@Blanket, PLUS!!!!
Lume, lume! Dupa mai mult de o luna, iata si minunea. Ar trebui sa scriu mai repede, stiu.
M-am ridicat de pe canapea. Am cascat si am deschis usa, inaintand pe hol. Coborand scarile, m-am oprit pe la jumatate. M-am uitat la tabloul atarnat stramb pe un perete crapat in cateva locuri. Pictura era aproape in totalitate de neinteles. Cateva tuse care ar fi trebuit sa fie copaci, o mare pata albastra si ceva care semana cu soarele. Dovada suprema ca talentul ne chinuie pe toti. In cazul de fata, victima fusese presupusa iubire a vietii mele. Numele ei, scris prea citet pentru o semnatura, zacea undeva in coltul operei, deasupra a ceea ce parea o piatra. Sophie… uneori imi era dor de ea. Alteori, imi aminteam de ziua in care am primit acea scrisoare, ziua cand se transformase din fiinta pe care o adoram intr-o creatura isterica. Mi-am desprins privirea de obiectul oribil care se voia a fi arta si am continuat sa cobor. Ajuns la parter, am strigat:
- Doamna Martin? Femeie, femeie! Unde esti?
Raspunsul nu a aparut. Servitoarea mea multifunctionala nu era prin apropiere. Probabil se dusese la cumparaturi sau avea liber. Nu reusisem niciodata sa-i invat programul, pe care oricum si-l facuse singura, datorita lipsei mele cunostinte legate de organizarea timpului. Oarecum dezamagit, m-am intors la oaspetele meu nu tocmai obisnuit.
- Intentionam sa va servesc cu ceva, Alteta Voastra, dar circumstantele vitrege ma impiedica sa fac asta. Daca m-ati putea ierta…
A ridicat usor capul si m-a privit. Ochii sai erau impaienjeniti. Cateva lacrimi ii alunecau pe obraji, apropriindu-se de buzele subtiri, frematatoare. Oare ma vazuse macar plecand? Plangea de atunci si fusesem eu prea neatent ca sa observ?
- Orice, dar nu ma tratati in felul asta! a tipat la mine, ca si cand si-ar fi adunat putina energie ramasa pentru a putea face asta.
Mi-as fi dat o palma daca eram in locul lui.
- Scuze, nu m-am putut abtine. Ar trebui sa te obisnuiesti cu asta, vom petrece ceva timp impreuna.
M-am asezat, incercand sa redescopar pozitia comoda la care renuntasem. M-am intins dupa pachetul de trabucuri de pe masa. Am scos unul si m-am uitat prin camera dupa niste chibrituri, fara succes. Injurand printre dinti, m-am deplasat pana la semineul caramiziu, destul de simplu. Am taiat cu atentie un capat si l-am apropiat pe celalalt de flacarile jucause. L-am lasat sa arda ceva timp, rotindu-l constant, apoi m-am trantit intre doua perne aranjate aiurea. Plictisit, am examinat camera in care imi petreceam foarte putine zile si majoritatea noptilor. Intr-un fel, eram fericit ca o vedeam numai in semi-intuneric. Tapetul crem avea un model cu trandafiri, margarete, lalele si alte balarii; peste tot erau imprastiate buchetele de lavanda. Aveam pana si o vaza cu azalee, flori de lamai, garoafe striate si… rozmarin. De ce atatea flori? Baba care se presupunea ca imi face mie pe plac spunea ca acopera mirosul de tutun. Aceasta era singura masura pe care putea sa o ia, dupa ce esuase incercand sa ma convinga sa ma las.
- Fumezi? l-am intrebat pe pusti incercand sa par manierat.
Am tras lenes din trabuc, invartindu-mi fumul in gura.
- Nu, mi-a raspuns tanarul. E relevant?
Clar nu fusese o intrebare adecvata situatiei. Acest lucru dovedea ca nu aveam talent in ale comunicarii.
- De ce plangi?
A continuat sa ma priveasca, fara vreo miscare vizibila. Astepta sa-mi dau singur un raspuns.
- Bineinteles, exceptand faptul ca mama ta, regina, s-a casatorit cu unchiul tau, care apropo, ti-a omorat tatal.
Baiatul m-a pocnit. Mi-am pus mana pe fata. In prima faza am afisat o privire afectata. Dupa ce senzatia neplacuta a disparut, am realizat ca meritam de zece ori pe-atat.
- Bine, poate ca n-ar fi trebuit sa spun asta.
- Poate, sir? Poate? mi-a raspuns zambind sarcastic. In fine, daca asa ati dorit dumneavoastra sa formulati...
- Mda. Si nu sunt “sir”, nici “dumneavoastra”. “Tu” si declinarile ar fi mai potrivite.
- Si cum ar trebui sa… iti spun?
- Se intampla ca nu m-am prezentat, nu?
- Cam asa ceva.
- Thomas Kimberley, mai mult sau mai putin incantat de cunostinta. Exista sanse sa raspund doar la Tom.
Am intins putin bratul, din reflex, apoi l-am retras. Trebuia sa fi trecut mai repede prin aceasta parte a discutiei. Nu conta numele meu sau al lui, nu erau relevante formulele de adresare. Singura informatie cu adevarat importanta din acel moment era motivul din care picaturile de lichid sarat se incapatanau sa coboare din ochii lui.
- Asadar?
A incercat sa se linisteasca si si-a sters ultimele lacrimi.
- De ce plang? Pentru ca nu stiu cine sunt.
L-am privit intrebator.
- N-as putea spune ce mi s-a intamplat mai devreme, dar imediat dupa, mintea mea era total goala. Mi-a luat ceva timp sa constientizez ca eram intins pe jos, in mijlocul unei strazi.
S-a oprit. Se juca cu o hartiuta gasita undeva pe masa, cautandu-si cuvintele. Eu stateam aplecat spre el si il urmaream aproape fascinat, asteptand continuarea. Pana acum, facuse situatia mai neclara. Ce putea urma, daca nu o limpezire?
- Habar n-aveam ce e cu mine. Singurul lucru pe care mi l-am putut aminti a fost asta.
S-a ridicat. S-a dus in partea relativ goala a camerei.
- A fi sau a nu fi: iata-ntrebarea.
Mai vrednic oare e sa rabzi in cuget
A’ vitregiei prastii si sageti
Sau fierul sa-l ridici asupra marii
De griji – si sa le curmi? Sa mori; sa dormi,
Atat. Si printr-un somn sa curmi durerea
Din inima si droaia de izbelisti
Ce-s date carnii; Sa mori, sa dormi…
Sa dormi visand, mai stii? Aici e greul,
Caci se cuvine-a cugeta: ce vise
Pot rasari in somnu-acesta-al mortii
Cand hoitu-i lepadat? De-aceea-i lunga
Napasta. Astfel cine-ar mai rabda
A’ lumii bice si ocari, calcaiul
Tiran, dispretul omului trufas,
Chinul iubirii-n van, zabava legii,
Neobrazarea carmuirii, scarba
Ce-o zvarlu cei nevrednici celor vrednici,
Cand insusi ar putea sa-si faca seama
Doar cu-un pumnal? Cine-ar rabda poveri,
Gemand si asudand sub greul vietii,
Cat teama a ceva de dupa moarte,
Taramul neaflat, de unde nimeni
Nu se intoarce, ne-ncalceste vrerea –
Si mai curand rabdam aceste rele
Decat zburam spre alte nestiute.
Astfel misei pe toti ne face gandul:
Si-astfel al hotararii proaspat chip
Se galbejeste-n umbra cugetarii,
Iar marile, inaltele avanturi
De-aceea se abat din cursul lor
Si numele de fapta-l pierd. Tacere!
Cand a revenit la starea obisnuita, ma holbam neputincios la el. Izbucnirea nervoasa la care ma asteptam se dovedise a fi de fapt o interpretare geniala. Am scos un “uau” slab.
- Simteam nevoia sa fiu cineva. Unica optiune era Hamlet.
- Nu era mai bine daca o alegeai pe Cenusareasa?
- Daca iti mai bati joc de mine ii pun pe Guildenstern si pe Rosencrantz pe tine! mi-a spus razand.
Desi a revenit la seriozitatea care dadea in tristete inainte sa-l pot vedea bine, lucrurile se schimbasera.
- Ma scuzati, domnisorule printisor…
Am facut o plecaciune. Baiatul a luat un sceptru imaginar in mana si l-a indreptat spre mine.
- Eu, Hamlet, adevaratul rege al Danemarcei, iti poruncesc sa imi raspunzi la o intrebare.
- Va ascult, Maiestate.
- Ce facem cu mine?
Pai te bagam in patut si avem grija de tine. In mod straniu, mintea mea a luat-o intr-o directie perversa. Mi-am dat un sut psihic in posterior.
- Reformuleaza. Serios, i-am spus cu un zambet exagerat.
- Bine, acum ca stii ca nu ma cred Hamlet...
- Da...
- Cand mancam?
- Cat de curand. Vezi tu, exista o doamna relativ suportabila care gateste, face curat si alte d-astea.
- Sunteti casatoriti?
- Oh, nu! Femeia aia trebuie platita ca sa ma suporte.
- Aaa.
- Momentan e plecata. Esti dispus sa astepti sau ma duc eu sa experimentez in bucatarie?
- Ai mai facut asta pana acum?
- Se cere sinceritate?
Gatisem ultima data cu cativa ani in urma. Atunci imi dezvoltasem principiul conform caruia cea mai buna mancare e neagra si scoate fum.
- Eu fac asa ceva doar la ocazii speciale.
- Ca de exemplu?
- Ca de exemplu, cand am chef de un incendiu, am raspuns ranjind inocent.
- Sunt sigur ca nu vom muri de foame daca facem ceva amandoi.
- Ce?! am sarit, gandurile necurate cuprinzandu-ma din nou.
- Mancare, normal. La ce te gandeai?
- La... dat foc casei, evident.
Ce naiba se tot inampla in creierul meu? Mult in subconstient, era ceva, ceva ce simteam pentru el, care imi baga asemenea idiotenii in cap. Aveam atatea „ladies” dispuse sa se culce cu mine in orice moment – Pesemne ca aveam gene bune. Si bani. – si totusi ma apucau fanteziile cu un baiat care nu-si stia nici numele. Adevarul era ca arata mai bine ca mine. Singura fiinta care imi spusese vreodata ca sunt frumos era dragul de George, care ma torturase toata viata, deci nu il luam in considerare.
- Deci o facem sau nu?
Omul o facea intentionat.
- Nu te grabi asa.
- Dar mi-e foame!
Sinceritate. Bun, era un lucru pe care il voiam.
- Aaa, bine, hai!
L-am luat de mana si l-am tarat pe hol. Am inceput sa deschid, pe rand, toate usile din casa. Dupa dormitoare, bai, biblioteca, biroul pe care nu-l foloseam niciodata, dulapul ascuns cu otravuri, iesirea si usa care dadea in curtea din spate, mi-am amintit unde e bucataria. L-am invitat pe pusti inauntru. A inspectat dezorientat zona. Cu o mana nesigura, a luat un vas de pe masa.
- Stii, din intamplare, de unde as putea face rost de ingrediente?
- Iti dau un indiciu. Cauta prin dulapuri.
Erau cam douazeci. Ne-Hamlet s-a uitat intr-unul la intamplare si a gasit zahar.
- Ce facem cu asta?
Visam la briose cu crema de vanilie si capsune salbatice. Nicio sansa sa se poata face doar cu zahar.
- Momentan, caramel, daca gasim si apa.
- Of, caramel?! Trebuie sa mai fie ceva comestibil pe undeva.
Mi-a sarit in ochi o tava de pe un raft aflat cam sus.
- Vezi aia? mi-am intrebat printisorul. Cum o luam de acolo?
- Cu un scaun.
Fara sa ma gandesc, am luat cel mai apropiat scaun, l-am ridicat si am incercat in zadar sa daram tava cu el.
- Nu asa!
- Stiu, am vrut sa te testez.
Era o minciuna jalnica si mult prea des folosita. Primul om care spusese asta era un geniu, al doilea la fel. Cu putina ingaduinta, chiar primii zece, dar oricum nu eram printre ei. Incercand sa trec cat mai repede peste micul cliseu, m-am urcat pe nenorocitul de scaun si m-am intins dupa posibila sursa de hrana. Si m-am tot intins, m-am lungit, mi-am incordat absolut toti muschii... Dar nimic. Stateam pe varfurile degetelor mari de la picioare si nici macar nu puteam sa o ating. Incearca si tu sa te sprijini pe niste raftulete, mi-a soptit un impuls tampit. Am facut ceea ce face toata lumea cu impulsurile: l-am ascultat. Si iata-ma cocotat pe dulap, aratand probabil ca o maimuta.
Exact atunci, draga mea Helen Martin a dat buzna in camera, carand niste sacose arhipline. La inceput, s-a uitat ciudat la adolescentul necunoscut, dar apoi m-a observat pe mine.
- Ce naiba faci acolo sus, tinere?
- Exercitii de echilibru. Incerc sa iau acest obiect mirific.
Mi-am indreptat mana spre tava problematica.
- Coboara imediat!
- Femeie, tu nu-mi spui mie ce sa fac!
Mi-am simtit un picior alunecand. Am reusit sa-l opresc pe „treapta” urmatoare.
- Poate sa treaca o saptamana fara sa faci ceva lipsit de sens?
Am sarit direct pe podea. Din punctul ei de vedere, cele sapte zile n-ar fi putut trece in asemenea conditii. Din al meu, totul avea oricum sens.
Am citit, am recitit, dar am o functie de Auto-Correct incorporata in creier. Daca aveti chef sa cautati greseli de scriere, multumesc anticipat.
PS: Chestia aia lunga scrisa cu italice e luata din Hamlet, versiunea aparuta in set cu nu stiu ce ziar, n-o am la indemana in momentul asta, felicitarile mele traducatorilor si editurii. In fine, toate cele, vad mereu prin carti cand sunt citate din nea Will Shakespeare ca e scris frumos in josul pagini din ce traduceri sunt scoase.
![[Imagine: tumblr_lv3rziB5Jg1qcnuye.gif]](http://media.tumblr.com/tumblr_lv3rziB5Jg1qcnuye.gif)