26-08-2012, 02:17 PM
Lumina palidă a soarelui tomnatic face loc norilor încarcati cu picaturi gata să se arunce violent pe pamânt, ca nişte kamikaze.
Strada e pustie, ploaia deasă o face să pară un tablou al unui pictor nefericit. Pianistul o priveşte de după ferestrele mari, imaginându-şi că sufletul îşi materializează tristețea in ploaie. Ochii sai verzi, încercanati scrutau orizontul in cautarea unei raze de lumină care sa îl scoată din întunericul ploii de vară, întuneric ce îl împiedica să creeze muzica pe care toți o apreciau şi o ascultau ca pe vorbele unui întelept. De când se blocase, petrecuse ore, zile întregi la fereastra din cameră, așteptând un semn, o sursă de inspirație.
Nedormit, nemâncat, cu parul cazut peste pleoapele grele, îşi plimba neputincios degetele pe fereastră. Zari in departare o siluetă ascunsă de o umbrelă mare, roșie, care ii stârni curiozitatea. Când silueta ajunse in dreptul ferestrei, pianistului i se opri respirația şi bataile inimii i se accelerară cumplit. Era doar o copilă dar avea niște ochi negri patrunzatori atât de triști, dar luminoși totodată…iar parul lung şi întunecat ii încadra perfect chipul alb, ca de marmură.
Pianistul o privi până se îndepartă şi nu o mai putu vedea, apoi se repezi la pian. Notele curgeau acum intr-un râu de fericire şi sufletul lui se umplea de emoții şi se reconstruia din bucățele cu fiecare sunet al clapelor.
Un înger cu o umbrelă roșie…
Ploaia continua să cadă repezită cu lacrimi marunte, lacrimi de fericire.
*
O saptamână trecuse de când ochii lui se bucuraseră de stralucirea umbrelei roșii. O saptamână de chin, 7 zile dedicate privitului pe fereastra care devenise altar de rugaciune unde pianistul invoca ploaia zilei care i-a adus in faţă acea ființa cu înfăţişare îngereasca. Speranța palidă din sufletul sau îl obliga să creadă că ea se va întoarce acolo pentru el, doar un sclav al frumuseții ei, care nu dorește decât să o mai vadă o data.
- De ce?...Dumnezeule Mare!, îngâna el, blestemându-se pentru că se aflase la fereastră acum o saptamână. De ce a trebuit sa o vad? Doamne! E doar o copilă!, mai spuse el şi începu să plângă liniștit.
Așa cum statea cu fruntea lipită de geam, lacrimile i se transformau in ploaie... Ploaie...ce cuvânt sfânt...
- Dumnezeule Mare...
Două raze blânde ale soarelui de iulie îi închiseră ochii pentru o clipă. Același soare lumină apoi un punct ce se apropia dinspre stradă, facându-l sa tresară. Irisul îi straluci atunci verde ca firele de iarbă acoperite de rouă in diminețile de primavară. Știa ca e ea. Toata ființa lui îi spunea asta. Își va vedea din nou îngerul...
Se simțea încatușat după fortareața de sticlă ce nu îi permitea să se apropie. Ar fi vrut să spargă fereastra, să sară afară, să o strângă in brațe si sa ii spună ceva...orice...totul. Dar se simțea neputincios. Tot ce facu fu să o privească. Câteva clipe după ce ii ieși din raza vizuala, ținuse ochii închiși, încercând să pastreze imaginea ei intactă încă puțin.
Era atât de fericit ca îşi dadu seama prea târziu de coincidenţă: prima dată când o vazuse pe fată era tot sâmbată după-amiaza, ca si astazi. Când constată acest lucru, înțelesese încă ceva; copila se va întoarce...
Saptamână după saptamână, pianistul arata din ce in ce mai sanatos. Îi revenise culoarea in obraji şi lucirea de smarald a ochilor, acum odihniți, iar zâmbetul nu ii mai parasea figura. Mutase pianul lângă fereastră, ca nu cumva să nu aibă parte de secundele fericite din fiecare sâmbata, şi compunea mereu. Niciodată nu sunaseră mai frumos clapele instrumentului, coardele sufletului sau. Scrisese atât de multe piese în cinci saptamâni încât nici nu îşi daduse seama de schimbarea care se petrecuse cu el. Parcă inima lui nu ar fi fost niciodată tristă, pustiită, atârnându-i greu in piept.
Nu știa de cate ori mânca într-o zi sau câte ore dormea, dar știa întotdeauna in ce zi a saptamânii se afla. Prea puțin îi pasa unde se duce fata în fiecare sâmbata, era doar înspaimântat de gândul ca ar putea alege un alt drum sau nu ar mai avea de ce sa meargă acolo şi ar fi vrut din tot sufletul sa îi vorbească înainte să se întâmple acest lucru, dar îi era teamă.
Cânta la pian cu ochii închiși, pentru a simți mai profund muzica pe care o compunea, când îşi aminti brusc că e sâmbata. Se uită încruntat la ceas. Era timpul.
Abia o vazu în zare şi se şi repezi pe ușă, ținând în mână un plic pe care îl luase in grabă de pe pian. Ieșise pe ușă cu aceeași viteză cu care îi batea acum inima. Avea s-o întâlnească în sfârșit.
Aștepta.
Fata se apropie destul încât să o poată atinge, dar abia când era pe punctul de a trece de el își veni in fire.
- Bună… , spuse el atunci cu o voce liniștita.
Ea se opri lângă el şi tresari, dar nu pentru că ii era teamă, ci pentru că in vocea lui se gasea ceva magic si liniștitor ca un cânt al îngerilor. Ramase in fata lui, privindu-l confuză, așa ca el ii putea observa acum toate trasaturile chipului. Își dadu seama că nu era atât de mică precum credea el. Avea cu siguranța puțin peste șaptesprezece ani, dar inocenta ei o facea să pară doar o copilă.
Vazând ca fata nu avea de gând să ii raspundă la salut, ii dezvalui motivul pentru care o oprise așa, din senin.
- Eu … voiam doar… să-ţi dau asta, ii spuse, întinzându-i aproape tremurând plicul.
- Ce e?, vorbi ea in sfârșit.
- E un CD cu melodii compuse de mine… la pian.
- A, înțeleg, spuse ea luând plicul.
El zâmbi, imaginându-şi ce înțelesese ea. Probabil îl credea un amator in cautare de sponsori si publicitate, care împarte „creațiile” sale oamenilor de pe stradă.
- Nu cred…,chicoti el. Vezi tu, sunt compuse datorita ție, sunt pentru tine şi… despre tine. Uite, nu încerc să te sperii. Nu sunt vreun psihopat sau așa ceva. Nu iți cer decât să le asculți şi… De fapt nu iți cer nimic, te rog doar.
Tânara era din ce in ce mai uimită pe masură ce el continua să-i vorbească pe un ton umil.
- Dar cum ar putea să fie legate de mine? Nici macar nu ne cunoaștem…
- Știu, zâmbi el. Dar asta nu contează. In plic mai este şi un bilet in care am încercat să-ţi explic. Ăă, eu stau aici, in casa asta, adaugă aratându-şi locuința. Ţi-am scris şi pe plic adresa, in caz că nu ții minte … Dacă ai putea macar să-mi trimiți o scrisoare sau, mă rog, un bilet in care să-mi împartășești parerea ta despre melodii, ţi-aş ramâne recunoscator.
- Eu…eu trebuie să plec acum, ii spuse ea, dar promit să le ascult.
Nu ii raspunse. O privi doar până ce ii ieși din raza vizuală, iar apoi intră tulburat în casă şi se aruncă pe pat.
Se trezi a doua zi dimineata, după un somn lung şi greu, încercând să-şi dea seama daca o întâlnise cu adevarat. Ii ramânea numai să aștepte raspunsul ei.
*
Trecuseră doar trei zile de la întâlnirea lor, când auzi niște batai sfioase în ușă. Se ridică de la pian fară macar să se gândească cine ar putea fi şi deschise nepasator ușa. Venise ea. Nu îi trimisese un bilet sau o scrisoare. Venise chiar ea. Statea în fata ușii cu privirea plecată, framântându-şi mâinile in dreptul pieptului. Tresarise imediat cum aparu el, atât de uimit încât nu scoase nicio vorba.
- Eu vreau… va rog... cântati pentru mine, ii spuse cu o voce tremurândă.
Vroia sa ii cânte la pian. Asta însemna ca îi placuseră melodiile. Bucuria care îi invadase sufletul îl facu să cânte mai frumos ca niciodată. Amândoi ținuseră ochii închişi cat timp clapele pianului cântaseră despre el, despre ea şi umbrela roșie.
- Domnule, sunteți incredibil!, ii spuse ea când termină.
- Nu-mi spune așa, o ruga el cu privire la apelativul „domnule”. Nu cred că diferența de vârstă dintre noi e chiar atât de mare... Şi acum, te rog, spune-mi numele tau, ca să scapam de orice formalitate.
Şi atunci numele îngerului raspândi în cameră o lumină blândă, pe care numai el o vedea si o simțea cu toată ființa lui. Şi pentru că nu era sigur că fata înțelesese în ce circumstanțe compusese acele melodii, încercă să se lamurească, întrebând-o direct, deși era puțin stânjenit.
Ea roși imediat şi îşi plecă privirea. El înțelesese atunci că fata citise biletul cu explicația şi pricepu că se îndragostise de ea.
Se ridică de la pian şi se apropie de ea, iar când vazu că se dă un pas înapoi, speriată, ii spuse cu ochi triști:
-Iti este frica de mine?
Ea îl privi atunci drept in ochi si clatină ușor din cap, în semn de negație.
El zâmbi apropiindu-se şi începu apoi să-i mângâie parul, obrajii, umerii… Îi cuprinse capul cu mâinile, işi lipi fruntea de a ei si închise ochii. Ramaseră așa minute întregi: el cu zâmbetul pe buze si in suflet, fericit că o atingea şi ii simțea rasuflarea dulce; ea speriată şi confuză, cutremurându-se nu intr-atât din cauza spaimei cât a sentimentelor ce o încercau la atingerea barbatului…
---
O lumină palidă intra pe fereastra deschisă. O lumină caldă şi blândă; mult prea blândă pentru o zi de iulie.
*
Pianistul resimți caldura acelei dimineți multe zile de-a rândul, ca urmare a vizitelor repetate ale fetei. Aștepta in fata ferestrei şi imediat cum o zarea alerga in întâmpinarea ei.
Umbrela roșie îi apara de ploaia violentă şi rece, ferindu-i în același timp şi de privirile trecatorilor.
- De ce să te ferești de ploaie? Doar ea e cea care te-a adus la mine… , ii spunea el mereu, sarutând-o.
*
Octombrie.
Agonie. Pustiuri. Întuneric… Atât mai ramasese în sufletul lui. Nu se gândea decât la ea, nu cânta decât despre ea, nu traia decât pentru ea. Dar ea – demon care i-a tulburat sufletul şi i-a acoperit ochii așa încât să vadă numai ce dorește el – s-a hotarât să-i rapească întreaga simțire, să-i bântuie visele, să se hranească cu iubirea şi disperarea lui.
- Îngerule, de ce m-ai parasit? …
Lumina ochilor sai palise, inima îi fu zdrobită, ruptă în bucăți de ghearele taioase ale sortii.
- De ce? …
Nu se mai aratase pe strada lui de luni de zile, fară nicio explicație, fară să-i dea macar un semn.
Nimic. Nimic. Nimic.
- Dacă n-o s-o mai vad niciodată?
…
Nu…
*
Decembrie.
A mai ramas o saptamână până la Craciun iar pianistul e tot singur.
Tot orașul e prins cu pregatirile, decorațiile şi mâncarea pentru sarbatoarea nașterii Domnului.
Tânarul pianist nu se considerase niciodată credincios, dar de când o pierduse pe ea se rugase în neștire la Dumnezeu, fară macar să-şi dea seama. Devenise un lucru atât de obișnuit pentru el , cum era pentru alții spalatul pe dinți sau mâncatul de trei ori pe zi. Domnul era ultima lui speranță.
*
Seara Ajunului.
Dormise toata ziua. Nu mai mâncase nimic de câteva zile şi acum devenise dificil pentru el să stea în picioare. Știa că astazi e Ajunul Craciunul, ziua pe care în copilarie o aștepta tot timpul anului, dar nu îi pasa câtuși de puțin.
Se ridică nepasator când apa din ibric dadu în clocot. Își va face o cafea, apoi va încerca să citească o carte dar probabil că va adormi înainte să termine primul capitol. Nimic nu mai are rost acum…
Se așează pe canapea şi dă drumul la televizor.
…
Cineva sună la ușă.
…
- Colindatori… ? Hm, poate o sa-mi facă bine să-i ascult.
Se îndreaptă plictisit spre ușă, târându-şi picioarele pe podea. Deschide ușa si..
Nu se poate!
Era ea! O recunoaște chiar şi cu fularul acoperindu-i jumatate de faţă. E ea! E ea!
- Primiti cu colindul?
Înainte să-şi dea seama o şi cuprinse în brațe.
- Ce faceți?! ţipă ea şi îl împinse.
O privi înmarmurit. Ce o fi cu ea?...
- De ce m-ai facut să te aștept atât? o întrebă el trist.
- Poftim?...Noi nici nu ne cunoaștem.
- Cum? De ce glumești? De ce mă chinui așa?
Încercă să-i cuprindă fata în mâini dar ea se sperie şi fugi. El o urmă imediat, aşa cum era, in papuci de casă şi pantaloni scurți.
Fata era mult mai rapidă decât el. O strigă pe nume dar ea nu se întoarse. Alerga înnebunit după ea, fară să-i pese că toata lumea se uita la el, fară să înțeleagă ce se întâmplă.
Unde e? … O pierduse din vedere. Fugi să o caute pe toate strazile din apropiere, dar in zadar. Alergatura îl lasase fară suflare așa că se opri pe o bancă. Dar la câţiva metri în fata lui zarise ceva ca o bucată de material roșu aruncată pe asfalt. Se ridică şi se îndreptă într-acolo. Un fior îi strabatu întreg corpul.
Simți primul fulg de nea pe obraz. E frig…şi întuneric.
Deschise umbrela roșie şi porni catre casă.
Strada e pustie, ploaia deasă o face să pară un tablou al unui pictor nefericit. Pianistul o priveşte de după ferestrele mari, imaginându-şi că sufletul îşi materializează tristețea in ploaie. Ochii sai verzi, încercanati scrutau orizontul in cautarea unei raze de lumină care sa îl scoată din întunericul ploii de vară, întuneric ce îl împiedica să creeze muzica pe care toți o apreciau şi o ascultau ca pe vorbele unui întelept. De când se blocase, petrecuse ore, zile întregi la fereastra din cameră, așteptând un semn, o sursă de inspirație.
Nedormit, nemâncat, cu parul cazut peste pleoapele grele, îşi plimba neputincios degetele pe fereastră. Zari in departare o siluetă ascunsă de o umbrelă mare, roșie, care ii stârni curiozitatea. Când silueta ajunse in dreptul ferestrei, pianistului i se opri respirația şi bataile inimii i se accelerară cumplit. Era doar o copilă dar avea niște ochi negri patrunzatori atât de triști, dar luminoși totodată…iar parul lung şi întunecat ii încadra perfect chipul alb, ca de marmură.
Pianistul o privi până se îndepartă şi nu o mai putu vedea, apoi se repezi la pian. Notele curgeau acum intr-un râu de fericire şi sufletul lui se umplea de emoții şi se reconstruia din bucățele cu fiecare sunet al clapelor.
Un înger cu o umbrelă roșie…
Ploaia continua să cadă repezită cu lacrimi marunte, lacrimi de fericire.
*
O saptamână trecuse de când ochii lui se bucuraseră de stralucirea umbrelei roșii. O saptamână de chin, 7 zile dedicate privitului pe fereastra care devenise altar de rugaciune unde pianistul invoca ploaia zilei care i-a adus in faţă acea ființa cu înfăţişare îngereasca. Speranța palidă din sufletul sau îl obliga să creadă că ea se va întoarce acolo pentru el, doar un sclav al frumuseții ei, care nu dorește decât să o mai vadă o data.
- De ce?...Dumnezeule Mare!, îngâna el, blestemându-se pentru că se aflase la fereastră acum o saptamână. De ce a trebuit sa o vad? Doamne! E doar o copilă!, mai spuse el şi începu să plângă liniștit.
Așa cum statea cu fruntea lipită de geam, lacrimile i se transformau in ploaie... Ploaie...ce cuvânt sfânt...
- Dumnezeule Mare...
Două raze blânde ale soarelui de iulie îi închiseră ochii pentru o clipă. Același soare lumină apoi un punct ce se apropia dinspre stradă, facându-l sa tresară. Irisul îi straluci atunci verde ca firele de iarbă acoperite de rouă in diminețile de primavară. Știa ca e ea. Toata ființa lui îi spunea asta. Își va vedea din nou îngerul...
Se simțea încatușat după fortareața de sticlă ce nu îi permitea să se apropie. Ar fi vrut să spargă fereastra, să sară afară, să o strângă in brațe si sa ii spună ceva...orice...totul. Dar se simțea neputincios. Tot ce facu fu să o privească. Câteva clipe după ce ii ieși din raza vizuala, ținuse ochii închiși, încercând să pastreze imaginea ei intactă încă puțin.
Era atât de fericit ca îşi dadu seama prea târziu de coincidenţă: prima dată când o vazuse pe fată era tot sâmbată după-amiaza, ca si astazi. Când constată acest lucru, înțelesese încă ceva; copila se va întoarce...
Saptamână după saptamână, pianistul arata din ce in ce mai sanatos. Îi revenise culoarea in obraji şi lucirea de smarald a ochilor, acum odihniți, iar zâmbetul nu ii mai parasea figura. Mutase pianul lângă fereastră, ca nu cumva să nu aibă parte de secundele fericite din fiecare sâmbata, şi compunea mereu. Niciodată nu sunaseră mai frumos clapele instrumentului, coardele sufletului sau. Scrisese atât de multe piese în cinci saptamâni încât nici nu îşi daduse seama de schimbarea care se petrecuse cu el. Parcă inima lui nu ar fi fost niciodată tristă, pustiită, atârnându-i greu in piept.
Nu știa de cate ori mânca într-o zi sau câte ore dormea, dar știa întotdeauna in ce zi a saptamânii se afla. Prea puțin îi pasa unde se duce fata în fiecare sâmbata, era doar înspaimântat de gândul ca ar putea alege un alt drum sau nu ar mai avea de ce sa meargă acolo şi ar fi vrut din tot sufletul sa îi vorbească înainte să se întâmple acest lucru, dar îi era teamă.
Cânta la pian cu ochii închiși, pentru a simți mai profund muzica pe care o compunea, când îşi aminti brusc că e sâmbata. Se uită încruntat la ceas. Era timpul.
Abia o vazu în zare şi se şi repezi pe ușă, ținând în mână un plic pe care îl luase in grabă de pe pian. Ieșise pe ușă cu aceeași viteză cu care îi batea acum inima. Avea s-o întâlnească în sfârșit.
Aștepta.
Fata se apropie destul încât să o poată atinge, dar abia când era pe punctul de a trece de el își veni in fire.
- Bună… , spuse el atunci cu o voce liniștita.
Ea se opri lângă el şi tresari, dar nu pentru că ii era teamă, ci pentru că in vocea lui se gasea ceva magic si liniștitor ca un cânt al îngerilor. Ramase in fata lui, privindu-l confuză, așa ca el ii putea observa acum toate trasaturile chipului. Își dadu seama că nu era atât de mică precum credea el. Avea cu siguranța puțin peste șaptesprezece ani, dar inocenta ei o facea să pară doar o copilă.
Vazând ca fata nu avea de gând să ii raspundă la salut, ii dezvalui motivul pentru care o oprise așa, din senin.
- Eu … voiam doar… să-ţi dau asta, ii spuse, întinzându-i aproape tremurând plicul.
- Ce e?, vorbi ea in sfârșit.
- E un CD cu melodii compuse de mine… la pian.
- A, înțeleg, spuse ea luând plicul.
El zâmbi, imaginându-şi ce înțelesese ea. Probabil îl credea un amator in cautare de sponsori si publicitate, care împarte „creațiile” sale oamenilor de pe stradă.
- Nu cred…,chicoti el. Vezi tu, sunt compuse datorita ție, sunt pentru tine şi… despre tine. Uite, nu încerc să te sperii. Nu sunt vreun psihopat sau așa ceva. Nu iți cer decât să le asculți şi… De fapt nu iți cer nimic, te rog doar.
Tânara era din ce in ce mai uimită pe masură ce el continua să-i vorbească pe un ton umil.
- Dar cum ar putea să fie legate de mine? Nici macar nu ne cunoaștem…
- Știu, zâmbi el. Dar asta nu contează. In plic mai este şi un bilet in care am încercat să-ţi explic. Ăă, eu stau aici, in casa asta, adaugă aratându-şi locuința. Ţi-am scris şi pe plic adresa, in caz că nu ții minte … Dacă ai putea macar să-mi trimiți o scrisoare sau, mă rog, un bilet in care să-mi împartășești parerea ta despre melodii, ţi-aş ramâne recunoscator.
- Eu…eu trebuie să plec acum, ii spuse ea, dar promit să le ascult.
Nu ii raspunse. O privi doar până ce ii ieși din raza vizuală, iar apoi intră tulburat în casă şi se aruncă pe pat.
Se trezi a doua zi dimineata, după un somn lung şi greu, încercând să-şi dea seama daca o întâlnise cu adevarat. Ii ramânea numai să aștepte raspunsul ei.
*
Trecuseră doar trei zile de la întâlnirea lor, când auzi niște batai sfioase în ușă. Se ridică de la pian fară macar să se gândească cine ar putea fi şi deschise nepasator ușa. Venise ea. Nu îi trimisese un bilet sau o scrisoare. Venise chiar ea. Statea în fata ușii cu privirea plecată, framântându-şi mâinile in dreptul pieptului. Tresarise imediat cum aparu el, atât de uimit încât nu scoase nicio vorba.
- Eu vreau… va rog... cântati pentru mine, ii spuse cu o voce tremurândă.
Vroia sa ii cânte la pian. Asta însemna ca îi placuseră melodiile. Bucuria care îi invadase sufletul îl facu să cânte mai frumos ca niciodată. Amândoi ținuseră ochii închişi cat timp clapele pianului cântaseră despre el, despre ea şi umbrela roșie.
- Domnule, sunteți incredibil!, ii spuse ea când termină.
- Nu-mi spune așa, o ruga el cu privire la apelativul „domnule”. Nu cred că diferența de vârstă dintre noi e chiar atât de mare... Şi acum, te rog, spune-mi numele tau, ca să scapam de orice formalitate.
Şi atunci numele îngerului raspândi în cameră o lumină blândă, pe care numai el o vedea si o simțea cu toată ființa lui. Şi pentru că nu era sigur că fata înțelesese în ce circumstanțe compusese acele melodii, încercă să se lamurească, întrebând-o direct, deși era puțin stânjenit.
Ea roși imediat şi îşi plecă privirea. El înțelesese atunci că fata citise biletul cu explicația şi pricepu că se îndragostise de ea.
Se ridică de la pian şi se apropie de ea, iar când vazu că se dă un pas înapoi, speriată, ii spuse cu ochi triști:
-Iti este frica de mine?
Ea îl privi atunci drept in ochi si clatină ușor din cap, în semn de negație.
El zâmbi apropiindu-se şi începu apoi să-i mângâie parul, obrajii, umerii… Îi cuprinse capul cu mâinile, işi lipi fruntea de a ei si închise ochii. Ramaseră așa minute întregi: el cu zâmbetul pe buze si in suflet, fericit că o atingea şi ii simțea rasuflarea dulce; ea speriată şi confuză, cutremurându-se nu intr-atât din cauza spaimei cât a sentimentelor ce o încercau la atingerea barbatului…
---
O lumină palidă intra pe fereastra deschisă. O lumină caldă şi blândă; mult prea blândă pentru o zi de iulie.
*
Pianistul resimți caldura acelei dimineți multe zile de-a rândul, ca urmare a vizitelor repetate ale fetei. Aștepta in fata ferestrei şi imediat cum o zarea alerga in întâmpinarea ei.
Umbrela roșie îi apara de ploaia violentă şi rece, ferindu-i în același timp şi de privirile trecatorilor.
- De ce să te ferești de ploaie? Doar ea e cea care te-a adus la mine… , ii spunea el mereu, sarutând-o.
*
Octombrie.
Agonie. Pustiuri. Întuneric… Atât mai ramasese în sufletul lui. Nu se gândea decât la ea, nu cânta decât despre ea, nu traia decât pentru ea. Dar ea – demon care i-a tulburat sufletul şi i-a acoperit ochii așa încât să vadă numai ce dorește el – s-a hotarât să-i rapească întreaga simțire, să-i bântuie visele, să se hranească cu iubirea şi disperarea lui.
- Îngerule, de ce m-ai parasit? …
Lumina ochilor sai palise, inima îi fu zdrobită, ruptă în bucăți de ghearele taioase ale sortii.
- De ce? …
Nu se mai aratase pe strada lui de luni de zile, fară nicio explicație, fară să-i dea macar un semn.
Nimic. Nimic. Nimic.
- Dacă n-o s-o mai vad niciodată?
…
Nu…
*
Decembrie.
A mai ramas o saptamână până la Craciun iar pianistul e tot singur.
Tot orașul e prins cu pregatirile, decorațiile şi mâncarea pentru sarbatoarea nașterii Domnului.
Tânarul pianist nu se considerase niciodată credincios, dar de când o pierduse pe ea se rugase în neștire la Dumnezeu, fară macar să-şi dea seama. Devenise un lucru atât de obișnuit pentru el , cum era pentru alții spalatul pe dinți sau mâncatul de trei ori pe zi. Domnul era ultima lui speranță.
*
Seara Ajunului.
Dormise toata ziua. Nu mai mâncase nimic de câteva zile şi acum devenise dificil pentru el să stea în picioare. Știa că astazi e Ajunul Craciunul, ziua pe care în copilarie o aștepta tot timpul anului, dar nu îi pasa câtuși de puțin.
Se ridică nepasator când apa din ibric dadu în clocot. Își va face o cafea, apoi va încerca să citească o carte dar probabil că va adormi înainte să termine primul capitol. Nimic nu mai are rost acum…
Se așează pe canapea şi dă drumul la televizor.
…
Cineva sună la ușă.
…
- Colindatori… ? Hm, poate o sa-mi facă bine să-i ascult.
Se îndreaptă plictisit spre ușă, târându-şi picioarele pe podea. Deschide ușa si..
Nu se poate!
Era ea! O recunoaște chiar şi cu fularul acoperindu-i jumatate de faţă. E ea! E ea!
- Primiti cu colindul?
Înainte să-şi dea seama o şi cuprinse în brațe.
- Ce faceți?! ţipă ea şi îl împinse.
O privi înmarmurit. Ce o fi cu ea?...
- De ce m-ai facut să te aștept atât? o întrebă el trist.
- Poftim?...Noi nici nu ne cunoaștem.
- Cum? De ce glumești? De ce mă chinui așa?
Încercă să-i cuprindă fata în mâini dar ea se sperie şi fugi. El o urmă imediat, aşa cum era, in papuci de casă şi pantaloni scurți.
Fata era mult mai rapidă decât el. O strigă pe nume dar ea nu se întoarse. Alerga înnebunit după ea, fară să-i pese că toata lumea se uita la el, fară să înțeleagă ce se întâmplă.
Unde e? … O pierduse din vedere. Fugi să o caute pe toate strazile din apropiere, dar in zadar. Alergatura îl lasase fară suflare așa că se opri pe o bancă. Dar la câţiva metri în fata lui zarise ceva ca o bucată de material roșu aruncată pe asfalt. Se ridică şi se îndreptă într-acolo. Un fior îi strabatu întreg corpul.
Simți primul fulg de nea pe obraz. E frig…şi întuneric.
Deschise umbrela roșie şi porni catre casă.
Be the best of whatever you are.