[Yaoi] Lacrimile petalelor de cires

[Kimera]

Multumesc pentru comentariu. Sper sa-ti placa si acest capitol.

Strigatul comandantului nostru a fost tot ce era necesar. Prima trupa, condusa de mine, a inaintat catre poarta templului in care vice-comandantul nostru era intemnitat. Defensiva lor se pare ca nu era atat de slaba pe cat anticipaseram. Ceva ma facea sa cred ca ei stiau de atac, iar elementul surpriza pe care doream sa-l folosim a fost pierdut. Sunetul metalic al sabiilor si sulitelor rasuna in vazduh alaturi de strigatele barbatilor ce cadeau in acea mare de sange ce incepuse sa se asterne peste intreg pamantul. Atacam in continuare calculat fara sa ma pierd cu firea cand am vazut ca numarul lor crescuse deodata. Fiind atent sa nu primesc o lovitura din spate am inceput sa atac gatul si inima, puncte vitale oricarei fiinte. Resusisem sa dobor in jur de zece oameni, hainele mele umplandu-se de sange, provocandu-mi un dezugt si mai mare la adresa roninilor, tradatori nerecunoscatori. Cand am ajuns aproape de poarta, a doua trupa pornise in ofensiva, eu inaintand alaturi de shinsengumi ce atacasera prima oara in cladire. Odata intrat stiam ca ultimii Shinsengumi ce consituiau a treia miscare vor ataca. Am inceput sa ne imprastiem prin cladire si sa cautam camera unde ar fi putut sa fie tinut camaradul nostru. Intr-un final am ramas eu si Masao pe acelasi culoar, atacand in acelasi timp pe cei ce ne ieseau in cale.
- Eu o iau pe culoarul de Vest, tu pe cel de Est. Conform planului cladirii este o intersectie intre cele doua daca mergi drept, asa ca ne vedem acolo.
Amicul meu din copilarie dadu afirmativ din cap la ordinele mele, conformandu-se. Am inaintat pe poadeaua de lemn ce scartaia incontrolabil, insa nu mai aparea niciun ronin. Deschideam rapid fiecare shoji in cautarea vice-comandantului, dar nici urma de el. Mirosul de fum ce se facuse simtit de nicaieri imi atrase atentia. Privind pe una din ferestrele templului mi-am dat seama ca roninii au dat foc constructiei deoarece pierdeau in lupta, iar ei au evacuat rapid locul, asiguradu-se ca vor prinde Shinsengumi in capcana precum niste sobolani. A fost un plan bine gandit, insa asta nu se terminase inca. In ciuda ordinului de retragere dat de comandant am continuat sa strabat acel templu cu scopul de a-l gasi pe camaradul nostru. Cateva sunete ce se asemanau cu o tuse imi atrasera atentia. Am deschis shojiul dupa care mi se parea ca le auzisem si am avut dreptate. Legat de un pilon de sustinere, taiat de sabie pe piept, plin de sange si vanatai, vice-comandantul tusea din cauza fumului ce intrase cu totul in incapere. Am inaintat rapid spre el si taind legaturile de sfoara ce il tineau l-am ridicat de acolo. Mi-am dat seama ca nu mai vedea bine si nici macar nu ma recunoscuse, era mult prea slabit si ca sa mearga, iar fumul ii intunecase si mai mult mintile. Incepusem si eu sa tusesc accentuat din cauza focului asta aratandu-mi ca trebuia sa ies de acolo cat mai repede cu putinta. Mi-am asezat katana in teaca, asezand-o in dreapta abdomenului meu unde se putea agata de kimono, ajutandu-l pe barbatul de langa mine sa se sprijine de trupul meu, in timp ce incepusem sa inaintez. Cand am iesit din incapere m-am prabusit din cauza greutatii celui ce ma insotea pe ceva ce ar fi trebuit sa fie sticla sparta, astfel taindu-ma putin mai jos de umarul drept. M-am ridicat si am continuat sa merg, sustinandu-l pe vice-comandant incercand sa ma grabesc caci focul ne prindea din urma. Cand am ajuns la intersectia celor doua culoare, Masao ma astepta si zarindu-ma se apropiase ajutandu-ma sa-l sustin pe barbat.
- Parca s-a ordonat retragerea, de ce inca esti in cladire? Am intrebat confuz, tusind.
- Ti-am spus-o si atunci si ti-o spun si acum: prietenii adevarati nu isi lasa amicii sa faca tampenii singuri! Daca vom primi vreo mustrare din cauza ursuzului aluia de comandant, o primim impreuna.
Am suras aproape neobservabil si am continuat sa pasim, reusind sa iesim din cladire. Cand Shinsengumi ne-au vazut s-au apropiat urgent de noi, medicul gruparii insotindu-i pe cei care il luasera pe camaradul nostru ranit. Spre uluirea noastra nu am primit niciun fel de mustrare, ba chiar am fost felicitati de catre comandant pentru fapta noastra, Masao tot sustinand ca eu merit laudele. Ne-am indreptat cu totii inapoi la sediu pe cai, eu ascunzandu-mi rana de la umar, in fond nu era atat de grava. Odata ajunsi am lasat armasarii la grajduri, eu mergand inspre camera mea, insa am sesizat ca cineva ma prinsese de mana. Intorcandu-ma l-am vazut pe Yuudai ce ma privea intr-un fel ingrijorat.
- Ce ai patit la umar? Ma intreba direct, vocea confirmand sentimentul pe care i-l citisem pe fata.
- Nimic grav, nu este important, doar m-am taiat in ceva...
- Te-ai taiat si spui ca nu este ceva grav?! Vino!
Barbatul ma trase dupa el fara sa-mi lase timp pentru un protest, astfel ajungand in camera lui. L-am vazut ca scoate dintre lucrurile sale un fel de trusa medicala si imi spuse calm:
- Arata-mi rana.
Am facut intocmai si imi dadusem kimonoul jos de pe umarul drept zgariatura ce era rosie de la sange iesind la iveala. Yuudai luase un pansament pe care pusese alcool si incepuse sa-mi stearga rana eu strangandu-mi putin ochii din cauza usturimii. Cand terminase sa-mi curete sangele si sa dezinfecteze urma lasata de sticla aceea, mi-o bandajase si mi-a aranjat kimonoul la loc.
- Multumesc, acum ma voi retrage in camera mea.
- Nu ai pentru ce, noapte buna.
M-am ridicat de pe podea si am ajuns rapid in incaperea ce imi apartinea, imbracandu-ma in kimonoul pentru noapte, lasandu-mi sabiile in suportul lor si intinzandu-ma pe futonul meu lasand mrejele visului sa ma cuprinda.