Va multumim din suflet ca v-ati obosit sa cititi si sa comentati, de asemenea, apreciem enorm acest fapt. /sarcasm
Treceam, detasat de aproape tot ce se-ntampla in viata de zi cu zi, ingandurat, prin Martie. Primavara se manifesta in toate modurile posibile afara, cu sentimente optimiste din partea multimii, emotii noi, aer curat, sperante marete si idealuri pe masura, copaci in floare si voie buna la orice colt de strada. Natura abia se dezghetase, lumea-si schimbase obiceiurile spre a se potrivi cu cele ale unui sezon estival, in ciuda faptului ca prin umbre se mai zareau inca, murdare, petece de zapada. Se grabeau cu totii sa iasa dintr-o iarna lunga si monotona, plina de incidente nedorite pentru mine. Chiar daca legam acest curs nefericit de intamplari de octombrie, gandul si sufletul imi dictau acum o imbunatatire a situatiei, care sa curga si-n mai si iunie, avand planuri marete pentru vara ce va sa vie. Mintea imi zbura la cum aveam sa-mi petrec timpul cu Michelle, sa ma asigur ca n-o sa mai incerce sa faca ceva nefiresc cu ameteala ei. Dadusem intr-o oboseala cronica de la toate noptiile nedormite langa patul fetei, aveam nevoie de o schimbare urgenta, insa studiile nu puteam sa le neglijez. Am lipsit poate prea mult de la scoala, mama umbla disperata sa-mi motiveze absentele.
- Sper ca la ore ai fost azi, baiete. Habar n-ai cat am umblat in stanga si-n dreapta sa ma inteleg cu diriginta si ceilalti, au spus ca nu mai accepta alte absente fara vreun motiv intemeiat. Le-am explicat situatia cu Michelle, fata ta din clasa paralela, m-au inteles cu asta, altfel nu cred ca-ti mai salvam nota la purtare.
Mama ma mustra cu o voce blanda, incercand sa nu-mi mai rascoleasca amintiri dureroase. O vedeam ca se zbatea pe cat putea pentru mine, uneori simteam ca nu sunt in stare s-o apreciez cu adevarat pentru ceea ce face. Gandul imi zbura afara, vremea fara pic de nori, dar cu vantul rascolind miresme ma inveselea. Mai presus de toate astea, Michelle avea sa iasa dintre acei patru pereti in cateva ore. Cu tremur in suflet i-am promis ca voi veni s-o conduc unde va vrea si ca-i voi face toate poftele, doar s-o vad pe picioarele ei.
- Nu-ti face griji, mama, ce-a fost va ramane in trecut, familia noastra stie cum e sa o pateasca de atatea ori, cand viata ne ia pe nepregatite. Mi-e greu sa-ti spun acum de ce am rectionat asa tot timpul asta, am simtit ca trebuie… Iar la scoala o sa ma duc, am tot timpul, gasesc insa mai importante legaturile dintre oameni si sentimentele, i-am explicat pe acelasi ton bland, incercand sa nu las entuziasmul revederii cu fata sa-mi inunde vocea – nu doream sa ma creada superficial.
Ma sorbea din ochi mandra ca incepusem sa ma schimb, cel putin in ochii ei. Din nepasatorul care-am fost si acea persoana furtunoasa in relatiile cu familia si cu fetele care si-au incrucisat drumurile cu ale mele, am devenit altfel, mult mai atent, grijuliu, fara sa vreau asta. Michelle ma schimba in bine, simpla ei prezenta ma modela in feluri care nici nu-si faceau simtita prezenta. N-aveam de gand sa ies din modul asta de viata, era pe placul tuturor. Perioada neagra care tocmai s-a incheiat a fost presarata de lungi momente de meditatie asupra acestui fapt, uneori imi juca si inima de fericire ca puteam sa fiu pe placul oamenilor, sa nu mai fiu marginalizat sau vorbit pe la colturi, barfit din cauza stangaciilor mele.
- Cum zici tu! Azi la zece vreau sa fii acasa, luam cina cu vecinii – si ei cu multe probleme, am cazut de acord cu tatal tau sa mai indulcim putin lucrurile… Nu stiu cum faci, dar eu te rog, Eric, fii acolo, continua mama, oftand din cand in cand. Vine si fiica lor, Anna.
Am ramas ca traznit la auzul numelui de Anna, de-ndata ce l-a pronuntat. Mi-au rasarit in minte momentele din spital cu asistenta si patimasul sarut care si acum imi provoaca remuscari. Totusi, m-am adunat rapid gandidu-ma ca nu are cum sa fie acceasi Anna. Curiozitatea insa nu m-a lasat sa n-o abordez pe mama cu mai multe intrebari legate de acest subiect.
- Anna?! Care Anna?
Ma vazu replicand atat de intepat si rapid, incat se grabi si ea cu explicatiile.
- De unde sa stiu eu care Anna? Cam atat mi-au spus. A, da! Stiu ca lucreaza la spitalul in care ti-ai pierdut si tu cateva saptamani din viata…
Spre sfarsit glasul i se subtie. In ceea ce ma priveste, temerile mi se adeverisera. Aveam sa stau la masa cu fata care mi-a sucit gandurile atat de rapid. Nu doream asta, cu siguranta revederea ar fi fost fatala sufletului meu, insa n-o puteam refuza nici pe mama.
- Ne vedem pe la zece, i-am raspuns complet debusolat si dezorientat, luand calea scarilor care duc spre camera mea.
Incercam sa nu las toate acestea sa-mi strice cheful pe care-l aveam la inceputul zilei. Mi-am deschis geamul camerei si-am tras de vreo cateva ori aer in piept, mutandu-mi privirea dintr-un capat in celalalt al ferestrei, admirand cerul si freamatul care domnea pe fiecare straduta. Am inchis ochii de cateva ori si i-am vazut chipul fetei, zambind de pe patul de spital, bland, implorandu-ma parca sa nu mai plec. Deseori ma intrebam daca sunt adevarate si trainice sentimentele mele pentru ea, mereu am avut impresia ca totul s-a petrecut prea repede si ca atasamentul meu pentru Michelle parea mai mult anormal din cauza repeziciunii acesteia. Ma incurcam in ipoteze si in incercari de a-mi descoase propriul suflet, insa, de fiecare data, nu-mi ramanea nimic altceva in afara de o durere puternica de cap. Recent am inceput sa cred ca timpul le va rezolva pe toate si ca cel mai potrivit lucru pe care puteam sa-l fac era sa ma bucur de clipa si sa ignor trecutul sau viitorul, oricat de cliseic ar fi sunand toate astea. Adevarul se regaseste acolo unde te astepti mai putin, inchis in locuri sau lucruri in care nimeni n-ar cauta sau nu le-ar da importanta.
Minutarul ceasului parca o luase la galop in tot acest timp. La cinci o externau, trebuia sa fiu acolo cu cel putin cateva minute inainte de asta, iar timpul in care puteam sa ma pregatesc s-a redus la mai putin de-o jumatate de ora. In minte avand biletelul pe care i l-am lasat pe noptirea de la patul spitalului, m-am bagat in dus si am lasat sa curga de pe mine toate energiile negative si, dorind imposibilul, amintirile neplacute care-mi vajaiau in cap. Nu am nici acum certitudinea ca Michelle simte acelasi lucru sau ca are aceleasi intentii in ceea ce ma priveste. Nu am apucat sa o intreb vreodata de ce a recurs la tentative de sinucidere si de ce nu a apelat la mine… Cu cat incercam sa gasesc un raspuns care sa ma multumeasca, cu atat ma afundam si mai tare in incertitudini, simtind o puternica senzatie de sufocare. Am dorit sa contraatac toata negura din cap cu planurile de vara alaturi de fata, doar ca acum, avand in viziune atatea variante posibile de esec, nimic nu mai parea la fel.
Am apucat ce aveam mai bun de imbracat si am iesit din casa cu gandul la a nu intarzia. Pe drumul spre spital n-am vazut altceva decat seninatate in totul – in vreme, oameni si natura. Desi sufletul meu cerea disperat o lunga toamna, ca sa ma pot reculege in pace, trebuia sa ma obisnuiesc cu ceea ce-mi oferea soarta acum. Degeaba ma fortam in a schita un zambet pe cand treceam pe langa vreun copil haios sau o intamplare mai iesita din comun, nu reuseam sa-l tariesc. In cap aveam doar reintalnirea, de data asta in alte circumstante, cu Michelle. Eram curios daca va pomeni de sarutul pe care i l-am facut cadou ultima data cand am vizitat-o…
- Eric? Frate! Da’ nu te-am mai vazut de atata vreme, cum mai esti? Inca plangi dupa printesa aia? se auzi o voce groasa in spatele meu.
Era Andrei, baiatul care le-a insotit pe Michelle si Olivia in ziua in care le-am intalnit prima oara in parc. Imi aduceam bine aminte de rafuiala avuta cu el si de nesimtirea de care a dat mereu dovada.
- Frate? Nu ma lua cu frate... Acum n-am timp de vorba, ma grabesc, ai face bine sa-ti vezi si tu de treaba, ca doar n-ai uitat ce mitocan ai fost atunci; nici nu ma obosesc sa ma gandesc daca te-ai schimbat in vreun fel, i-am replicat acid si nervos.
A nimerit tocmai cand nu trebuia, mi-a intrerupt starea de euforie si visare. Nu stiam ce dorea de la mine cum, de asemenea, nu aveam habar de o metoda care m-ar fi putut ajuta sa scap mai repede de el.
- Da’ unde te grabesti? Te intalnesti cu papusa? O, haide, nu-mi spune ca inca esti suparat... ce naiba! A fost o cearta de moment, fara resentimente, frate! Poate iesim si noi candva la o bere, ceva, cum vrei... poate o limonadă, ca nu te vad pe tine band bere!
Tocmai ultimele cuvinte au fost cele care m-au evervat cel mai tare, din nou. Cuprins de nervi, l-am impins de langa mine brutal.
- Ti-am spus sa te cari de aici! Nu stiam ca esti si betiv, acum era de asteptat, ce sa-i faci. Mai bine ti-ai vedea lungul nasului, „frate”, si m-ai lasa in pace. Ai o impresie proasta asupra mea, nu cred ca vrei sa-ti dovedesc aici, acum, contrariul.
Andrei se ridica de pe asflat si se uita revoltat la mine, vrand parca sa riposteze. Totusi, ceva il retinu.
- Pe mai tarziu, nebunule, isi facu curaj sa-mi spuna, aranjandu-si jacheta scumpa si intorcandu-mi spatele, plecand, cu un mers apasat din care vedeam clar nelinista care il cuprinse. O sa-i zic si printesei cu ce irascibili si violenti umbla...
Scarbit de atitudinea lui n-am mai stat pe ganduri si-am intrat in curtea spitalului, de unde am cumparat la repezeala un buchet de flori de la micul chiosc ce zacea sub un nuc batran. Am apucat apoi calea receptiei, unde asistenta de garda mi-a spus ca puteam urca oricand la fata, ea era deja gata.
- Te astepta inca in salon, voinicule, i-am spus sa coboare si sa-si ia o cafea, ceva de mancare, dar a refuzat. Mi-a zis ca insita, nu puteam s-o fortez, incheie amabil doamna, cu un zambet larg pe fata. Stii, ar trebui sa mai vezi si tu de tine, te-am tot zarit pe-aici in ultimele saptamani cat ai venit s-o vizitezi pe domnisoara Michelle, ai niste cearcane de Doamne fereste!
Remarca ei mi-a adus instant zambetul pe buze. Era o doamna trecuta de patruzeci de ani, cu parul ros de vreme si stres, cu rabdarea de fier si cu o personalitate foarte interesanta.
- Va multumesc de atentie, doamna, si de instiintare, am sa fug acum la ea, cred ca ma asteapta de-o vesnicie acolo!
- Da, poti sa stii asta. De cate ori am trecut pe acolo sa incerc s-o conving sa coboare, se plimba nelinistita pe la geam, parca era cu capul in alta lume! Voi, tinerii, asa eram si eu... o razvratita la varsta voastra.
Mi-am intors privirea involuntar si-am asimilat ceea ce mi-a spus asistenta. Inainte sa plec mi-am permis sa mai fur o informatie de la ea, vazand ca este intr-o foarte buna stare de spirit.
- Stiti... voiam sa va intreb daca (iar ea facu ochii mai mari, sorbindu-mi parca din priviri vorbele) nu cumva cunoasteti ceva de... tot asa... o asistenta ca dumneavoastra, o domnisoara e ea, o cheama Anna. Nu-i stiu numele de familie. E pe aici?
Femeia statu putin pe ganduri.
- Anna! Da, o stiu, cand sunt singura vine si-mi tine de urat in camera de garda, cate nu povestim. Cum sa n-o stiu? Azi n-a venit, nu mi-a zis de ce, n-am vazut-o toata ziua pe aici. Mi-a povestit ceva acum doua zile ca se pregateste de ceva, insa mai mult de-atat n-am habar. Daca vrei, ii las vorba ca ai cautat-o sau...
Grabit, am sarit sa-i si raspund, dorind sa clarific situatia.
- A, nu! Nu e nevoie... eram doar curios de ea, mi-a mai tinut companie cat zaceam ingandurat langa patul fetei, nu va deranjati, multumesc mult oricum, ma duc acum sus sa-mi vad prietena, spor la treaba.
Nedorind sa mai fiu interogat in vreun fel am luat-o la pas spre scari, uitandu-ma o data inapoi, vazand ca doamna inca se mai uita dupa mine. Sigur isi crease in cap tot felul de scenarii care ma fac sa rosesc doar cand ma gandesc la ele.
Inima a inceput sa-mi bata tot mai tare pe masura ce urcam fiecare treapta. Strangeam in mana dreapta buchetul de flori aproape sifonadu-l, dorindu-mi ca momentele astea sa nu fie asa incarcate emotional. Ceea ce-am trait recent mi-a fost de ajuns pentru o lunga perioada de timp.
Camera 104 avea usa intredeschisa. Am putut observa in zarea de lumina umbrele unor picioare plimbandu-se nelinistite in stanga si-n dreapta. Am ezitat o clipa in a deschide usa, inspirand de cateva ori profund, dand emotiile la o parte. Cand am intrat in camera Michelle privea pe geam cu spatele la mine. Fara a apuca sa clipesc, fata s-a intors si-a ramas cu pupilele mari, ochii atintiti spre mine.
- Eric!
Am fugit la ea si-am strans-o in brate timp de cateva minute bune, simtindu-i parfumul care-mi invada in cel mai frumos mod toata fiinta. Era prima oara in cateva saptamani in care am vazut-o imbracata si aranjata atat de frumos. Ma bucura ideea ca in sfarsit a reusit sa iasa din straiele albe si enervante de spital. Dupa ce am lasat-o din imbratisare, a continuat:
- Habar nu ai cat de mult ma bucur sa te vad, omule! Ai si intarziat, dar lasa, acum ce mai conteaza? Te-ai mai deranjat si cu flori, nu trebuia, iti multumesc… le iau cu mine acum, nu vreau sa se ofileasca.
Michelle imi turuia verzi si uscate, insa nu reuseam sa ma concentrez pe spusele ei. Ii priveam buzele unduindu-se in timp ce scotea cuvintele pe gura, dorind sa i le sarut. Zambetul nu-mi mai pierea de pe fata. Am realizat ca intentia mea parea deplasata asa ca, fara sa ezit, am trecut peste.
- Eric? Eric!? Dar ma asculti?
- M-am pierdut…
- Te-ai pierdut? Cum? Unde? rase ea.
Fata statu cateva momente pe ganduri si, dupa ce-mi arunca o privire cu ochii sclipind, imi cuprinse buzele intr-un sarut scurt, insa din care am reusit sa-mi culeg fericire cat pentru o mie de ani. A vrut sa ma calmeze si sa-mi dovedeasca acum ca totul e mult mai bine. Asta am simtit-o si eu din prima clipa. Era mult mai calda acum, ii simteam negresit sangele zvacnind prin buze de emotie.
- Multumesc…
- De ce-mi multumesti? Nu ti-am facut nimic, i-am spus dupa, aproape razand, nemaisimtindu-ma-n stare sa leg cateva cuvinte intre ele - m-a luat total prin surprindere gestul ei.
- C-ai stat cu mine tot timpul asta! Habar n-ai ce putere mi-a dat asta, sa te simt acolo langa mine… De ce, Eric? De ce ai staruit in asta, de ce nu m-ai lasat sa zac acolo, doar am fost o proasta!
- Ah, termina… i-am replicat sec, incercand sa evit, nedorind sa-i dau un raspuns la curiozitatea ei.
Fata se stramba usor si isi relua nelinistile:
- Deci… de ce?
- Mi-e greu sa discut despre asta acum, Michelle, nu vreau sa crezi ca…
- Sa cred ca ce, Eric? Poti sa-mi spui ce-ai pe suflet, nu-ti fie frica!
Aproape ca mi s-a taiat tot elanul nebunesc de care dadeam dovada mai inainte. Totusi, am dat dovada de curajul necesar pentru a-i indeplini dorinta.
- Sa crezi ca m-am bagat peste tine si-n viata ta, asa dintr-o data, abia ne-am cunoscut si incidentul asta a picat ca un traznet peste mine, poate ca m-am grabit in ceea ce-am facut.
- Ce vrei sa spui? Mi-a facut doar bine…
- Da, dar vezi tu… nu cred ca trebuia sa te sarut… si mai apoi, sa par asa de interesat de tine, nu stiu!
Fata isi dadu ochii peste cap si-mi raspunse de data asta c-un ton mai repezit.
- Dar esti culmea acum, Eric. Cum adica sa te interesezi de mine? Daca-ti faci probleme ca nu-s singura, ia-ti gandul, sunt ca luna pe-un cer innorat, nu mai e nimeni cu mine… cel putin nu acum. Tot ce-a fost s-a spulberat.
Pentru cateva secunde, in cap mi-au rasunat cuvintele finale ale lui Michelle, simtindu-ma profund atins de ele: Tot ce-a fost s-a spulberat… N-am avut dispozitia necesara sa stau sa meditez asupra lor, nici nu doream s-o rascolesc, insa eram sigur ca cineva si-a lasat amprenta asupra ei destul de puternic inaintea mea. Poate ca asta a si dus la gestul dement al fetei…
- Bine, ce-ar fi sa lasam acum toate astea in urma, trebuie sa iesi si tu un pic la aer acum… Sa mergem in parcul in care ne-am vazut prima oara si sa ne plimbam un pic, ce zici? i-am propus, insa nu cu acelasi entuziasm.
- Desigur… cred ca asta mi-ar prinde cel mai bine acum.
Fata se uita aproape serios la mine tocmai pentru ca faceam acelasi lucru. Am incercat sa-mi sterg de pe chip orice urma de emorie pentru a o surprinde. Incet, cu acceasi față, m-am aplecat spre ea si i-am dat un sarut pe obraz, simtind-o zambind imediat dupa aceasta. Am mai cuprins-o inca o data in brate si-am coborat incet scarile, lunadu-mi la revedere de la toate persoanele de acolo care mi-au fost alaturi, mai putin Anna.
* Nichita Stanescu - Ploaie în luna lui Marte
Capitolul doisprezece.
Ploua infernal,
şi noi ne iubeam prin mansarde.
Prin cerul ferestrei, oval,
norii curgeau în luna lui Marte.*
şi noi ne iubeam prin mansarde.
Prin cerul ferestrei, oval,
norii curgeau în luna lui Marte.*
Treceam, detasat de aproape tot ce se-ntampla in viata de zi cu zi, ingandurat, prin Martie. Primavara se manifesta in toate modurile posibile afara, cu sentimente optimiste din partea multimii, emotii noi, aer curat, sperante marete si idealuri pe masura, copaci in floare si voie buna la orice colt de strada. Natura abia se dezghetase, lumea-si schimbase obiceiurile spre a se potrivi cu cele ale unui sezon estival, in ciuda faptului ca prin umbre se mai zareau inca, murdare, petece de zapada. Se grabeau cu totii sa iasa dintr-o iarna lunga si monotona, plina de incidente nedorite pentru mine. Chiar daca legam acest curs nefericit de intamplari de octombrie, gandul si sufletul imi dictau acum o imbunatatire a situatiei, care sa curga si-n mai si iunie, avand planuri marete pentru vara ce va sa vie. Mintea imi zbura la cum aveam sa-mi petrec timpul cu Michelle, sa ma asigur ca n-o sa mai incerce sa faca ceva nefiresc cu ameteala ei. Dadusem intr-o oboseala cronica de la toate noptiile nedormite langa patul fetei, aveam nevoie de o schimbare urgenta, insa studiile nu puteam sa le neglijez. Am lipsit poate prea mult de la scoala, mama umbla disperata sa-mi motiveze absentele.
- Sper ca la ore ai fost azi, baiete. Habar n-ai cat am umblat in stanga si-n dreapta sa ma inteleg cu diriginta si ceilalti, au spus ca nu mai accepta alte absente fara vreun motiv intemeiat. Le-am explicat situatia cu Michelle, fata ta din clasa paralela, m-au inteles cu asta, altfel nu cred ca-ti mai salvam nota la purtare.
Mama ma mustra cu o voce blanda, incercand sa nu-mi mai rascoleasca amintiri dureroase. O vedeam ca se zbatea pe cat putea pentru mine, uneori simteam ca nu sunt in stare s-o apreciez cu adevarat pentru ceea ce face. Gandul imi zbura afara, vremea fara pic de nori, dar cu vantul rascolind miresme ma inveselea. Mai presus de toate astea, Michelle avea sa iasa dintre acei patru pereti in cateva ore. Cu tremur in suflet i-am promis ca voi veni s-o conduc unde va vrea si ca-i voi face toate poftele, doar s-o vad pe picioarele ei.
- Nu-ti face griji, mama, ce-a fost va ramane in trecut, familia noastra stie cum e sa o pateasca de atatea ori, cand viata ne ia pe nepregatite. Mi-e greu sa-ti spun acum de ce am rectionat asa tot timpul asta, am simtit ca trebuie… Iar la scoala o sa ma duc, am tot timpul, gasesc insa mai importante legaturile dintre oameni si sentimentele, i-am explicat pe acelasi ton bland, incercand sa nu las entuziasmul revederii cu fata sa-mi inunde vocea – nu doream sa ma creada superficial.
Ma sorbea din ochi mandra ca incepusem sa ma schimb, cel putin in ochii ei. Din nepasatorul care-am fost si acea persoana furtunoasa in relatiile cu familia si cu fetele care si-au incrucisat drumurile cu ale mele, am devenit altfel, mult mai atent, grijuliu, fara sa vreau asta. Michelle ma schimba in bine, simpla ei prezenta ma modela in feluri care nici nu-si faceau simtita prezenta. N-aveam de gand sa ies din modul asta de viata, era pe placul tuturor. Perioada neagra care tocmai s-a incheiat a fost presarata de lungi momente de meditatie asupra acestui fapt, uneori imi juca si inima de fericire ca puteam sa fiu pe placul oamenilor, sa nu mai fiu marginalizat sau vorbit pe la colturi, barfit din cauza stangaciilor mele.
- Cum zici tu! Azi la zece vreau sa fii acasa, luam cina cu vecinii – si ei cu multe probleme, am cazut de acord cu tatal tau sa mai indulcim putin lucrurile… Nu stiu cum faci, dar eu te rog, Eric, fii acolo, continua mama, oftand din cand in cand. Vine si fiica lor, Anna.
Am ramas ca traznit la auzul numelui de Anna, de-ndata ce l-a pronuntat. Mi-au rasarit in minte momentele din spital cu asistenta si patimasul sarut care si acum imi provoaca remuscari. Totusi, m-am adunat rapid gandidu-ma ca nu are cum sa fie acceasi Anna. Curiozitatea insa nu m-a lasat sa n-o abordez pe mama cu mai multe intrebari legate de acest subiect.
- Anna?! Care Anna?
Ma vazu replicand atat de intepat si rapid, incat se grabi si ea cu explicatiile.
- De unde sa stiu eu care Anna? Cam atat mi-au spus. A, da! Stiu ca lucreaza la spitalul in care ti-ai pierdut si tu cateva saptamani din viata…
Spre sfarsit glasul i se subtie. In ceea ce ma priveste, temerile mi se adeverisera. Aveam sa stau la masa cu fata care mi-a sucit gandurile atat de rapid. Nu doream asta, cu siguranta revederea ar fi fost fatala sufletului meu, insa n-o puteam refuza nici pe mama.
- Ne vedem pe la zece, i-am raspuns complet debusolat si dezorientat, luand calea scarilor care duc spre camera mea.
Incercam sa nu las toate acestea sa-mi strice cheful pe care-l aveam la inceputul zilei. Mi-am deschis geamul camerei si-am tras de vreo cateva ori aer in piept, mutandu-mi privirea dintr-un capat in celalalt al ferestrei, admirand cerul si freamatul care domnea pe fiecare straduta. Am inchis ochii de cateva ori si i-am vazut chipul fetei, zambind de pe patul de spital, bland, implorandu-ma parca sa nu mai plec. Deseori ma intrebam daca sunt adevarate si trainice sentimentele mele pentru ea, mereu am avut impresia ca totul s-a petrecut prea repede si ca atasamentul meu pentru Michelle parea mai mult anormal din cauza repeziciunii acesteia. Ma incurcam in ipoteze si in incercari de a-mi descoase propriul suflet, insa, de fiecare data, nu-mi ramanea nimic altceva in afara de o durere puternica de cap. Recent am inceput sa cred ca timpul le va rezolva pe toate si ca cel mai potrivit lucru pe care puteam sa-l fac era sa ma bucur de clipa si sa ignor trecutul sau viitorul, oricat de cliseic ar fi sunand toate astea. Adevarul se regaseste acolo unde te astepti mai putin, inchis in locuri sau lucruri in care nimeni n-ar cauta sau nu le-ar da importanta.
Minutarul ceasului parca o luase la galop in tot acest timp. La cinci o externau, trebuia sa fiu acolo cu cel putin cateva minute inainte de asta, iar timpul in care puteam sa ma pregatesc s-a redus la mai putin de-o jumatate de ora. In minte avand biletelul pe care i l-am lasat pe noptirea de la patul spitalului, m-am bagat in dus si am lasat sa curga de pe mine toate energiile negative si, dorind imposibilul, amintirile neplacute care-mi vajaiau in cap. Nu am nici acum certitudinea ca Michelle simte acelasi lucru sau ca are aceleasi intentii in ceea ce ma priveste. Nu am apucat sa o intreb vreodata de ce a recurs la tentative de sinucidere si de ce nu a apelat la mine… Cu cat incercam sa gasesc un raspuns care sa ma multumeasca, cu atat ma afundam si mai tare in incertitudini, simtind o puternica senzatie de sufocare. Am dorit sa contraatac toata negura din cap cu planurile de vara alaturi de fata, doar ca acum, avand in viziune atatea variante posibile de esec, nimic nu mai parea la fel.
Am apucat ce aveam mai bun de imbracat si am iesit din casa cu gandul la a nu intarzia. Pe drumul spre spital n-am vazut altceva decat seninatate in totul – in vreme, oameni si natura. Desi sufletul meu cerea disperat o lunga toamna, ca sa ma pot reculege in pace, trebuia sa ma obisnuiesc cu ceea ce-mi oferea soarta acum. Degeaba ma fortam in a schita un zambet pe cand treceam pe langa vreun copil haios sau o intamplare mai iesita din comun, nu reuseam sa-l tariesc. In cap aveam doar reintalnirea, de data asta in alte circumstante, cu Michelle. Eram curios daca va pomeni de sarutul pe care i l-am facut cadou ultima data cand am vizitat-o…
- Eric? Frate! Da’ nu te-am mai vazut de atata vreme, cum mai esti? Inca plangi dupa printesa aia? se auzi o voce groasa in spatele meu.
Era Andrei, baiatul care le-a insotit pe Michelle si Olivia in ziua in care le-am intalnit prima oara in parc. Imi aduceam bine aminte de rafuiala avuta cu el si de nesimtirea de care a dat mereu dovada.
- Frate? Nu ma lua cu frate... Acum n-am timp de vorba, ma grabesc, ai face bine sa-ti vezi si tu de treaba, ca doar n-ai uitat ce mitocan ai fost atunci; nici nu ma obosesc sa ma gandesc daca te-ai schimbat in vreun fel, i-am replicat acid si nervos.
A nimerit tocmai cand nu trebuia, mi-a intrerupt starea de euforie si visare. Nu stiam ce dorea de la mine cum, de asemenea, nu aveam habar de o metoda care m-ar fi putut ajuta sa scap mai repede de el.
- Da’ unde te grabesti? Te intalnesti cu papusa? O, haide, nu-mi spune ca inca esti suparat... ce naiba! A fost o cearta de moment, fara resentimente, frate! Poate iesim si noi candva la o bere, ceva, cum vrei... poate o limonadă, ca nu te vad pe tine band bere!
Tocmai ultimele cuvinte au fost cele care m-au evervat cel mai tare, din nou. Cuprins de nervi, l-am impins de langa mine brutal.
- Ti-am spus sa te cari de aici! Nu stiam ca esti si betiv, acum era de asteptat, ce sa-i faci. Mai bine ti-ai vedea lungul nasului, „frate”, si m-ai lasa in pace. Ai o impresie proasta asupra mea, nu cred ca vrei sa-ti dovedesc aici, acum, contrariul.
Andrei se ridica de pe asflat si se uita revoltat la mine, vrand parca sa riposteze. Totusi, ceva il retinu.
- Pe mai tarziu, nebunule, isi facu curaj sa-mi spuna, aranjandu-si jacheta scumpa si intorcandu-mi spatele, plecand, cu un mers apasat din care vedeam clar nelinista care il cuprinse. O sa-i zic si printesei cu ce irascibili si violenti umbla...
Scarbit de atitudinea lui n-am mai stat pe ganduri si-am intrat in curtea spitalului, de unde am cumparat la repezeala un buchet de flori de la micul chiosc ce zacea sub un nuc batran. Am apucat apoi calea receptiei, unde asistenta de garda mi-a spus ca puteam urca oricand la fata, ea era deja gata.
- Te astepta inca in salon, voinicule, i-am spus sa coboare si sa-si ia o cafea, ceva de mancare, dar a refuzat. Mi-a zis ca insita, nu puteam s-o fortez, incheie amabil doamna, cu un zambet larg pe fata. Stii, ar trebui sa mai vezi si tu de tine, te-am tot zarit pe-aici in ultimele saptamani cat ai venit s-o vizitezi pe domnisoara Michelle, ai niste cearcane de Doamne fereste!
Remarca ei mi-a adus instant zambetul pe buze. Era o doamna trecuta de patruzeci de ani, cu parul ros de vreme si stres, cu rabdarea de fier si cu o personalitate foarte interesanta.
- Va multumesc de atentie, doamna, si de instiintare, am sa fug acum la ea, cred ca ma asteapta de-o vesnicie acolo!
- Da, poti sa stii asta. De cate ori am trecut pe acolo sa incerc s-o conving sa coboare, se plimba nelinistita pe la geam, parca era cu capul in alta lume! Voi, tinerii, asa eram si eu... o razvratita la varsta voastra.
Mi-am intors privirea involuntar si-am asimilat ceea ce mi-a spus asistenta. Inainte sa plec mi-am permis sa mai fur o informatie de la ea, vazand ca este intr-o foarte buna stare de spirit.
- Stiti... voiam sa va intreb daca (iar ea facu ochii mai mari, sorbindu-mi parca din priviri vorbele) nu cumva cunoasteti ceva de... tot asa... o asistenta ca dumneavoastra, o domnisoara e ea, o cheama Anna. Nu-i stiu numele de familie. E pe aici?
Femeia statu putin pe ganduri.
- Anna! Da, o stiu, cand sunt singura vine si-mi tine de urat in camera de garda, cate nu povestim. Cum sa n-o stiu? Azi n-a venit, nu mi-a zis de ce, n-am vazut-o toata ziua pe aici. Mi-a povestit ceva acum doua zile ca se pregateste de ceva, insa mai mult de-atat n-am habar. Daca vrei, ii las vorba ca ai cautat-o sau...
Grabit, am sarit sa-i si raspund, dorind sa clarific situatia.
- A, nu! Nu e nevoie... eram doar curios de ea, mi-a mai tinut companie cat zaceam ingandurat langa patul fetei, nu va deranjati, multumesc mult oricum, ma duc acum sus sa-mi vad prietena, spor la treaba.
Nedorind sa mai fiu interogat in vreun fel am luat-o la pas spre scari, uitandu-ma o data inapoi, vazand ca doamna inca se mai uita dupa mine. Sigur isi crease in cap tot felul de scenarii care ma fac sa rosesc doar cand ma gandesc la ele.
Inima a inceput sa-mi bata tot mai tare pe masura ce urcam fiecare treapta. Strangeam in mana dreapta buchetul de flori aproape sifonadu-l, dorindu-mi ca momentele astea sa nu fie asa incarcate emotional. Ceea ce-am trait recent mi-a fost de ajuns pentru o lunga perioada de timp.
Camera 104 avea usa intredeschisa. Am putut observa in zarea de lumina umbrele unor picioare plimbandu-se nelinistite in stanga si-n dreapta. Am ezitat o clipa in a deschide usa, inspirand de cateva ori profund, dand emotiile la o parte. Cand am intrat in camera Michelle privea pe geam cu spatele la mine. Fara a apuca sa clipesc, fata s-a intors si-a ramas cu pupilele mari, ochii atintiti spre mine.
- Eric!
Am fugit la ea si-am strans-o in brate timp de cateva minute bune, simtindu-i parfumul care-mi invada in cel mai frumos mod toata fiinta. Era prima oara in cateva saptamani in care am vazut-o imbracata si aranjata atat de frumos. Ma bucura ideea ca in sfarsit a reusit sa iasa din straiele albe si enervante de spital. Dupa ce am lasat-o din imbratisare, a continuat:
- Habar nu ai cat de mult ma bucur sa te vad, omule! Ai si intarziat, dar lasa, acum ce mai conteaza? Te-ai mai deranjat si cu flori, nu trebuia, iti multumesc… le iau cu mine acum, nu vreau sa se ofileasca.
Michelle imi turuia verzi si uscate, insa nu reuseam sa ma concentrez pe spusele ei. Ii priveam buzele unduindu-se in timp ce scotea cuvintele pe gura, dorind sa i le sarut. Zambetul nu-mi mai pierea de pe fata. Am realizat ca intentia mea parea deplasata asa ca, fara sa ezit, am trecut peste.
- Eric? Eric!? Dar ma asculti?
- M-am pierdut…
- Te-ai pierdut? Cum? Unde? rase ea.
Fata statu cateva momente pe ganduri si, dupa ce-mi arunca o privire cu ochii sclipind, imi cuprinse buzele intr-un sarut scurt, insa din care am reusit sa-mi culeg fericire cat pentru o mie de ani. A vrut sa ma calmeze si sa-mi dovedeasca acum ca totul e mult mai bine. Asta am simtit-o si eu din prima clipa. Era mult mai calda acum, ii simteam negresit sangele zvacnind prin buze de emotie.
- Multumesc…
- De ce-mi multumesti? Nu ti-am facut nimic, i-am spus dupa, aproape razand, nemaisimtindu-ma-n stare sa leg cateva cuvinte intre ele - m-a luat total prin surprindere gestul ei.
- C-ai stat cu mine tot timpul asta! Habar n-ai ce putere mi-a dat asta, sa te simt acolo langa mine… De ce, Eric? De ce ai staruit in asta, de ce nu m-ai lasat sa zac acolo, doar am fost o proasta!
- Ah, termina… i-am replicat sec, incercand sa evit, nedorind sa-i dau un raspuns la curiozitatea ei.
Fata se stramba usor si isi relua nelinistile:
- Deci… de ce?
- Mi-e greu sa discut despre asta acum, Michelle, nu vreau sa crezi ca…
- Sa cred ca ce, Eric? Poti sa-mi spui ce-ai pe suflet, nu-ti fie frica!
Aproape ca mi s-a taiat tot elanul nebunesc de care dadeam dovada mai inainte. Totusi, am dat dovada de curajul necesar pentru a-i indeplini dorinta.
- Sa crezi ca m-am bagat peste tine si-n viata ta, asa dintr-o data, abia ne-am cunoscut si incidentul asta a picat ca un traznet peste mine, poate ca m-am grabit in ceea ce-am facut.
- Ce vrei sa spui? Mi-a facut doar bine…
- Da, dar vezi tu… nu cred ca trebuia sa te sarut… si mai apoi, sa par asa de interesat de tine, nu stiu!
Fata isi dadu ochii peste cap si-mi raspunse de data asta c-un ton mai repezit.
- Dar esti culmea acum, Eric. Cum adica sa te interesezi de mine? Daca-ti faci probleme ca nu-s singura, ia-ti gandul, sunt ca luna pe-un cer innorat, nu mai e nimeni cu mine… cel putin nu acum. Tot ce-a fost s-a spulberat.
Pentru cateva secunde, in cap mi-au rasunat cuvintele finale ale lui Michelle, simtindu-ma profund atins de ele: Tot ce-a fost s-a spulberat… N-am avut dispozitia necesara sa stau sa meditez asupra lor, nici nu doream s-o rascolesc, insa eram sigur ca cineva si-a lasat amprenta asupra ei destul de puternic inaintea mea. Poate ca asta a si dus la gestul dement al fetei…
- Bine, ce-ar fi sa lasam acum toate astea in urma, trebuie sa iesi si tu un pic la aer acum… Sa mergem in parcul in care ne-am vazut prima oara si sa ne plimbam un pic, ce zici? i-am propus, insa nu cu acelasi entuziasm.
- Desigur… cred ca asta mi-ar prinde cel mai bine acum.
Fata se uita aproape serios la mine tocmai pentru ca faceam acelasi lucru. Am incercat sa-mi sterg de pe chip orice urma de emorie pentru a o surprinde. Incet, cu acceasi față, m-am aplecat spre ea si i-am dat un sarut pe obraz, simtind-o zambind imediat dupa aceasta. Am mai cuprins-o inca o data in brate si-am coborat incet scarile, lunadu-mi la revedere de la toate persoanele de acolo care mi-au fost alaturi, mai putin Anna.
* Nichita Stanescu - Ploaie în luna lui Marte