Identitati secrete

[MiraA]

Inceputul sfarsitului

Mai 1998 - undeva in Romania

Gabriel se trezi cu o durere de cap si cu o senzatie acuta de greata la stomac. Durerea il injunghia peste tot, facandu-l sa-si doreasca sa se afunde din nou in valurile primitoare ale somnului sau ale inconstientei. Incerca sa-si miste membrele insa, aproape imediat, isi dadu seama ca este mai mult decat imposibil. Pentru un moment se gandi ca e legat, insa, lasandu-si ochii in jos isi vazu imediat mainile atarnand inerte pe langa corp. Se incrunta si mai incerca inca o data, insa rezultatul fusese acelasi-nimic. Se incovoie ca un copil in pantecele mamei, inchizandu-si ochii si rugandu-se ca acest cosmar sa se termine o data. Absent se intreba cat timp trecuse de cand era acolo, inchis in acea incapere micuta si friguroasa. Cat timp trecuse oare de cand nu mai vazuse lumina zilei? O saptamana? Doua? O luna? Un an? Nici el nu-si mai amintea. Nu avea cum sa aiba notiunea timpului cand era prins intr-un loc ca acela. Vag isi aducea aminte de lectiile de religie pe care fusese nevoit sa le asculte in copilarie. Profesorii si preotii care veneau la ei la scoala le povestisera adesea, de cele mai multe ori cu voci grave, ca acolo undeva, la fel cum exista un Rai, exista si un Iad si ca cei nevrednici vor petrece o eternitate prinsi in flacarile lui. Totusi, el stia ca nu e adevarat. Iadul nu era un loc fierbinte, nu era un loc unde mergi dupa ce mori. El exista chiar acolo, chiar atunci. La naiba, traia in el de atata timp! Iadul sau personal era acea incapere micuta, fara geam si fara usa, frigul si umezeala care ii intrasera in oase in perioada dinainte sa fie aruncat aici, cimentul rece pe care dormise atatea noapti, vocile batjocoritoare ale tortionarilor sai si durerea de a sti ca pentru toti cei ce il cunosteau era mort. Ii trebuise ceva timp sa inteleaga si sa se impace cu idea ca nimeni nu va veni sa-l caute si sa-l salveze din acest Infern in care nici el nu stia cum intrase. Isi aducea aminte atat de bine ziua cand ii aratasera articolul din ziar. Atunci inca mai avea sperante. Inca mai credea ca poate fi salvat, insa titlul de prima pagina scris cu litere mari, ingrosate ii dovedise cat de mult se insela:

Fiul deputatului Dragomiroiu mort in accident de masina deosebit de grav!

-Dar...sunt viu! Nu am murit! Traiesc!, urlase cu oroare simtind pentru prima oara cum un graunte de frica ii incolteste in suflet. Fusese legat inainte de a i se arata articolul. Insa nu ii mai pasa nici de fetele sfidatoare care il priveau, nici de legaturile care ii muscau incheieturile sangerande. Se smuci cu putere, aproape daramand scaunul pe care statea. Vroia sa ia acel ziar si sa-l rupa in bucatele. O mica parte din mintea sa isi soptea ca daca va face asta, daca va distruge acea dovada a mortii sale, se va putea intoarce inapoi la viata sa, la familia ce sigur il astepta. Nu puteau sa creada ca a murit. Nu avea cum sa fie mort! Era chiar acolo! De ce il abandonasera?!
Insa legaturile erau prea stranse. Il tinusera lipit de scaun. Nu conta cat de mult se zbatea, cat de mult urla si injura. Era prins. El o stia, la fel si cei ce il priveau.
-Esti mort pentru ei. Asta e tot ce conteaza, spuse una dintre persoanele prezente. Gabriel nu putea sa spuna cu siguranta daca era barbat sau femeie. Avea o voce groasa, insa nu tocmai masculina. Totusi, era ferma si calculata. Nu vorbea mult si nici in van. Spunea doar ceea ce vroia, in propozitii cat mai scurte si mai simple ca si cand incerca sa economiseasca energie.
-De ce imi faceti asta? Cine...cine sunteti?
-Cand vei fi cu adevarat dispus sa afli, iti vom spune. Pana atunci vom astepta, raspunse cealalta persoana. Gabriel isi miji ochii, incercand sa vada dincolo de lumina puternica a reflectoarelor ce ii fusesera bagate in ochi. Se simtea ca intr-un film politis prost unde suspectul era interogat de un politist bun si unul rau. Insa, asta nu era un film, iar el nu era un suspect. La dracu, el era victima acolo!
-Tatal meu nu va permite niciodata una ca asta! Aveti idee cu cine aveti de-a face?! Aveti idee ce se va intampla cand va afla ce ati facut?!
Abia cand una dintre cele doua persoane prezente incepu sa rada, reusi sa-si dea seama ca e barbat. Rasul sau gros, batjocoritor rasuna in camera si ii umplu urechile pana la refuz. Gabriel isi dadu seama in acea fractiune de secunda ca daca sperase ca afirmatia lui ii va speria, se inselase amarnic.
-Stim cine esti tu si cine este tatal tau. Probabil te cumoastem mai bine decat te cunosti tu insuti. Tocmai de aceea te-am ales.
-Ales pentru ce?
-Toate la timpul lor, tinere domn. Toate la timpul lor...
Cele doua siluete iesira din camera lasandu-l singur. In scurt timp lumina se stinse, iar el ramasese captiv in intuneric si, de atunci, intunericul fusese singurul lui confident.
Nu-si amintea cand fusese dezlegat si mutat in celula in care era inchis acum. Nu-si amintea aproape nimic. Era greu sa o faca cand nu putea sa vada altceva decat intunericul ce ameninta sa-l inghita din nou.
Pierdut in ganduri, isi dadu seama ca simturile i se reintorceau in membre, abia dupa ce muschii bratelor incepura sa-i trasara. Senzatia inconfortabila, deveni de-a dreptul dureroasa pentru cateva momente, inainte de a se potoli aproape de tot. Gabriel injura si incepu sa-si flexeze bratele, incercand sa inlature de tot amorteala. Imediat ce isi recupera mobilitatea partii de sus a corpului, trecu la partea de jos, intinzandu-si picioarele si aducandu-la inapoi langa corp, pana cand ajunse la concluzia ca se poate ridica fara sa cada.
Cu mana tinandu-se de peretele cel mai apropiat se puse in genunchi, apoi, incet, incet, isi ridica un picior, urmat de celalalt, pana cand se vazu stand in capul oaselor. Tremurul membrelor il deconcentra, insa nu se dadu batut. Stia ca trebuia sa se miste si sa-si cerceteze imprejurarule, daca vroia sa iasa vreodata de acolo.
Isi invarti privirea prin camera minuscula si rece. Dupa tot timpul petrecut acolo, ochii sai se obisnuisera cu obscuritatea, fiindu-i relativ usor sa detecteze contururi. Era o camera simpla, doi pe doi, cu podea de ciment si cu o saltea ponosita intr-un colt. Nu exista niciun geam si nicio usa. Inca sprijinindu-se, merse de-a lungul peretului, pipaindu-i suprafata, incercand sa gaseasca ceva, orice, care sa-i spuna cum naiba intrase acolo si intr-un final, gasise. Pe partea opusa a locului unde se aflase el, exista o fanta in perete. Nu mare, dar urmarindu-i desfasurarea cu buricele degetelor, nu-i fusese greu sa inteleaga ca aia era defapt o usa. O usa fara maner, mai bine zis.
Ofta si se lasa sa alunece de-a lungul peretului, pana cand ajunse din nou sa stea pe cimentul rece. Isi ridica picioarele la piept, le cuprinse cu bratele si isi odihni fruntea pe genunchi. Nu avea niciun rost sa incerce sa sparga usa. Trebuia sa astepte si sa-si conserve energia. Cineva va veni. Era sigur de asta. Doar nu ii dadusera viata peste cap ca mai apoi sa-l lase sa moara acolo.

-De ce crezi ca este atat de special? Darius Adamante
Barbatul micut, durduliu, imbracat intr-un costum de cea mai buna calitate, ce era partial acoperit de un halat mare, alb ce falfaia in jurul lui la cel mai mic pas, zambi enigmantic la scepticismul colegului sau. Ochii sai mici, ascunsi in spatele lentilelor groase se intoarsera spre cele doua monitoare din camera si zambetul i se largi. Gabriel Dragomiroiu, ultima lor achizitie in materie de recruti, fusese din nou legat, in urma unei iesiri violente cu totul neasteptata, cel putin pentru unii.
-Uita-te la el. Ii arata primul monitor. Si-a revenit la cateva minute dupa ce i-am administrat ultima doza din drog. Darius se incrunta si pastra tacerea. Pe frunte ii aparura doua cute adanci, ce indicau ca se gandeste intens la ceva.
-Asta nu dovedeste nimic, Vlad.
Vlad isi pastra mina amuzata si derula inregistrarea inainte. Il cunostea pe Darius de vreo cinci ani, cand fusese recrutat de IBA pentru a conduce sectia din Europa de Est. Adamante se tinea inca bine, la cei aproape saizeci de ani ai sai, corpul inalt, bine facut, cu umeri lati si talie ingusta, specifica celor din Fortele Speciale, nu-si pierduse din tarie de-a lungul vremii. Ochii sai albastri, reci si calculati priveau monitorul cu atata intensitate, incat Vald credea ca intr-un final se va sparge. Insa stia ce il preocupa pe Darius si intelegea. Nici el nu era fosrte multumit de felul in care decursesera lucrurile. Felul in care tratasera ei cazul lui Gabriel Dragomiroiu se asemana prea mult cu modul in care era vechea Securitate trata operatiunile de genul asta. Insa nu avusesera alta sansa. Gabriel Dragomiroiu ar fi putut sa fie implicat in afacerile tatalui sau.
Vlad ofta si zambetul i se sterse de pe buze. Cel putin, asa crezusera la inceput. Insa, dupa accidentul de masina care, defapt, nu fusese un accident, lucrurile se schimbasera, iar Gabriel se transformase dintr-un potential complice intr-o tinta sigura.
-Nu stiu daca va coopera, continua Darius pe acelasi ton. Sti la fel de bine ca si mine ca nu e obligat sa o faca. Putem sterge cu buretele ce s-a intamplat de cand l-am adus aici. Colturile gurii i se ridicara intr-un surs amar. Nimeni nu poate judeca ceva ce nu exista, insa, repeta el, nu il putem obliga sa ni se alature.
-Dar o va face.
-De ce esti atat de sigur?
-Pentru ca doar asa o sa-i protejam familia. Darius, sti la fel de bine ca si mine ca daca cei cu care s-a incurcat tatal sau se vor supara, famila Dragomiroiu va fi maturata de pe fata pamantului. Nu cred ca tanarul Gabriel vrea asta. Am auzit ca sora lui mai mica s-a casatorit abia anul trecut si ca asteapta un copil, iar fratele sau mai mare are deja doi copii, o fetita si un baiat. Am ceva fotografii cu ei. O familie foarte frumoasa. Ar fi pacat...tacu, dar lui Darius nu-i scapa sensul monologului.
-Trebuie sa recunoscu,Vladislav, cei de la KGB stiu cum sa va aleaga.
Barbatul rotofei ridica din umeri.
-Fiecare cu talentele lui.
Darius ofta si-si muta privirea inapoi pe monitor.
-La ce ma uit acum?
-Asteapta putin si vei vedea.
Vlad derula inregistrarea inca putin, apoi ii dadu din nou drumul.
-Uite, asta e la trei ore dupa ce si-a dat seama unde e usa. In tot acest timp nici macar nu s-a miscat. Am fost cu ochii pe el de cand s-a trezit, insa am presupus ca drogurile l-au adormit din nou. Nu e ceva neasteaptat. De obicei cei ce le sunt administrate astfel de substante, nu isi pot coordona miscarile foarte bine in primele 24 de ore de la ultima doza. Insa, pustiul e diferit. Uite.
Darius se uita. Il vazu pe stand nemiscat in aceeasi pozitie, apoi usa deschizandu-se si unul dintre gardieni intrand si tinand in mana o tava cu mancare. Se apleca si aseza tava pe podea. Darius se incrunta. Atunci se intampla. Intr-o fractiune de secunda, Gabriel apuca cutitul de plastic de pe tava, isi incolaci bratul in jurul gatului barbatului in uniforma si apasa cutitul pe marul lui Adam.
-Inteleg...
-Daca a reusit sa faca asta acum, fara niciun fel de antrenament si cu droguri in sistem, imagineaza-ti ce va face dupa ce vom termina noi cu el.
Darius nu-i raspunse.
-Lupta contra terorismului a deveni mai crancena in ultimii ani. Pe zi ce trece apar noi celule. Ca sa le facem fata, uneori trebuie sa jucam ca ei. Nu e corect, nu e moral, dar vrem sa castigam lupta asta. Trebuie sa o castigam...
Darius il aproba printr-o miscare usoara a capului cu ochii inca in monitor. Vazu cand alti doi paznici intrara in camera si-l imobilizara pe Gabriel. Fusese din nou adormit si mutat intr-o incapere mai confortabila. Primul stadiu era complet. Acum trebuiau sa-l castige de partea lor.
Darius ofta.
-Gabriel Dragomiroiu, bine ai venit la IBA.