. L-am poftit in camera, lasandu-l sa se aseze ca mai apoi sa ocup locul din fata sa.
- Sper ca nu te-am deranjat. Am incercat sa vin inainte sa adormi. Vocea lui era la fel de calda, iar zambetul de pe fata nu ii disparea sub nicio forma. Eu, pe de alta parte, ma simteam cumva incoltit si total in afara teritoriului meu.
- Deci? Ce doreai? Am intrebat, incercand pe cat posibil sa pastrez calmul din voce. Inca simteam ca ma inrosesc prin preajma lui si nu imi convenea deloc.
- Vreau sa stiu de ce ma eviti.
Raspunsul sau fusese clar si calm, pentru moment aura lui devenind serioasa. Il evitasem? Da, bine, poate ca o facusem, dar nu era vina mea, era vina lui!
- N... Nu cred ca in... inteleg ce spui. E...Eu nu te-am evitat din cate stiu. Da sigur, ce frumos o sa ma creada daca ma balbai cand mint!
Zambetul sau amuzat isi facuse aparitia alaturi de un micut ras. Cu aceeasi calmitate iesita din comun, imi replicase:
- Stii ca esti mai rau ca un copil cand vine vorba de mintit? Stiu ca ma eviti pentru faptul ca ti-am spus ca te plac. Dar e real, Daisuke si nu am cum sa schimb asta. De ce m-ai evita? Te temi?
Am crezut ca o sa raman pe post de statuie in camera aia pe vecie. Intrebarile sale erau fara raspuns, pentru numele lui Budha! Pur si simplu am ramas inapt in a mai spune ceva. Imi simteam fata rosie si calda, fapt ce deja ma facea sa intru in pamant de rusine. Intr-o fractiune de secunda, Yuudai se apropiase periculos de mult, prinzandu-mi barbia si ridicandu-mi chipul la nivelul sau.
- Daca chiar vrei, ma poti indeparta.
Asta a fost tot ce a spus inainte sa-si contopeasca buzele cu ale mele. Am simtit fiori in tot corpul in momentul urmator, facandu-ma sa rosesc si mai tare. Limba sa facuse conturul buzelor mele inainte sa patrunda in lacasul meu umed si sa o caute disperata pe a mea. Nu stiu de ce, dar am raspuns. De parca mintea imi disparuse pe moment blocandu-mi orice fel de actiune, am raspuns lasandu-ma condus si dominat in jocul la care se parea ca se pricepe cel mai bine. Abia cand am simtit ca ramanem fara aer, dansul lubric al limbilor noastre luase sfarsit. Incepusem sa respir destul de greu, iar aerul din camera parca ma sufoca.
- Incearca sa te gandesti bine, caci data viitoare voi vrea un raspuns.
Yuudai se ridicase de la locul sau, plecand cu un simplu "Noapte buna" din camera. Zambetul ii era acelasi ca intotdeauna, atunci de ce? De ce am impresia unui nod in gat? De ce parca vreau sa-i spun ceva ce am uitat?
Capitolul 12
Stropi de ploaie continuau sa ne loveasca violent, facand totul o perdea de apa inaintea noastra. Am avut marele ghinion sa fim prinsi de o vreme nefasta abia cu catea ore inainte de a ajunge la destinatie. In ciuda furtunii decisesem sa ne continuam drumul, nepermitandu-ne sa intarziem; insemna, cel mai probabil, sa il infuriem pe lordul ce ne astepta. Inca ma intrebam ce fel de persoana putea sa fie. Intalnisem cativa lorzi pana in prezent, dar toti aveau acel aer respingator in jurul lor si dadeau impresia ca-i considera pe ceilalti simple frunici bune de nimic. Probabil asa si era, dar le dadeam dreptate. Avand statutul lor social nu cred ca mai aveau griji importante. Intr-adevar, aveau obligatiile lor, totusi nu cred ca in cazul unei lupte ar fi simtit razboiul pe pielea lor. Imi dadeau, deseori, impresia unor lasi; speram sa ma insel.
Odata cu apunerea soarelui reusiseram sa ajungem la casa nobilului. Furtuna precedenta se transformase intr-o ploaie usoara, abia simtita. Resedinta acestuia era de dimensiunea unui templu, doar ca-mi parea lipsita de modestie in adevaratul sens al cuvantului. Cativa slujitori fusesera, se pare, instruiti sa aiba grija de caii nostrii cand ajungem. Nu ne-a luat mult pana sa fim ghidati catre locul unde trebuia sa-l intalnim pe Fukasaku-san- sau cel putin asta intelesesem ca ii e numele. Indata ce aparu in sala de oaspeti, unde am fost lasati sa asteptam, atat eu cat si Yuudai ne-am inclinat in fata acestuia in semn de respect.
Era un om mic de statura, dupa credinta mea, insa structura bine-definita ii conferea un avantaj in aceasta situatie. Parul brunet incadra un chip luminos, iar ochii, de asemenea negrii, pareau ca nu exprima aceeasi raceala obisnuita. Din cate observam parea sa fie undeva in jurul a cincizeci de ani.
- Fukasaku-san, va rog sa ne scuzati intarzierea. Suntem trimisi de Shinsengumi cu misiunea de a va excorta catre resedinta dorita de dumneavoastra.
- Are,are... Te rog, tinere, poti sa nu folosesti atata politete in preajma mea. Ar trebui chiar sa-mi cer scuze, am ales atat de prost ziua incat ati fost prinsi de furtuna.
- Va rog, nu este vina dumneavoastra... Am protestat, incercand, totusi, sa nu depasesc limita bunului simt.
- O sa las subiectul asta deoparte pentru un timp. Dupa cum probabil ati auzit, eu sunt lordul Fukasaku, iar voi...?
- Ah, ma scuzati. Numele meu este Daisuke Kotaro, iar camaradul meu este Yuudai Watanabe.
- Ei bine, Daisuke, Yuudai, vom pleca maine in zori. Pana atunci, va rog sa va considerati oaspetii mei. Servitorii mei va vor conduce la camerele voastre si de asemenea o sa va asigure un nou rand de haine. Nu mi-as permite sa va trimit inapoi imbolnaviti.
Ma surprindea felul lordului de actiona, avand in vedere ca noi eram simplii membrii Shinsengumi. Cu o alta plecaciune, eu si Yuudai am fost condusi la camerele noastre. Mi-am asezat sabiile langa futon, primind in scurt timp kimonoul de schimb. Am fost destul de uimit sa vad ca Fakusaku-san ordonase sa ne fie adusa si cina. Incepeam sa inteleg de ce servitorii sai vorbisera cu multa admiratie fata de el. Era, intr-adevar de o generozitate iesita din comun. Am crezut ca o sa ma duc la culcare in curand, insa vocea lui Yuudai ma facu sa imi regandesc planurile. Se pare ca mai trebuia sa port o discutie cu el si nu stiu de ce, o consideram necesara. L-am poftit in camera, lasandu-l sa se aseze ca mai apoi sa ocup locul din fata sa.
- Sper ca nu te-am deranjat. Am incercat sa vin inainte sa adormi. Vocea lui era la fel de calda, iar zambetul de pe fata nu ii disparea sub nicio forma. Eu, pe de alta parte, ma simteam cumva incoltit si total in afara teritoriului meu.
- Deci? Ce doreai? Am intrebat, incercand pe cat posibil sa pastrez calmul din voce. Inca simteam ca ma inrosesc prin preajma lui si nu imi convenea deloc.
- Vreau sa stiu de ce ma eviti.
Raspunsul sau fusese clar si calm, pentru moment aura lui devenind serioasa. Il evitasem? Da, bine, poate ca o facusem, dar nu era vina mea, era vina lui!
- N... Nu cred ca in... inteleg ce spui. E...Eu nu te-am evitat din cate stiu. Da sigur, ce frumos o sa ma creada daca ma balbai cand mint!
Zambetul sau amuzat isi facuse aparitia alaturi de un micut ras. Cu aceeasi calmitate iesita din comun, imi replicase:
- Stii ca esti mai rau ca un copil cand vine vorba de mintit? Stiu ca ma eviti pentru faptul ca ti-am spus ca te plac. Dar e real, Daisuke si nu am cum sa schimb asta. De ce m-ai evita? Te temi?
Am crezut ca o sa raman pe post de statuie in camera aia pe vecie. Intrebarile sale erau fara raspuns, pentru numele lui Budha! Pur si simplu am ramas inapt in a mai spune ceva. Imi simteam fata rosie si calda, fapt ce deja ma facea sa intru in pamant de rusine. Intr-o fractiune de secunda, Yuudai se apropiase periculos de mult, prinzandu-mi barbia si ridicandu-mi chipul la nivelul sau.
- Daca chiar vrei, ma poti indeparta.
Asta a fost tot ce a spus inainte sa-si contopeasca buzele cu ale mele. Am simtit fiori in tot corpul in momentul urmator, facandu-ma sa rosesc si mai tare. Limba sa facuse conturul buzelor mele inainte sa patrunda in lacasul meu umed si sa o caute disperata pe a mea. Nu stiu de ce, dar am raspuns. De parca mintea imi disparuse pe moment blocandu-mi orice fel de actiune, am raspuns lasandu-ma condus si dominat in jocul la care se parea ca se pricepe cel mai bine. Abia cand am simtit ca ramanem fara aer, dansul lubric al limbilor noastre luase sfarsit. Incepusem sa respir destul de greu, iar aerul din camera parca ma sufoca.
- Incearca sa te gandesti bine, caci data viitoare voi vrea un raspuns.
Yuudai se ridicase de la locul sau, plecand cu un simplu "Noapte buna" din camera. Zambetul ii era acelasi ca intotdeauna, atunci de ce? De ce am impresia unui nod in gat? De ce parca vreau sa-i spun ceva ce am uitat?
![[Imagine: semnatura_zps4673586a.png]](http://i1117.photobucket.com/albums/k590/olimpiutza/semnatura_zps4673586a.png)