Multumesc pentru comenatariu, apreciez. Si, legat de titlul, stiu ca de obicei "piele" se scrie cu p mic, dar am vrut sa fie mai de efect xD
Enjoy! ^_^
Dar apoi se intampla ceva. O lumina orbitoare, ca in filme, imi apare in fata. Eu reactionez ascunzandu-mi ochii pe sub pleopele subtiri, dar dupa ceva timp le ridic. Acel alb disparuse, orice alta sursa de lumina fiind inexistenta. Merg prin intuneric cativa pasi, apoi picioarele mele simt o muchie ascutita ce parerea o margine. Fara nicio ezitare mai fac un pas, iar corpul meu cade intr-un abis parca fara sfarsit. Simt ca zbor in timpul cazaturii, ma aseman unui corb in mintea mea, un corb negru ce pandeste din intuneric. Simt libertatea, ma simt de parca toata lumea ar fi a mea, iar eu pot face tot ce doresc cu ea. Nu imi dau seama daca ma misc sau nu in timpul cazaturii deoarece totul se petrece asa ciudat, mai apoi aterizez pe o suprafata plana. Nicio durere nu izbuteste sa ma atinga, niciun fel de rau nu ma poate rani. Ma ridic aparent fara nicio dificultate si fac cativa pasi. Nimic nu este schimbat la mine, poate doar faptul ca nu simt nimic ma diferentiaza de perioada cand am fost in viata. Stiu sigur ca nu traiesc, niciun om normal nu cred ca ar simti tot ce simt eu acum. Dupa un drum destul de lung ma opresc, dar nu pentru ca am obosit ci pentru ca asta as fi facut daca as fi fost uman. Pentru ca podeaua este prea incomoda pentru a sta pe ea, ma ridic si plec. Nu stiu incotro ma indrept, dar stiu ca ma asteapta ceva. Am presentimentul asta si mereu cand am presimtiri acestea sunt adevarate. Nu pot sa imi dau seama cat timp trece sau macar sa imi dau seama daca mai exista timpul aici unde sunt eu.
Incep sa imi reamintesc acea lumina si sa mi-o imaginez ca fiind fix in fata mea. Strang puternic din ochii, iar cand ii deschid gandul mi se inplini. Merg parca sub controlul cuiva spre alb, dar eu nu ma impotrivesc. Distanta pare mai lunga decat oricare alta strabatuta pana acum. Solul devine din ce in ce mai denivelat, iar apoi se umple cu ceva ce semana cu nisipul. Imediat ce talpile mele ating acea suprafata, in mintea mea se auzeau valurile venind spre mal. Si ciudat este ca asta s-a si intamplat. Cand privesc mai bine spre acea lumina, vad dincolo de ea marea. Din instinct incep sa alerg spre apa, iar cand ajung aproape de ea imi dau seama ca este doar un miraj, nisipul disparand, iar apa secand. Dar cu siguranta lumina este reala. Nu stiu de ce, dar stiu ca asa este.
Chiar as dori sa se intample ceva, subconstientul meu s-a plictisit de mult timp de acest mers fara destinatie. Ca si cand as avea o mie de dorinte, capriciul meu se indeplini. Lumina paleste putin, iar in fata mea apar doua porti imense, de argint. Fac pasi spre ele si observ ca sunt sculpate in detaliu, ilustrand diverse scene. Fara sa le atinga cineva, acestea se deschid in fata mea, iar eu intru intr-o incapere gigantica, alba. Picioarele mele inainteaza fara ca eu sa le fi dat vreo comanda si ma duc spre o fereastra. Prin geamul curat ca lacrima vad niste gradini imense, cu multe flori si o gramada de copaci care tin umbra. Deodata mai multi copii navalesc pe iarba proaspat uda, facandu-ma sa doresc si mai mult sa ma aflu acolo. Precum copii aceia ma comport, vrand sa trec cu mana prin sticla, insa fara reusita, desigur. Imi impun controlul asupra picioarelor si ma intorc cu spatele la fereastra, cautand o usa pentru a iesi in gradina. Zaresc una la cativa metri distanta, insa in fata mea apare un zid urias care imi bloca drumul. Inghit in sec, cu firea putin speriata de ce ar putea urma.
Enjoy! ^_^
Capitolul al II-lea
Dar apoi se intampla ceva. O lumina orbitoare, ca in filme, imi apare in fata. Eu reactionez ascunzandu-mi ochii pe sub pleopele subtiri, dar dupa ceva timp le ridic. Acel alb disparuse, orice alta sursa de lumina fiind inexistenta. Merg prin intuneric cativa pasi, apoi picioarele mele simt o muchie ascutita ce parerea o margine. Fara nicio ezitare mai fac un pas, iar corpul meu cade intr-un abis parca fara sfarsit. Simt ca zbor in timpul cazaturii, ma aseman unui corb in mintea mea, un corb negru ce pandeste din intuneric. Simt libertatea, ma simt de parca toata lumea ar fi a mea, iar eu pot face tot ce doresc cu ea. Nu imi dau seama daca ma misc sau nu in timpul cazaturii deoarece totul se petrece asa ciudat, mai apoi aterizez pe o suprafata plana. Nicio durere nu izbuteste sa ma atinga, niciun fel de rau nu ma poate rani. Ma ridic aparent fara nicio dificultate si fac cativa pasi. Nimic nu este schimbat la mine, poate doar faptul ca nu simt nimic ma diferentiaza de perioada cand am fost in viata. Stiu sigur ca nu traiesc, niciun om normal nu cred ca ar simti tot ce simt eu acum. Dupa un drum destul de lung ma opresc, dar nu pentru ca am obosit ci pentru ca asta as fi facut daca as fi fost uman. Pentru ca podeaua este prea incomoda pentru a sta pe ea, ma ridic si plec. Nu stiu incotro ma indrept, dar stiu ca ma asteapta ceva. Am presentimentul asta si mereu cand am presimtiri acestea sunt adevarate. Nu pot sa imi dau seama cat timp trece sau macar sa imi dau seama daca mai exista timpul aici unde sunt eu.
Incep sa imi reamintesc acea lumina si sa mi-o imaginez ca fiind fix in fata mea. Strang puternic din ochii, iar cand ii deschid gandul mi se inplini. Merg parca sub controlul cuiva spre alb, dar eu nu ma impotrivesc. Distanta pare mai lunga decat oricare alta strabatuta pana acum. Solul devine din ce in ce mai denivelat, iar apoi se umple cu ceva ce semana cu nisipul. Imediat ce talpile mele ating acea suprafata, in mintea mea se auzeau valurile venind spre mal. Si ciudat este ca asta s-a si intamplat. Cand privesc mai bine spre acea lumina, vad dincolo de ea marea. Din instinct incep sa alerg spre apa, iar cand ajung aproape de ea imi dau seama ca este doar un miraj, nisipul disparand, iar apa secand. Dar cu siguranta lumina este reala. Nu stiu de ce, dar stiu ca asa este.
Chiar as dori sa se intample ceva, subconstientul meu s-a plictisit de mult timp de acest mers fara destinatie. Ca si cand as avea o mie de dorinte, capriciul meu se indeplini. Lumina paleste putin, iar in fata mea apar doua porti imense, de argint. Fac pasi spre ele si observ ca sunt sculpate in detaliu, ilustrand diverse scene. Fara sa le atinga cineva, acestea se deschid in fata mea, iar eu intru intr-o incapere gigantica, alba. Picioarele mele inainteaza fara ca eu sa le fi dat vreo comanda si ma duc spre o fereastra. Prin geamul curat ca lacrima vad niste gradini imense, cu multe flori si o gramada de copaci care tin umbra. Deodata mai multi copii navalesc pe iarba proaspat uda, facandu-ma sa doresc si mai mult sa ma aflu acolo. Precum copii aceia ma comport, vrand sa trec cu mana prin sticla, insa fara reusita, desigur. Imi impun controlul asupra picioarelor si ma intorc cu spatele la fereastra, cautand o usa pentru a iesi in gradina. Zaresc una la cativa metri distanta, insa in fata mea apare un zid urias care imi bloca drumul. Inghit in sec, cu firea putin speriata de ce ar putea urma.