11-11-2012, 02:58 PM
Neata! Multumesc pentru comentariu, voi tine cont de sugestiile tale:D
Limba: Romana si alte dialecte sufletesti.
Varsta minima: -
Gen: fictiune, romance.
Varsta la care a fost scrisa: 15 ani.
Orice fel de critica este bine venita.
Un moment de neatentie si totul ar putea fi distrus. Daca pentru o clipa as clipi si nu l-as avea in paza ar putea disparea la fel de repede cum a si aparut. Orice lacrima in plus l-ar putea ingreuna si apoi sa-l faca sa cedeze. Mi-e teama sa nu-l sperii cu dragostea mea, caci nu stiu cat poate duce al lui nucleu. El, focul ce arde mocnit in inima-mi inghetata poate sa se stinga oricand, iar sufletul sa mi se spanzure de cavitatile inimii. L-am aprins acum nu mult timp, pe vremea cand nu stiam ce e aceea dragoste, dar nu a durat mult pana m-am intoxicat cu parfumul lui, candoarea ce imi bantuie visele si ma face sa sufar sub luna plina de frunze ce stau sa cada din arbori. Stiu ca sunt la o distanta atat de mica de abis pentru ca simt marginea taioasa a racorii iernatice sub talpa piciorului descult, vulnerabil la orice fulg de nea inghetat ca antimateria. Si mi-e teama, mi-e teama ca focul salbatic sa nu se stinga, iar fiinta mea sa apuna de odata cu soarele ce nu ma mai poate ajuta nicicum.
Dar el arde atat de frumos si, in acelasi timp, imi rascoleste cutremurator obloanele mintii, innebunindu-mi simturile cu a sa caldura de care nu ma pot lipsi. Nu pot spune ca e trist ce mi se intampla, fiind singura doar eu cu focul, caci in abisul solidaritatii noastre ne rostim vorbe pe care nu le-ar fi rostit niciun alt atom din univers. Nu sunt vorbe ce pot fi exprimate in cuvinte, sunt mai presus de a noastra fiinta, o simt undeva in maini, undeva in gura si undeva in stomac. Ne spunem atat de multe incat nu as putea explica nici in o mie de imagini. O legatura continua ne tine uniti si ne face sa ne adancim unul in fiinta altuia, uitand de propria existenta si creand un moment de euforie incomparabil cu nimic altceva existent. In acea clipa, timpul se opreste si se comprima, iar toate cunostintele noastre o iau razna si incep sa umble nestavilite prin spatiul, ciocnindu-se si creand portaluri ce pot duce spre orice destinatie dorim. Si atunci, imbratisati pasim telepatic prin tot Pamantul si vizitam intr-o milisecunda cat n-au reusit altii sa viziteze intr-o viata. O mie de luni de miere, un milion de ani impreuna, eternul se asterne in fata noastra. Si pasim spre alt portal, ajungand inapoi la casa noastra intunecata in care ne-am imaginat cel mai frumos loc din galaxie, locuinta noastra. Are etaje nenumarate, pana in cerul ce mereu este rozaliu, cu nori josi precum corabiile, cate un etaj pentru fiecare veac petrecut impreuna, pentru fiecare neam facut printr-o scanteie, pentru fiecare om ce va muri si va ajunge aici. Casa noastra este casa voastra. Aici nu imbatraniti, aici nu puteti gresi, aici sunteti iertati de toate pacatele si sunteti lasati sa convietuiti in liniste si pace tot eternul alaturi de noi.
Noi nu stam in casa noastra, caci noi nu suntem nici suflete, nici trupuri. Suntem culori, apusuri si rasarituri vazute impreuna, amintiri de neuitat, esente vii ce colinda tot universul in cautarea voastra, suflete ratacite. Noi suntem iubirea ce va tine legati unii de altii si va vom bantui tot restul existentei eterne, caci nu puteti muri decat de iubire, cum si noi suntem de fapt si ingeri ai mortii, trimisi sa ii duca pe cei nedemni de dragoste intr-un infern nemaivazut, nemaiauzit si nemaiasemuit. Un loc in care lava tine loc pamantului, cerul este maroniu de praf, aerul nu exista, iar apa inlocuita cu un lichid ademenitor si imbatator, petrol. Din marea rosie si fierbinte se ridica asezamintele celor ce domina acest loc, demonii cu trei ochi, sase cozi si noua membre cu care pot sfarama pana si diamantul. Cand ajungi in locul asta nu vei mai avea niciun simt. Auzul iti va fi obturat de tipetele disperate ale celor ce sunt torturati cu torturile proprii. Vazul iti va disparea pe parcurs din cauza prafului si fumului. Nu vei mai putea merge, caci lava incinsa iti va arde picioarele. Mainile, daca vei avea putin noroc, le vei avea la locul lor. Capul ti se va transforma intr-o minge umflata, neagra, ca un carbune cu care demonii se vor juca prinsea printre stanci ascutite precum tepusele de granit. Dar asta ar fi cea mai usoara tortura. De obicei, demonii se folosesc de otrava ta proprie pentru a te innebuni. Iti vor baga pe gat toate greselile si le vor impinge cu un triton pana cand te vei umfla si vei ajunge in punctul de explozie. Pielea carbonizata ti se crapa si vei exploda precum o bomba cu ceas, lent si dureros. Apoi, alti demoni vor depozita ramasitele tale si ale celor de speta ta intr-un castel plin de acid si venin de sarpe, unde pana si vidul este mortal. Cand veti fi toti acolo, un alt demon, mai mare, va ridica lagarul ca pe o cutie si o va agita precum si voi ati agitat vietile altora. Va veti amesteca amarul unii cu altii si veti dori sa muriti o data. Insa acest lucru este imposibil in nefiinta, caci inima deja a cedat, iar sufletul este etern si poate suporta o durere permanenta. Nu puteti lesina, intra in coma sau orice alta actiune care sa va faca nu mai simtiti nimic. Veti trebui sa suportati toata suferinta si inca pe atat. Torturile demonilor sunt nelimitate si suspicios de diverse, asa ca nu va veti plictisi deloc in acest loc.
Toata aceasta putere ne-o da dragostea, tot ce avem de facut e sa intretinem focul din interiorul sufletului si nu vom ajunge in infern. Dar daca pentru un moment am fi neatenti, un moment de neatentie, un simplu moment...
Limba: Romana si alte dialecte sufletesti.
Varsta minima: -
Gen: fictiune, romance.
Varsta la care a fost scrisa: 15 ani.
Orice fel de critica este bine venita.
Dragoste primitiva
Un moment de neatentie si totul ar putea fi distrus. Daca pentru o clipa as clipi si nu l-as avea in paza ar putea disparea la fel de repede cum a si aparut. Orice lacrima in plus l-ar putea ingreuna si apoi sa-l faca sa cedeze. Mi-e teama sa nu-l sperii cu dragostea mea, caci nu stiu cat poate duce al lui nucleu. El, focul ce arde mocnit in inima-mi inghetata poate sa se stinga oricand, iar sufletul sa mi se spanzure de cavitatile inimii. L-am aprins acum nu mult timp, pe vremea cand nu stiam ce e aceea dragoste, dar nu a durat mult pana m-am intoxicat cu parfumul lui, candoarea ce imi bantuie visele si ma face sa sufar sub luna plina de frunze ce stau sa cada din arbori. Stiu ca sunt la o distanta atat de mica de abis pentru ca simt marginea taioasa a racorii iernatice sub talpa piciorului descult, vulnerabil la orice fulg de nea inghetat ca antimateria. Si mi-e teama, mi-e teama ca focul salbatic sa nu se stinga, iar fiinta mea sa apuna de odata cu soarele ce nu ma mai poate ajuta nicicum.
Dar el arde atat de frumos si, in acelasi timp, imi rascoleste cutremurator obloanele mintii, innebunindu-mi simturile cu a sa caldura de care nu ma pot lipsi. Nu pot spune ca e trist ce mi se intampla, fiind singura doar eu cu focul, caci in abisul solidaritatii noastre ne rostim vorbe pe care nu le-ar fi rostit niciun alt atom din univers. Nu sunt vorbe ce pot fi exprimate in cuvinte, sunt mai presus de a noastra fiinta, o simt undeva in maini, undeva in gura si undeva in stomac. Ne spunem atat de multe incat nu as putea explica nici in o mie de imagini. O legatura continua ne tine uniti si ne face sa ne adancim unul in fiinta altuia, uitand de propria existenta si creand un moment de euforie incomparabil cu nimic altceva existent. In acea clipa, timpul se opreste si se comprima, iar toate cunostintele noastre o iau razna si incep sa umble nestavilite prin spatiul, ciocnindu-se si creand portaluri ce pot duce spre orice destinatie dorim. Si atunci, imbratisati pasim telepatic prin tot Pamantul si vizitam intr-o milisecunda cat n-au reusit altii sa viziteze intr-o viata. O mie de luni de miere, un milion de ani impreuna, eternul se asterne in fata noastra. Si pasim spre alt portal, ajungand inapoi la casa noastra intunecata in care ne-am imaginat cel mai frumos loc din galaxie, locuinta noastra. Are etaje nenumarate, pana in cerul ce mereu este rozaliu, cu nori josi precum corabiile, cate un etaj pentru fiecare veac petrecut impreuna, pentru fiecare neam facut printr-o scanteie, pentru fiecare om ce va muri si va ajunge aici. Casa noastra este casa voastra. Aici nu imbatraniti, aici nu puteti gresi, aici sunteti iertati de toate pacatele si sunteti lasati sa convietuiti in liniste si pace tot eternul alaturi de noi.
Noi nu stam in casa noastra, caci noi nu suntem nici suflete, nici trupuri. Suntem culori, apusuri si rasarituri vazute impreuna, amintiri de neuitat, esente vii ce colinda tot universul in cautarea voastra, suflete ratacite. Noi suntem iubirea ce va tine legati unii de altii si va vom bantui tot restul existentei eterne, caci nu puteti muri decat de iubire, cum si noi suntem de fapt si ingeri ai mortii, trimisi sa ii duca pe cei nedemni de dragoste intr-un infern nemaivazut, nemaiauzit si nemaiasemuit. Un loc in care lava tine loc pamantului, cerul este maroniu de praf, aerul nu exista, iar apa inlocuita cu un lichid ademenitor si imbatator, petrol. Din marea rosie si fierbinte se ridica asezamintele celor ce domina acest loc, demonii cu trei ochi, sase cozi si noua membre cu care pot sfarama pana si diamantul. Cand ajungi in locul asta nu vei mai avea niciun simt. Auzul iti va fi obturat de tipetele disperate ale celor ce sunt torturati cu torturile proprii. Vazul iti va disparea pe parcurs din cauza prafului si fumului. Nu vei mai putea merge, caci lava incinsa iti va arde picioarele. Mainile, daca vei avea putin noroc, le vei avea la locul lor. Capul ti se va transforma intr-o minge umflata, neagra, ca un carbune cu care demonii se vor juca prinsea printre stanci ascutite precum tepusele de granit. Dar asta ar fi cea mai usoara tortura. De obicei, demonii se folosesc de otrava ta proprie pentru a te innebuni. Iti vor baga pe gat toate greselile si le vor impinge cu un triton pana cand te vei umfla si vei ajunge in punctul de explozie. Pielea carbonizata ti se crapa si vei exploda precum o bomba cu ceas, lent si dureros. Apoi, alti demoni vor depozita ramasitele tale si ale celor de speta ta intr-un castel plin de acid si venin de sarpe, unde pana si vidul este mortal. Cand veti fi toti acolo, un alt demon, mai mare, va ridica lagarul ca pe o cutie si o va agita precum si voi ati agitat vietile altora. Va veti amesteca amarul unii cu altii si veti dori sa muriti o data. Insa acest lucru este imposibil in nefiinta, caci inima deja a cedat, iar sufletul este etern si poate suporta o durere permanenta. Nu puteti lesina, intra in coma sau orice alta actiune care sa va faca nu mai simtiti nimic. Veti trebui sa suportati toata suferinta si inca pe atat. Torturile demonilor sunt nelimitate si suspicios de diverse, asa ca nu va veti plictisi deloc in acest loc.
Toata aceasta putere ne-o da dragostea, tot ce avem de facut e sa intretinem focul din interiorul sufletului si nu vom ajunge in infern. Dar daca pentru un moment am fi neatenti, un moment de neatentie, un simplu moment...