05-08-2012, 11:10 PM
Meh, sorry: *wipe away all the tears from her eyes*. Abia ce-am terminat de vazut filmul asta – I know, it's a crying shame, such a crying shame ca apuc sa-l vad si eu abia acum - si inca nu mi-am revenit, inca ma simt emotionata dupa toata povestea. Oricum.. pentru toata asta ar trebui sa-i multumesc colegului meu MajinCloud, care mi-a recomandat filmul – chiar daca m-a batut doua zile la cap *haha* sa-l vad si sa apar pe aici cu un comentariu.
So, here I am.. chiar daca nu prea stiu cu ce ar trebui sa incep. Cu inceputul? Da, bun. Filmul mi-a captivat atentia, in primul rand, prin grafica lui minunata. Auzisem multa lume spunand ca filmele lui Miyazaki nu te dezamagesc niciodata la capitolul asta, si iata ca asa s-a dovedit. Este atat de viu colorata, de vesela, incat nu mai necesita fel si fel de efecte speciale pentru a capata privitorul. Sunetul, de asemenea mi s-a parut genial, sa nu mai spun de piesa principala, pe care o ascult continuu de la terminarea filmului. Este atat de placuta, de linistitoare si ma duce cu gandul la micutul ’taram’ din copilaria lui Howl – plus ca e ceva gen ’vals’ iar eu sunt indragostita de stilul asta.
Nu stiu de ce, dar ceea ce-am zis mai sus este nimic in comparatie cu ceea ce vreau sa spun de fapt. In combinatie cu ideea animatiei, filmul devine o asa numita opera de arta. Povestea, intortocheata pe alocuri, te prinde chiar din primele minute ale filmului. Micuta Sophi, il vede intamplator pe magicianul Howl despre care auzise ca este un fel de macho-men ce frange inimile femeilor - si culmea, chiar daca nu-si da seama initial, se indragosteste de el. Tot din cauza lui, vrajitoarea care ii vrea la randul ei inima – numai ca la propriu – o transforma pe tanara intr-o batranica garbovita. Astfel, aceasta porneste in cautarea magicianului Howl, si ramane sub aceasta infatisare pana cand, in final, recunoaste iubirea pe care i-o poarta, iubire ce rupe blestemul.
Ca sa fiu sincera, intotdeauna animatiile au reusit sa ma miste mult mai mult decat o poate face un film - si da, am plans, chiar si la sfarsit, chiar daca a fost happy-end. Am plans! – Taramul de basm, imaginat de Miyazaki plin de culoare, chiar daca distrus partial de razboi, arata speranta pe care unii o pot avea atunci cand nimic nu se mai poate face – iar asta mi s-a parut foarte emotionant. Personajele diversificate fac de asemenea din acest film o adevarata opera. Pe Sophi o priveam ca pe o tanara neinfricata, care lupta cu propriile-i temeri si sentimente, care iubea si sarea in ajutorul oricui – chiar si vrajitoarei care a imbatranit-o. Howl era o fire atat de buna si bland, de iubitoare, si ce-i drept arata atat de.. bine – incat si eu cred ca ma puteam indragosti de el *hihi*. Si, iata ca personajele acestea usor dramatice, imbinate cu cele ce-ti aduc zambetul pe buze fac o echipa buna. Michael era adorabil si scump, iar Calcifer, ’demonul amabil’, cum as fi tentata sa-l numesc, a fost piesa lipsa in aceasta poveste. Imi aduce aminte de personajul ala care are mereu o replica buna si amuzanta de spus. De asemenea, de la drama la comedie, animatia trece prin toate si pot zice ca o face foarte bine. Au fost clipe comice – cand Sophi a aterizat cu racheta aia zburatoare fix in gura castelului – clipe romantice – cand Howl o plimba pe Sophi in taramul copilariei lui, si ii arata casuta mult iubita – dar si clipe usor dramatice – cand, pregatit sa plece, tanarul este oprit de Sophi care-l implora sa ramana cu ea, sa fuga undeva departe. Replica in care acesta ii raspunde ’m-am saturat sa fug; acum am gasit ceea ce vreau sa protejez – tu esti aceea’ m-a facut sa dau in plans mai rau decat un copil de 3 ani.
Au mai fost multe alte scene pe care n-as putea sa le uit, dar daca apuc sa spun cate ceva despre fiecare-n parte ma apuca iarna. In orice caz, per total filmul poate fii numit o adevarata opera de arta, cum zicea si Mr. Cloud. Vreau sa zic.. chiar nu stiu ce minusuri sa-i gasesc. Povestea se asociaza foarte bine cu un basm, un taram unde magia este la ordinea zilei, si nu vad chiar nimic tras de par. Filmul este facut sa impace copilul din tine cu adultul prin scenele de razboi urmate de momente dramatice invelite intr-o patura de comic. O satira a lumii in care traim, o incantatoare poveste ce ne invata despre dragoste, fie ea pasionala, prieteneasca, maternala sau filiala.
So, here I am.. chiar daca nu prea stiu cu ce ar trebui sa incep. Cu inceputul? Da, bun. Filmul mi-a captivat atentia, in primul rand, prin grafica lui minunata. Auzisem multa lume spunand ca filmele lui Miyazaki nu te dezamagesc niciodata la capitolul asta, si iata ca asa s-a dovedit. Este atat de viu colorata, de vesela, incat nu mai necesita fel si fel de efecte speciale pentru a capata privitorul. Sunetul, de asemenea mi s-a parut genial, sa nu mai spun de piesa principala, pe care o ascult continuu de la terminarea filmului. Este atat de placuta, de linistitoare si ma duce cu gandul la micutul ’taram’ din copilaria lui Howl – plus ca e ceva gen ’vals’ iar eu sunt indragostita de stilul asta.
Nu stiu de ce, dar ceea ce-am zis mai sus este nimic in comparatie cu ceea ce vreau sa spun de fapt. In combinatie cu ideea animatiei, filmul devine o asa numita opera de arta. Povestea, intortocheata pe alocuri, te prinde chiar din primele minute ale filmului. Micuta Sophi, il vede intamplator pe magicianul Howl despre care auzise ca este un fel de macho-men ce frange inimile femeilor - si culmea, chiar daca nu-si da seama initial, se indragosteste de el. Tot din cauza lui, vrajitoarea care ii vrea la randul ei inima – numai ca la propriu – o transforma pe tanara intr-o batranica garbovita. Astfel, aceasta porneste in cautarea magicianului Howl, si ramane sub aceasta infatisare pana cand, in final, recunoaste iubirea pe care i-o poarta, iubire ce rupe blestemul.
Ca sa fiu sincera, intotdeauna animatiile au reusit sa ma miste mult mai mult decat o poate face un film - si da, am plans, chiar si la sfarsit, chiar daca a fost happy-end. Am plans! – Taramul de basm, imaginat de Miyazaki plin de culoare, chiar daca distrus partial de razboi, arata speranta pe care unii o pot avea atunci cand nimic nu se mai poate face – iar asta mi s-a parut foarte emotionant. Personajele diversificate fac de asemenea din acest film o adevarata opera. Pe Sophi o priveam ca pe o tanara neinfricata, care lupta cu propriile-i temeri si sentimente, care iubea si sarea in ajutorul oricui – chiar si vrajitoarei care a imbatranit-o. Howl era o fire atat de buna si bland, de iubitoare, si ce-i drept arata atat de.. bine – incat si eu cred ca ma puteam indragosti de el *hihi*. Si, iata ca personajele acestea usor dramatice, imbinate cu cele ce-ti aduc zambetul pe buze fac o echipa buna. Michael era adorabil si scump, iar Calcifer, ’demonul amabil’, cum as fi tentata sa-l numesc, a fost piesa lipsa in aceasta poveste. Imi aduce aminte de personajul ala care are mereu o replica buna si amuzanta de spus. De asemenea, de la drama la comedie, animatia trece prin toate si pot zice ca o face foarte bine. Au fost clipe comice – cand Sophi a aterizat cu racheta aia zburatoare fix in gura castelului – clipe romantice – cand Howl o plimba pe Sophi in taramul copilariei lui, si ii arata casuta mult iubita – dar si clipe usor dramatice – cand, pregatit sa plece, tanarul este oprit de Sophi care-l implora sa ramana cu ea, sa fuga undeva departe. Replica in care acesta ii raspunde ’m-am saturat sa fug; acum am gasit ceea ce vreau sa protejez – tu esti aceea’ m-a facut sa dau in plans mai rau decat un copil de 3 ani.
Au mai fost multe alte scene pe care n-as putea sa le uit, dar daca apuc sa spun cate ceva despre fiecare-n parte ma apuca iarna. In orice caz, per total filmul poate fii numit o adevarata opera de arta, cum zicea si Mr. Cloud. Vreau sa zic.. chiar nu stiu ce minusuri sa-i gasesc. Povestea se asociaza foarte bine cu un basm, un taram unde magia este la ordinea zilei, si nu vad chiar nimic tras de par. Filmul este facut sa impace copilul din tine cu adultul prin scenele de razboi urmate de momente dramatice invelite intr-o patura de comic. O satira a lumii in care traim, o incantatoare poveste ce ne invata despre dragoste, fie ea pasionala, prieteneasca, maternala sau filiala.
![[Imagine: dh4h3a.png]](http://i47.tinypic.com/dh4h3a.png)
~.~
„Nu poti cunoaste cu adevarat decat ceea ce renunti a stapani.”