Dinastiile imperiale

[Kira's Scarlet]

Multumesc mult dragilor. Acum, o sa povestesc o vreme la persoana a treia, pana cand ajung iar la cuplul imperial ^^

Capitolul 7 partea a doua



Plecarea lui Gabi se apropia. Vizita sa a durat mai mult decat ar fii crezut. Isi aseza camasa cu grija si isi aranja sacoul negru. Cand vroia sa paraseasca incaperea luminoasa care ii fusese martora a tuturor viselor si sentimentelor provocate de...Poate castelul asta? Poate cei ce se afla aici? Nici macar el nu stia. Confuzia era evidenta atat in ochii lui cat si in gesturile pe care le facea. Se opri in loc si se indreptase spre geam. Stranse in mainile sale una dintre draperiile rosii de catifea, fara nici un rost. Ce astepta? Ce era sentimentul ce il coplesea? Poate faptul ca erau aici vampiri aici? Nu, nu! El nu credea.
De fapt stia ca vampirii exista, insa prefera sa nu creada, chiar daca il vazuse pe Albert cum isi folosea coltii si viteza ca sa-l antreneze pe Armin. Si totusi, Albert nu era ca ceilalti. Se vedea dupa felul in care il trata pe Armin. Era clar ca semi-demonul acela micut ii furase inima Dar lui? Inima asta care a fost impietrita de la nenorocirea ce s-a intamplat acum cateva sute de ani, cui ii apartinea? Nu avea sotie, nu avea copii. Singurul lucru care il tinea in viata erau parintii lui. Incerca sa-si aminteasca clar de ce nu vroia sa creada in existenta acelora pe care ii considera monstrii insetati de sange. Cand era mai mic, credea cu tarie in existenta lor, dar acea catastrofa l-a facut sa-i urasca, sa nu numai creada in existenta lor. Stia ca daca ar fii crezut din nou, o alta nenorocire ar fii avut loc. Stranse bucata de draperie si mai tare, aproape smulgand-o, cand isi amintea.

Flashback

-Gabi, tu crezi in vampiri? Intreaba un baietel cu parul blond ce parea ca radia in lumina soarelui. Prietenul sau drag!
-Alex! Da! Dar mi-e si teama de ei. Vampirii sunt malefici? Intreaba Gabriel nesigur, lasandu-si capul rezemat de copacul sub care stateau in acea zi insorita de iulie.
-Nu cred. Si in plus nu cred ca ar ataca doi baietei de 7 ani, nu?
Vocea lui Alex era atat de blanda, de dulce. Tonul prietenos si mierlos cu care pronunta fiecare cuvant, urmat de un zambet inocent te facea sa vrei sa nu te desparti de acei ochi albastri. Te puteai pierde in ei. Prea multa culoare, prea multa splendoare.

Alex il lua de mana pe Gabi si se indreptasera spre casa lui Alex, unde Gabi urma sa ramana peste noapte, deoarece prietenii dormeau unii la altii. Iar ei erau cei mai buni prieteni.


Timpul trecuse mai repede decat s-ar fii asteptat. Fara ca nici unul dintre ei sa realizeze, era deja seara. Soarele era pe cale sa apuna. Cerul ce era odata albastru la fel ca ochii prietenului sau drag, capata o nuanta rosiatica. Cand esti atras de jocuri pierzi notiunea timpului.
Alex venise langa patul lui Gabi, urcandu-se langa el si cuprinzandu-l in brate pe la spate. Atat de cald, atat de bine.
-Gabi, tu crezi in vampiri?
-Ti-am mai spus. De ce intrebi iar?
-Pentru ca am auzit-o pe mama spunand ca vampirii vin doar la cei care cred.
Se parea ca, intr-un sat inconjurat de datini si traditii, o multime de disparitii si intamplari stranii se intamplau pe timpul noptii. Oamenii credeau ca sunt vampiri in sat, la urma urmei e Transilvania. E Transilvania lui Vlad Tepes, pe vremea cand el conducea acest tinut. Localnicii spuneau ca el isi trimite vampirii sa vaneze in sat. Gabi incepea sa tremure usor si sa-i stranga mainile lui Alex, ce erau prinse de tricoul sau.
-Nu-ti face griji. Nu o sa vina la noi.
-Uhuh! Sper! Mergem sa mancam? Mi-e foame.
Coborand scarile, pentru a merge in bucataria- ce in vremea acea era considerata luxoaxa-auzira zgomote stranii. Gabi incepea sa tremure. ''Nu exista vampiri'' isi spunea in gand. Trebuia sa creada cu tarie ca nu exista, pentru Alex. A decis sa coboare el primul in bucatarie. Cu pasi nesiguri si incercand sa nu faca prea mult zgomot, coborase se vada care era sursa zgomotelor. A vazut-o pe doamna Flori spaland vasele si zambindu-i vesela. Incepuse si el sa zambeasca, bataiile inimii revenind la normal. Se intoarse bucuros catre Alex, ce ramase in capatul scarilor, pe cand el coborase. Se uita si nu il vedea. Urca in camera lor, pentru ca se gandise ca ii fusese prea frica si se ascunse. Deschizand usa din lemn vechi a camerei il vedea pe Alex cum era devorat de catre un barbat cu pielea alba, ochii rosi si parul negru. Era speriat, vroia sa tipe insa amutise. Era un vampir. Unul adevarat, care ii devora prietenul. Ce putea sa faca? Cum sa-l salveze? Vampirul inca nu-l observase. Se misca inapoi, cu pasi neauziti spre bucatarie pentru a o anunta pe mama lui Alex. Cobora scarile tremurand si plangand. Ajuns, in bucatarie nu era nimeni. Pe jos erau doar farfurii sparte si sortul doamnei Flori, care erau plinde de sange si cenusa. Ce s-a intamplat? Se uita peste tot in jur, dar nimic, doar urme de pasi pe podea. Insa nu erau urme de namol, ci de sange, lucru care il terifia, gandindu0se ca si doamna Flori fusese atacata. Brusc, un tipat se auzise de la etaj. A luat-o la fuga inapoi pe scari, spre camera lui Alex. Trebuia sa riste. Pentru Alex. Din nou pentru el.
Ajuns la etaj, deschise iar usa cu grija si incercand sa nu faca zgomot si o vazuse pe mama lui Alex stand langa patul fiului sau, plangand cu lacrimi amare.
-I-am spus sa nu creada, spuse ea cu voce stinsa. Si nu m-a ascultat.

End of flashback

Alex! Dragul sau Alex! Desi ar fii vrut sa se puna cu vampirii, sa-i omoare pe toti, nu putea. Era doar un amarat de lup demon. Nu avea nici viteza, nici colti ascutiti sau gheare. Insa in loc sa-i extermine, el i-a ajutat, invingandu-l unul ce ii putea fii ruda, dar care era de zece ori mai monstruos decat un vampir. Si nu regreta. Inca nu crede in vampiri. Chiar daca ii vede cu proprii sai ochi, chiar daca ar fii ucis de ei, el nu poate sa creada, deoarce era fixat in minte. Pentru el ocultul nu exista. Viata nu mai exista. Era doar o fantoma pe acest pamant, care nu-si gasea linistea si se ascundea in conuri de umbra, urmarind pas cu pas existenta umana, pe drumul sau spre pierzanie. El nu exista. Poate doar trupeste.
Prins intre ganduri, nu-si dadu seama cand doua maini il cuprinsera. Se intoarse speriat si o vazu pe Lexandria. Acesta a avea iar una din starile ei de bipolara. Aceasta fata avea ceva special. Ochii aceia negri il faceau sa se simta atras in Abyss. O lua in brate si o saruta bland pe buze. De ce sa nu incerce iar? Chiar daca rana sufletului sau nu era vindecata. De ce sa nu incerce sa o trateze? La fel ca un om bolnav de cancer incerca sa se trateze pana la ultima suflare.
-Vrei sa vii cu mine? Sa plecam departe, spre tarile indepartate de locul asta ingropat in pacate si mistere nedeslusite.
-Da! Vreau!
Nu se astepta la un raspuns afirmativ. Se bucura extrem de mult cand auzise. Primise o noua sansa.

***
Momentul plecarii lor era aproape. Albert era incantat ca Lexandria gasise pe cineva care sa o placa asa cum e. Multi dintre admiratorii ei fugeau din cauza bipolaritatii. Dar el nu. Ii stranse mana lui Gabriel si ii sopti ceva la ureche.
-Acum stiu de ce nu crezi in vampiri. Am aflat de Alex, spuse Albert cu calm. La auzul cuvintelor acestora, Gabriel se infiora.
-De unde ai aflat?
-Lexandria iti poate citi gandurile. Ea mi-a spus.
-Nu stiam ca poate face asta. Acum ca ai aflat...
-Nu te urasc pentru faptul ca nu crezi in vampiri, il intrerupse Albert. Imi pare rau ca semenii mei au fost asa de cruzi, mai ales Vlad. Poate nu o sa ma poti ierta.
-Nu e vina ta, spune Gabi. In adancul sufletului se bucura ca Albert isi cerea scuze, chiar daca nu el e vinovat.
-Te rog sa nu ne urasti, Gabriel! Spune Armin, aparand de nicaieri.
-Sigur ca nu. O sa-mi amintesc de voi cu drag.
Daduse mana cu Armin si isi lua din nou la revedere. Impreuna cu Lexandria si cu ajutoarele sale, au urcat in trasura, unde il asteptau parintii sai cu zambetul pe buze, deoarece fiul lor si-a gasit o aleasa. Au pornit pe drumul ce ducea in tarile straine, departe de Transilvania, tinutul pe care, desi il iubea dorea sa nu-l mai vada niciodata.