[+18] In tacere

[Empirical]

[center]In tacere
Partea a II-a[/center]


Taxiul isi urmeaza drumul prin oraselul tacut si adormit la asa ore ale diminetii. Cativa comercianti mai entuziasti isi pregatesc marfurile pentru turisti –asa ca noi-, dar in rest micul burg e tacut, de parca viata s-ar trezi dintr-o foarte lunga letargie. Ceata nu da nici un semn c-ar putea sa se ridice prea curand, dar asta nu-i ceva rau. Printre cladirile cu iz medieval, din piatra taiata cu secole in urma, parca ar fi un sacrilegiu sa lipseasca tocmai ceata, sa se ridice misterul diminetii.
Taximetristul e-n tura de cu noapte si nici el nu are nici un chef sa discute cu noi. Ne intreaba de unde venim si cum e viata-n marea metropola, dar discutia moare repede in timp ce masina isi croieste drum pe alei intortocheate si inguste. Baietii sunt ocupati sa dea mesaje prietenelor, sau parintilor, si nu prea privesc drumul. Doar Alin, mai curios din fire, priveste pe geam si urmareste cum centrul istoric incepe sa se subtieze, lasand loc unor cladiri moderne, urate din cale afara prin constrast cu cele medievale.
Drumul de piatra cubica e inlocuit cu drum cimentat iar apoi drum forestier pe masura ce iesim din oras si urcam prin padure spre cabana. Drumul e rau si noroios, dar taxiul urca fara nici o hiba, taximetristul privind cu indarjire afara, atent la fiecare damb. Cabanele se imputineaza si ele si o vreme nu-i decat padure in jurul nostru, orasul rasfirandu-se la baza muntelui, cu tentacule serpuitoare umpland fiecare vale unde macar o palma de teren putea fi folosita. Il vedem din cand in cand, o sclipire de sticla si otel, si acoperisuri rosiatice prin cate o spartura din foliajul dens.
Ne indreptam spre ultima cabana disponibila, mult deasupra orasului. Am inchiriat-o pe aproape nimic, ceea ce era de mirare avand in vedere ca era singura unde puteai petrece o vacanta fara nici un ochi curios in jur. In plin sezon turistic nu gasesti usor asa ceva. Ne putem considera foarte norocosi.

Drumul pare circulat de curand si ma intreb daca au ajuns restul cu bine; Andrei nu-i tocmai cel mai usor de orientat om, chiar si cu harta si GPS-ul la indemana. Dar chiar si asa, nu sunt foarte multe zone cu cabane in jurul orasului, asa ca oricum si oriunde ar fi ajuns, tot si-ar fi putut gasi drumul pana la cabana. In cel mai rau caz ne suna ei daca ajung pierduti fara speranta.
Intre timp vedem si cabana. E mult mai mare decat pare in poze, mai mult decat suficient pentru noi opt. E o cladire de lemn si piatra, construita intr-un stil practic dar placut, cu acoperis triunghiular acoperit cu tigla; peretii sunt piatra expusa, cioplita manual, marcati din loc in loc de cate un suport de lemn. E vopsita in alb acolo unde nu e lemn negru expus, cu vaze cu flori rosii atarnand in exterior. Intram direct in curte prin niste porti mari de lemn – gardul se pierde in padure, acoperit de ierburi agatatoare si flori – si vedem si masina rosie a celorlalti, cu toate portierele deschise. Nici nu par sa fi apucat sa descarce bagajul.
-Pariu ca le-a fost lene? Intreaba Adrian din spate, obervand si el cum fetele stau de vorba iar Andrei nu-i nicaieri de vazut.
Platim si ne coboram gentile, strigandu-i pe restul sa vina sa ia cate ceva. Andrei vine, ne saluta si ia o geanta de la Marius. E imbracat prea subtire pentru vremea de afara, asa slab cum e numai nu pare sa-l sufle vantul cu tot cu tricou. Pe langa el, Alin si Marius par giganti avand in vedere ca amandoi au peste un metru nouazeci si amandoi sunt la fel de grasi...adica absolut deloc. Detaliile de genul asta se observa mereu cand sunt toti la un loc.
Simona si Larisa, blondele noastre vesnic preocupate de orice altceva mai putin de ce trebuie sa faca, stau si palavragesc ca doua tate langa masina inca ticsita de bagaje. Ma vad, si ma trezesc cu Larisa luandu-ma in brate brusc, prea entuziasmata dintr-un motiv sau altul.
-Zi-mi ca voi ati adus mancarea! Te rooog zi-mi ca voi ati adus de mancare ceva. Macar cafea. Ma multumesc si cu cafea.
Eu zambesc si-i pun in brate unul dintre rucsacuri.
-Cu voi am trimis mancarea. Am ajutat-o pe Cristina s-o puna in portbagaj inainte sa plecati. Aveati sandvisuri si un termos intreg de cafea facuta azi dimineata. N-ati intrebat-o si voi de astea?
Acum e randul ei sa zambeasca, chiar daca oarecum mai stingher.
-Daaa, imi imaginez ca numai de mancare nu vroia sa auda Cristina azi. Eu duc astea sus. Ti-am pastrat camera de sus cu vederea inspre padure, dupa cum ti-am promis.
Si cu asta pleaca amandoua, nu fara a verifica mai intai portbagajul pentru rasplata ascunsa acolo. Numai copiii se mai bucura asa cand primesc dulce, cum s-au bucurat ele la descoperirea termosului. Strig dupa ele sa ia si sacosa in casa, nu doar termosul, lenese nauce.
Pe Cristina o gasesc stand pe o prispa mai in lateralul casei, cu capul intre genunchi.
-Tu ce-ai mai patit? O intreb cand ma apropii de ea. Marius se intinde peste balustrada de langa prispa si-mi ia ultima geanta.
-Vezi ca Andrei zice ca nu se simte bine Cristina. Ma informeaza inainte sa dispara inapoi inauntru.
Observ si eu ca pare sa se simta rau si incerc sa glumesc.
-Roscata verde la fata...mai rar vezi combinatia asta.
Ea se uita la mine, ochii ei albastri acum rosii de la plans. Asta nu-i semn bun pentru un inceput de vacanta asa ca iau loc langa ea si-i iau mana in a mea, strangand-o cu drag.
-Ce-ai patit mai pe drum? A fost Andrei rau cu tine? Ca daca da, acu merg si-i torn cafea clocotita-n chiloti.
Ea zambeste si chicoteste putin, stergandu-si ochii cu marginea gecii – geaca lui Andrei de altfel daca ma uit cu atentie -.
-Zece ore de drum Andreea. Zece ore de serpentine, damburi, drum rau, intoarceri, cratere, apa statuta si iarasi serpentine. Si eu am stat in fata chiar, cu odorizantul ala de masina fix in nasul meu. Daca mancam inainte sa plecam pana aici dadeam afara pana si pranzul de acum o saptamana.
Imi caut prin geanta un Dicarbocalm si i-l intind. Nu ajuta cine stie cat, dar e un inceput.
-Bun, bun, asta explica culoarea de camuflaj. Cu plansu ce-i?
-Tie ti se pare ca-i distractiv sa stai tot drumul cu senzatia asta? Pana la urma ti se ia de tot si toate.
O iau de dupa umar si mergem impreuna in casa. Andrei cu Alin deja se ciondanesc pe cine stie ce chestie – ceva despre care camera e mai la racoare; jur ca amandoi au sange de eschimos -, Larisa cu Simona isi servesc prima cana de cafea a zilei iar Cristinei ii intind niste biscuiti uscati, iar Marius cu Adrian deja monteaza consola de jocuri si boxele aduse de acasa – nu zice nimeni ca-n natura e interzis sa aduci un pic din confortul de acasa -. Sunetul generatorului se aude ca un bazait constant sub harmalaia noastra, dar in rest totul pare cel putin zis idilic. O saptamana aici ar putea fi exact ce ne trebuie tuturor sa ne mai deconectam de la stresul de zi cu zi.

Dimineata s-a prelins o vreme indelungata prin micul nostru colt de natura, cu ceata in continuare rasturnandu-se de pe munte intr-un val gri, tenebros si umed. Nu adia dacat un vanticel timid, nu se auzea nici o pasare a diminetii, nici un animal nu-si lansa chemarea. Sus, in padure, pe coasta verde a muntelui am inceput sa ne simtim cu totii izolati cu adevarat de restul civilizatiei.
Asta pana cand muzica a inceput sa rasune iar mirosul de mici si carnaciori sa se ridice prin intreaga casa. Am atipit pentru cam jumatate de ora iar trezirea nici c-ar fi putut sa fie mai delicioasa. Cand am urmarit vremea dimineata mi-am imaginat ca n-avem sa gustam gratar intr-o zi atat de umeda; dar se pare ca Alin si Marius si-au pus in gand sa-mi demonstreze contrariul. In jumatate de ora au pus la punct gratarul in micul foaior de afara iar acum mirosul imbietor e peste tot, impreuna cu cativa fuiori de fum alb-albastrui. Cristina e si ea pe aproape, in susul vantului fata de fum si de miros, aratand ceva mai inzdravenita. Ea roscata, cu fata de copila si ochi albastri, Alin blond si inalt cu ochi verzi si o fata in general bine pazita – nu zambeste des, iar cand o face tot prea serios pare -, iar Marius brunet cu ochi la fel de negri si buze subtiri mereu parca intr-un zambet triumfator; toti trei par a fi scosi dintr-un serial cu oameni frumosi in roluri de oameni frumosi.
Cu vocea sa aspra Adrian ma striga si-mi deraiaza sirul gandurilor. E fix sub geamul meu si agita cheia masinii in mana.
-Unde mergem?
El zambeste iar Larisa i se alatura, imbracata mai gros, potrivit cu vremea racoroasa.
-Astia vor sa ne indoape cu mici si carnati inainte sa avem si ceva cu care sa-i spalam la vale. Tragem o fuga-n oras dupa bere si sucuri. Vii si tu?
Recunosc ca grasunul de Adrian nu-i printre preferatii mei din grupul asta, oricat de simpatic poate fi cateodata. Dar a promis ca macar saptamana asta se tine mai departe de magarii cu prea multa bere si de glumele lui proaste. Ii raspund ca ma alatur imediat si in cateva minute sunt in masina cu el, parcurgand in revers drumul la vale.
Acum ca ceata s-a mai rarefiat catusi de cat pot vedea celalalte cabane si sa constat cum ca multe din ele sunt inca cu semnul „De inchiriat” montat pe porti.
-Nu era mijlocul sezonului? Stiam ca toti o zbughesc in zone de astea cand in oras ii chiar de nelocuit. Ieri erau peste patruzeci de grade cand am luat-o noi spre gara.
Adrian se concentreaza la drum iar Larisa nu pare sa observe ca locul e aproape parasit. Trebuie insa sa ne oprim cat inca o masina iese din garajul uneia dintre case, incarcata cu bagaje. O femeie slaba si trecuta de prima tinerete ii face semne grabite sotului ei din masina, ghidandu-l.
-Gata vacanta? Adrian coborase geamul si incearca sa faca un pic de conversatie, in stilul sau usor si prietenos.
Doamna in cauza insa ii arunca o privire furtiva inainte sa se grabeasca sa urce in masina.
-Sunt prea multe animale pe aici. Nu-i loc de relax cu atat zgomot noaptea. Doamne Dumnezeule daca mai vin vreodata aici.
Pe masura ce-i urmarim cum pleaca in tromba pe drumul forestier, improscandu-ne cu noroi, nu putem decat sa radem.
-Uite niste oraseni care nu pot trai zece minute fara dragul lor oras. Crezi ca s-au speriat de intuneric?
Nu ma pot abtine nici eu, avand in vedere cat de necioplita si neprietenoasa a fost cu noi.
-Cred ca s-au speriat mai degraba de aer curat. N-ai vazut ce masina conduceau? Aia vin cu aerul de oras la tub aici.
-Nu uitati de culorile vii. Astia daca vad ceva un pic mai aprins decat un maro cacaniu deja se gandesc sa mearga la medic sa-si controleze ochii.
Radem toti trei. Mai glumim iar pana in oras drumul merge usor, glumele rasuflandu-se incet. Dar buna dispozitie ne tine bine in continuare. Orasul e mai vioi acum ca soarele e mai sus pe cer iar vremea s-a mai incazit, dar nu cu mult. Putini oameni pe strazile vechi, chiar mai putini prin centrele turistice ale orasului. Cumparam suveniruri de la o toneta de artizanale iar vanzatorul, un om micut de statura, mai tuciuriu si cu un inceput de chelie, ne elucideaza misterul orasului pustiu.
-Vedeti du’neavostra do’soara, prin perioada asta a lunii noi nu prea primim turisti. Oamenilor li placi, stii dumneata, sa-s vada de viata macar cativa zili pi luna. Ma mira ca v-o lasat cariva cabana aia, asa aproapi de paduri. Videti sa-aveti la du’neavoastra provizii, ca daca da ploaie la noapte, pana saptamana viitoari nu mai coborati de acolo dicat prin paduri. Va zac io, pe cuvantu’ meu!
Larisa rade dar ma trage oricum sa cumparam cateva chestii de necesitate feminina. Pana am terminat si micul ocolis prin alte cateva magazine, Adrian ne asteapta cu cateva baxuri de apa minerala, bere si sucuri, plus ceva paini si carne pentru gratar. Omul a facut chiar si piata, de in portbagajul masinii nu mai e loc nici sa infingi un ac.
-Nu stiu despre voi fetelor, dar eu pana la finalul saptamanii am de gand sa fiu legal incapabil sa mai conduc. Nu te uita asa urat la mine Andreea. Eu doar am promis ca nu ma intrec cu gluma, nu ca nu gust nimic. In afara de Alin cred ca toti au sa fie in aceasi stare. Si Alin va garantez ca n-are sa aiba chef sa conduca nici el prin mocirla daca-i da sa ploua.
Cerul de deasupra noastra purta pe el o folie subtire de nori albi prin care trecea o lumina difuza si racoroasa.
-Asta nu-i chiar ce as numi eu un inceput de vacanta promitator Andreea. Se confeseaza si Larisa.
Eu nu stiu ce sa zic dar ii asigur pe amandoi ca in ciuda vremii, indiferent ce mofturi ar avea, noi tot avem sa ne distram intr-un fel sau altul. Suntem autosuficienti in padure, cu destule provizii pentru mai bine de o saptamana. Daca nu reusim sa gasim ceva de facut in mijlocul naturii, atunci suntem cele mai mari esecuri ale selectiei naturale, de cand am coborat din copaci si pana acum.

Pe drumul de intoarcere n-am mai avut parte de nici o intalnire neplacuta pe drumul forestier. Cateva din cabane erau ocupate, fie de turisti sau de localnici, ceea ce ne mai ridica morala. In boxele masinii rasuna un vesel Country Roads al unei formatii americane care n-as sti s-o identific nici platita. „Country roaaaads, take me hoooome, to the place I beloong”, masina se hurducaie pe damburi interminabile iar noi cantam cat ne tin plamanii, batand darabana in carosia masinii cu bratele tinute afara. „Take me hoooome, country roads” se aud ecourile noastre printre copacii desi, rasfirandu-se intr-un vuiet prelung ce speram sa atinga si catunele adormite pierdute prin intinderea nesfarsita de verde, sa-i infecteze cu veselia noastra. Pana si soarele apare incet pe cer, sa ne ofere caldura sa macar pentru cateva ultime ore din zi.

Chiar si asa insa, seara se apropie iar temperaturile se simt tot mai reci. Suntem veseli in masina cand trecem prin poarta de lemn, razand si cantand. Insa umbrele se lungesc iar seara o vedem alunecand peste vaile din zare, inghitind totul in calea sa, vopsind lumea intr-un rosiatic sangeriu.
-Nu vezi asa ceva acasa. Imi zice Alin cand ma ajuta cu sacosele, aratand cu degetul peste urmar.
Privesc si eu, cateva momente, si ma infior.
-Da, nu vezi.
...