[Yaoi] Strigatul mut al terorii. Cod: CWI 137.

[Clau~]

Well, I think that is time to give you next, so, this is it. Lectura placuta and thank you tuturor celor ce citesc. ^.^


[center].:: Page number 13 ::.[/center]


A doua zi de dimineata locul unde se afla lagarul era plin de jurnalisti curiosi, preabine pusii statului si alte persoane printre care si politistii. Cu totii se uitau la acel loc, masurara cateva lucruri, poze, uimire si zumzaieli barfitoare. „Adevarata oroare se intampla sub ochii nostri iar statului ii pasa de cursul valutar al euro-lui”, spuse presedintele incepandu-si discursul lacrimogen de care jurnalistii mai instariti nu mai pareau impresionati in nici un fel. Barbatul pronunta sobru si clar cuvintele de parca impactul ce urmau sa-l aiba era precedat de acel calm al vorbirii sale lente. Fiecare litera era atent rostita astfel incat aveai impresia, la un moment dat, ca cineva programase ca imaginea sa se miste cu incetinitorul. Avea in jur de cincizeci de ani si era un mosulet tare simpatic. Toamna aceea fusese ales din nou, castigand al treilea mandat. Alaturi de el era purtatorul sau de cuvant, Victor Césare, un tanar destul de spatos, cu multa dictie. Mosuletul de Luissiere – presedintele – ii era tare antipatic. Il citea la fel de usor cum stia sa desluseasca psihologia prozaica al lui Flaubert sau a autorilor din vremea cand arta era egala cu frumusetea. Nu era genul de persoana tupeista sau bagacioasa insa stia clar si calculat cum sa se faca inteles si sa se impuna in fata oricui. Rar il vedeai zambind, ce-i drept. Bazaconii sentimentale de batran ticnit, isi spuse acesta ascultand pledoaria superiorului lui. Mon Dieu, in loc sa cautam vinovatii si victimele acestei orori fara precedent tu stai si palavragesti ca nesatulul acestor mancatori de rahat. Apoi stai si te plangi ca incapabilul ca ti-au rastalmacit vorbele si ca nu se mai tine cont de adevar! isi continua acesta impasibil gandurile.

Vorbi cu politistii, pe care ii considera inutili si usor batuti in cap – "politistii francezi si painea prajita sunt cele mai stupide si nefolositoare inventii ale omului", spunea el adesea – si acestia ii spusera ca nu exista urme, amprente sau ceva care sa tradeze vreo prezenta umana timp de cateva luni. Se uita o clipa la cladire si o inconjura, luand-o usor la pas. Vazu urme de pasi si intreba daca inafara de el cineva intrase pe acea poarta anexa si i se raspunse ca nu, nimeni. Nici nu o observasera si toti intrara pe poarta principala, inconjurand gura tunelului.
-De cateva luni, a? Urmele sunt cel mult de vreo cateva ore... isi sopti ca pentru el, de parca ar fi inregistrat toate acestea undeva. Asa si era; undeva in mintea sa toate datele erau adunate, inmultite, gandite apoi concluzionau cu toatele in raspunsul final.

Dar de unde stiau jurnalistii si toti ceilalti de lagar? Se pare ca, dupa ce prizonierii evadasera in noapte, au mers mai bine de doua ore pe acea sosea de la marginea padurii si spre surprinderea lor aceasta ducea la orasul Lion. O parte din ei chiar locuiau acolo. S-au impartit in grupuri si s-au ajutat reciproc, mai toti ajungand acasa. Sa scapi din acel loc era mai mult decat o minune. Dupa ce ai trecut prin tot ce trecusera ei inveti sa pretuiesti libertatea intradevar. Insa se pare ca nu toti au putut face acest lucru... O femeie ce auzise mai multe zvonuri despre cladirea din mijlocul padurii supecta indivizii aceia, atat din pricina feului in care aratau cat si din cauza numarului acestora. Aceasta anunta autoritatile, temandu-se ca nu cumva in cladirea misterioasa din padure sa fi fost vreun ospiciu iar acesti oameni sa fi scapat de acolo. S-au dat declaratii peste declaratii si astfel povestea incepu sa prinda contur. Cu totii erau bulversati insa usor-usor aveau sa-si recapete mintile acum ca libertatea nu le mai era ingradita. Dar ce se intamplase cu Carl? Disparuse din grupul de prizonieri, iar cand unul din fostii sai colegi de camera remarca absenta acestuia era prea tarziu. Calr era de mult plecat, pierdandu-se in intunericul periculos al noptii.

In incinta lagarului, Victor inca facea pe detectivul si investiga intreg locul cu ochiul lui analitic. Nimic nu parea sa fi fost atins sau fotografiat. Asta ii dovedea din nou cat de dezinteresati puteau fi cei din politie. Acesta masura din ochi intreaga cladire, dadu ordine politistilor sa ia urmele pasilor si sa gaseasca cu orice pret amprente. Daca nu ar fi fost imbracat atat de elgant si nu ai fi stiut ca e de fapt un tinerel care scrie discursuri pompoase pentru tot felul de oameni, ai fi putut crede cu usurinta ca fusese detectiv dinainte de majorat. Cat despre el... Ura incapabilitatea si oamenii ce pun mai presus de orice banii si frumusetea. Nu ca arata prea rau sau ducea lipsa de ceva, material vorbind. Era inalt, bine facut, putandu-se mandri ca are una din cele mai frumoase nuante de par: un castaniu deschis cu reflexii roscate impresionant de frumoase si atragatoare. Ochii mari si negri, bine scosi in evidenta de paloarea rozalie a chipului sau, detineau si ei un farmec aproape enigmatic. Erau atat de reci si totusi te puteai pierde in acea lacuna foarte usor, hipnotizat cu adevarat de intensitatea privirii lui. Cate secrete ascundeau probabil acei ochi atat de misteriosi si cat de natural sa fi fost farmecul acela; era un chip greu de scos din minte. Asta daca voiai sa ti-l scoti caci la frumusetea si eleganta ce o poseda era cam imposibil sa nu iti doresti macar o parte din acele delicii ce satenul le oferea. Desfata privirea oricui si era genul de prezenta care sa iasa in evidenta. Ai fi putut spune ca e timid, insa nu era: cand vorbea avea obiceiul sa se uite fix la persoana ce ii era interlocutor si cand pasea o facea atat de sigur, incat nu iti puteai imagina ca aceasta faptura e facuta pentru esec. Buzele ii erau pline, rosii aproape, bine conturate, iar cand se arcuiau in zambete cordiale – desi erau false – iti puteau alunga orice nesiguranta ca ar exista defecta la cineva ca el.

Isi trecu lent degetele prin parul tuns semi-lung si privi curios crucea din curtea lagarului. Isi imagina cum, in bataia fulgerelor si a ploii, corpul unui tanar poate de aceeasi varsta cu el – douazeci si sapte de ani – fusese supus supliciilor din cele mai violente de catre acele bestii fara inima. Sau poate ca o femeie fusese victima batailor acelor oameni... Insa asta i se parea deja prea crud si renunta la orice gand printr-un oftat lung si apasator. Isi indrepta privirea spre cerul inghetat si isi trase fularul mai bine peste barbie, sufland putin astfel incat aerul cald ce ii parasise buzele sa faca un condens placut cu gerul de afara, aburi imprastiindu-se prin fata lui brazdata de frig. Observa ca obrajii lui prinsera o culoare rosie si ca mainile lui simteau frigul mult prea mult, fapt in urma caruia si le baga in buzunarele incapatoare ale pardesiului. Auzi valul de aplauze si se indrepta spre iesirea din acel loc, pregatindu-se sa plece cat mai repede. Ziua aceea era friguroasa, iar acele ziduri insuflau parca si mai multa racoare.

Un fior rece il cuprinse atunci cand auzi in spatele lui un zgomot. Isi intoarse capul spre copacii batrani, analizand tabietliu totul, rasfularea fiindu-i aproape taiata. De dupa o tufa de mure salbatice abia inmugurita iesi un caine latos, negru, a carui ochi sticlosi priveau cu retinere spre saten. Barbatul zambi si se apropie de patrupedul sfios, spunandu-i pe un ton jos:
-Ce cauti aici, suflet? Nu ai zgarda...
Cainele mirosi mana tanarului apoi o linse cu limba lui aspra si calda, Victor spunand:
-Ti-e foame? Vino... Si il lua in brate, continuandu-si drumul. Se gandea ca si asa e singur mai tot timpul si ca acel animal ar fi fost o companie placuta. Parea a fi un ciobanesc german insa cel mai sigur era o corcitura de rase. Deschise portiera masinii sale mici, punandu-se la volan, si o inchise asezand apoi cainele pe scaunul din stanga sa. Isi dezlega cordonul pardesiului si il dadu jos de pe el, asezandu-l pe micul patruped ce-l privea la fel de natang cum priveste un animal orice strain.
-E cam frig, insa se va incalzi, ii spuse mangaind capul cald al cainelui. Porni masina si o lua de-a dreptul prin padurea rara, dand drumul la muzica si fredonand impreuan cu Zaz* versurile melodiei "Le long de la route". Cainele il acompania cu cate un latrat ori privea piezis, cu limba scoasa si aproape lipita de geam, padurea. Iesi de sub apararea copacilor, luand-o pe sosea cand i se paru ca vede un om in oglina retrovizoare. Clipi scurt si des, cu expresia unui om ce vede o stafie, apoi imaginea disparu.
-Mai putina cafea, Victor, isi spuse el cu glas tare, cainele latrand scurt.
-Ma bucur ca esti de acord, ii spuse pufnind amuzat apoi dadu volumul muzicii mai tare, continuandu-si drumul.

*Zaz – interpreta franceza