[Yaoi] Juste une photo de toi

[Lexxu]

@Kame, merci de comentariu^^ ma bucur ca-ti place.





Capitolul 5 - Puterea adormita.




Inca de cand ajunsesem in New York necazurile continuau sa se tina scai de mine, bineinteles, motivul fiindu-mi strain. Se parea ca ghinionul imi dadea tarcoale in vremurile acestea, insa nu prea aveam ce-i face. Nu imi ramanea decat sa astept si iar sa astept, in speranta ca acea voce pe care-o auzisem cat inca eram constient ma va salva. O dorinta destul de egoista venind din partea unuia ca mine, dupa ce ca ma bagasem singur in necaz. Acum asteptam sa-mi fie salvat dosul de un strain, remarcabil, cu vocea mieroasa. Lasasem un oftat prelung sa paraseasca buzele intredeschise, ocupand loc pe iarba. Daca nu ma inselam -si nu cred ca o faceam- mai vazusem acest loc inainte. In minteam mea incalcita... Oricum nu mai conta. Era doar un alt mister invaluit in ceata, deoarece nu-mi puteam aminti mai nimic. Eram inutil si slab, uituc si naiv. De acea mai bine stateam in banca si nu ma avantam asa pe terenul de lupta. Nu, nu. Facusem bine ca protejasem acel pusti. Fie si pentru o secunda, macar reusisem sa fac un lucru util pana la urma. Sper doar sa fi plecat si sa nu-mi fi lasat sacrificiul in van. Practic ajunsesem sa ma contrazic singur.
Imi asezasem mainile sub cap, lasandu-ma usor pe spate, lasand razele slabe ale zeului soare sa-mi mangaie pielea expusa. Cumva, cumva reusisem sa-mi alung gandurile si sa ma relaxez. In fond ma aflam in cel mai pasnic loc pe care-l vazusem vreodata. Imi era imposibil sa continui sa ma consum pe dinauntru, caci doar auzind murmurul slab al apei, ma simteam ca un copil mangaiat de vorbele dulci ale mamei. Lasasem problemele pe seama brizei usoare, sa le poarte cat mai departe posibil. Imi lasam pleoapele sa coboare tot mai mult, acoperindu-mi privirea albastrie pe care o primisesem cand ajunsesem pe aceasta lume. Doream sa admir mai mult frumusetea si armonia care domneste in locul acesta, insa oboseala pusese stapanire pe mine din nou, strigandu-mi din rasputeri sa ma pun la somn. E bine. Doar nu e un lucru rau pana la urma, nu?
E doar un pui de somn.
- Hei, trezeste-te. Auzisem o voce, in timp ce-mi simteam capul miscat. Vrei sa mori, idiotule?! continuase ridicand putin tonul.
Il auzisem clar, insa bilele albastre refuzau sa se arate, probabil oboseala fiind de vina. Oh! Nici macar nu fusesem constient de la inceput. Cum am putut sa cred ca nimeni nu locuieste aici? In fond orice om intreg la cap ar cauta cu ardoare o astfel de 'lume'. O lume ce te lipseste de problemele zilnice si-ti aduce in dar dulcea armonie si mult dorita liniste. Il invidiez pe tipul asta! Ia stai, asta e mintea mea! Nu e nici un loc de pe Pamant, ci e mintea mea! imi adusesem singur la cunostinta de indata ce ma dezmeticisem putin.
- Daca refuzi sa ma asculti, o sa te...
- Nu o sa faci nimic! Ma rastisem ridicandu-ma agitat in sezut. Mai important, ce cauti tu in mintea... mea? Continuasem pe un ton ridicat pana la un anumit punct. Pana cand il observasem pe cel de langa mine. Camasa rosie, aproape transparenta din cauza materialului ii scotea in evidenta fizicul dezvoltat armonios, in timp ce pantaloni negri ca pana corbului, taiati pe alocuri ii dadeau un aer de bad boy. Nu,nu. Aici nu imbracamintea conta. La ce naiba imi sta capul in momente ca astea?! Tipul asta arata exact... ca mine. Inspirasem aerul proaspat, expirandu-l mai apoi. Privirea albastrie continua sa ma cerceteze in liniste, probabil asteptand sa fie bombardat de intrebari.
- Cine esti? Nu imi amintesc sa fi avut un frate geaman si-
- Taci, idiotule. Imi spusese lasandu-si pumnul pe crestetul capului meu, aproape ca ai murit inainte sa-ti indeplinesti scopul.
Cuvintele-i erau lipsite de sens in fata mea, insa si asa, nu simteam nici un pic de minciuna in ele.
- Scop? Sa mor? Esti cumva evadat din ospiciu? Asculta, eu sunt un simplu profesor si nu-
Deja era a doua oara cand ma intrerupea din vorbit si deveneam iritat. Intotdeauna apreciasem bunele maniere si le respectasem, insa acest individ ce seamana leit cu mine, nu pare sa cunoasca asta.
- Liniste. Deci nu te-ai trezit inca... Seraphiel. Inteleg.
Seraphiel? De m-ar striga cineva pe acest nume? Nu mai intelegeam absolut nimic din spusele barbatului. Totul devenea straniu, din ce in ce mai straniu, iar asta nu ma incanta deloc. Pur si simplu imi doream doar sa clarific lucrurile si sa nu mai fiu eu tot timpul omul pierdut in ceata.
- Omul? Nu ma face sa rad, Jesse. Nu, Seraphiel. Tu esti o fiinta divina, un fel de zeu. Imi spusese lasand un suras sa-si faca prezenta. Zeu? Incepusem sa rad de parca as fi auzit cea mai buna gluma de pana acum, insa incetasem de indata ce-i observasem privirea. Ce privire groaznica!
- Atunci tu cine esti? Intrebasem apropiindu-ma de "mine" mai mult. In fond, trebuia sa existe o explicatie logica pentru asta. Da. Poate visam din nou si defapt ma aflam la scoala. In orice caz doar nu e moartea, deci nu trebuie sa-mi fac griji. Imi aruncasem nelipsitele cuvinte incurajatoare, asteptand nerabdator raspunsul barbatului.
- Defapt, numele meu e Azrael si sunt Ingerul mortii.
- Esti serios?! De ce naiba ar trai Ingerul mortii inauntrul meu? Intrebasem marindu-mi ochii, caci pe masura ce vorbea deveneam din ce in ce mai confuz. Nu se poate... Imposibil. Sigur am vedeni sau vise ciudate. Asta trebuie sa fie, nu? Da,da. Acum nu mai ramane de facut decat sa ma trezesc odata. De ce mi se pare somnul asta cel mai lung de pana acum? -probabil pentru ca am ascultat prea mult aberatii-. Tocmai cand crezusem ca ajunsesem intr-un loc minunat, aproape imposibil, acest barbat ce se autointituleaza Inger al mortii isi gasise cel mai prost moment sa ma deranjeze si mai rau... sa-mi spuna atatea porcarii. De parca as crede. Inger? Eu? Ar trebui sa-si mai exerseze glumele. Incercasem sa ma potolesc de unul singur, realizand linistea inmormantala ce se asternuse.
- Ce e?
- Un gardian de-al tau se lupta. Priveste, Seraphiel. Imi aratase directia cu degetul mare, aparand din neant o imagine dezastruoasa -arata ca un film realistic-. Uitasem complet! Lupta in care ma avantasem de unul singur, si din care iesisem inconstient... eram in viata? Dar mai important acel barbat ce-mi luase apararea, arata groaznic. Petele rosiatice distrugeau albul imaculat al camasii sale, iar pantalonii negri ca pana corbului aveau de asemenea daune, impreuna cu pielea posesorului. Groaznic. Inima-mi sensibila incepuse a-mi bate cu putere, pulsul accelerandu-se din propria vointa. Imi doream sa-l ajut, insa ce puteam face? Imi aruncasem pumnul drept in pamant cu putere. Sunt slab. Nu i-as sta decat in cale... dar, dar... vreau sa-l ajut.
- Seraphiel. Soptise din nou acel nume, apropiindu-si chipul de al meu. Periculos de mult. Indeparteaza-te, acum! Altfel eu o sa... explodez de rusine! Daca pentru o clipa sperasem ca avea de gand sa ma asculte, in momentul de fata speram sa dispar. Isi lipise delicat buzele moi de ale mele, usor. Seraphiel, iti imprumut putere, dar te avertizez. Seraphiel, va veni o zi cand ma voi materializa in propriul corp, iar atunci... nu-mi vei scapa.
Nu stiu daca mi se paruse mie, insa avusesem impresia ca pentru o secunda observasem o sclipire ciudata in ochii lui misteriosi -chiar daca sunt ca ai mei-. Imi spusese atat de multe ca nici nu stiu daca sunt capabil sa diger atatea informatii deodata, dar mi-e clar un lucru. O promisiune e o promisiune. Nu sunt inca constient de intamplarile ciudate si nici destul de curajos incat sa lupt singur, dar Azrael sa ne intalnim din nou, da? O sa astept rabdator.
Imediat ce fusesem readus cu picioarele pe pamant, teoretic, intalnisem privirea intrebatoare si zambetul larg al acelui barbat necunoscut.
- Demone, asta nu e locul tau, pleaca! Strigasem scotand un talisman din buzunarul pantalonului, punandu-mi mainile pe el. Lasasem lumina captiva sa evadeze. Frumos...
- Nuuu!! Nemernicu-
Auzisem strigatul de lupta apoi demonul disparuse, linistea restaurandu-se din nou. Avusesem noroc ca era un demon de rang mijlociu, ca altfel o pateam. Ma lasasem sprijinit de betonul rece, in timp ce-l analizam atent pe "coechipierul" meu. Hainele ii erau sfasiate, aratau ca niste carpe -stiu cum e-, in timp ce sange uscat acoperea o parte din fruntea micuta. Privirea verzuie si comportamentul denotau ca-i placeau astfel de lucruri, care pe mine sincer nu ma caracterizeaza. Si asa! Sunt in soc din cauza celor intamplate. Puteri? Ingeri? Demoni? Sigur nu am ajuns pe la balamuc? In timp ce eu continuam sa ma consum, aproape ca uitasem de prezenta lui. Uitasem pana in momentul in care imi atinsese delicat umarul, privindu-ma bland. Lucrurile se complicau pe masura ce ma avantam in fel si fel de situatii. Ii urmaream atent fiecare miscare, nelasand nici una sa-mi scape, parand aproape ca-l vanez. Insa pe cand isi intredeschise buzele fusese intrerupt si nu de mine.
- Gardiane, indeparteaza-te. Daca nu o faci, nu o sa arat mila deloc. Tonul serios pe care-l folosise aratase faptul ca nu glumea deloc. Mai important, unde il mai vazusem inainte? si de unde sentimentul asta ciudat ce se zbate sa iasa la suprafata?
Cand isi lasase privirea patrunzatoare sa ma analizeze ma simtisem rusinat, obraji incalzindu-se si colorandu-se din motive necunoscute. Trupul solid, dezvoltat armonios se putea observa prin imbracamintea sa, iar chipul ii era de-a dreptul...angelic. Cuvantul care-l descria cel mai bine ar fi fost: perfect. Ochii de culoarea lamelor, tenul asemanator cu laptele, buzele rosi precum sangele, toate insotite de o expresie rece cutremuratoare. Atat de perfect! Probabil ca Zeitele il iubesc, caci la un asemenea aspect... doar asta poate sa fie. Dumnezeu sa ma ierte ca gandesc astfel despre un barbat, dar! Gandurile imi fusesera intrerupte de spusele celor doi.
- O sa plec astazi, dar ma voi intoarce, Zero! Afisase un zambet infricosator.
- Iti spun doar o data, nu mai incerca sa-i trezesti puterile.
- Yo! mai vedem noi. Soptise, insa eu il auzisem, disparand imediat dupa ce ma salutase.
Acum ramasesem doar noi doi. Noi doi. Un oftat imi scapase de pe buzele-mi intredeschise, atragandu-i si mai mult atentia barbatului. Era frumos, incredibil. Probabil cel mai frumos specimen de sex masculin pe care-l vazusem vreodata. Doamne! Imi pusesem mainile in cap, tragand usor de firele negre, nu sunt interesat de asta! Trebuie sa ma interesez de ce se intampla, cum am ajuns sa obtin acest "rang", de ce eu si multe altele. Doamne, ce bataie de cap.
- Mm, Jesse? Imi prinsese barbia intre doua degete, facand posibila contactul ochiilor nostri. Atat de diferiti si totusi, parand ca se atrag ca patru magneti. Isi lipise buzele rosiatice de fruntea-mi alba ca laptele, Sigileaza amintirile si restaureaza memoria la momentul potrivit.
- Stai! Nu vreau sa devin nestiutor din nou. Imi exprimasem dorinta, incercand sa-i indepartez corpul de langa al meu, insa imi era imposibil. Nu puteam sa ma compar cu el. Te rog!
Din nou ma adusese la tacere, acoperindu-mi buzele cu un deget, privindu-ma bland printre firele rebele ce-i copereau fruntea micuta.
- Toate la timpul lor, Jesse. Acum haide, mergem acasa. Vocea blanda si atingerile fine ma adormisera la loc, in timp ce eram purtat pe bratele-i ca de piatra precum o printesa. Zero... oare unde am mai auzit acest nume?