24-07-2012, 08:12 PM
In primul si primul rand, omul este o fiinta sociabila, ,,de turma'', si daca ii functioneaza bine aceste aptitudini va fi tentat sa evite singuratatea - parerea mea. Oricine ar zice ca fost dezamagit de oameni si i-ar fi mai bine singur, de fapt isi creeaza un gol pe care nu vrea sa si-l mai umple, de teama ori de sila, dar acel gol este, intr-un fel sau altul, perceput ca ceva negativ. Deci raspunsul meu este destul de simplu: CU prieteni, all the way.
Iar ca s-o mai lungim putin cu instinctele - relatiile au o complexitate destul de mare si asigura, pana la urma, supravietuirea in societate. Nu prea ai cum, de unul singur. Prietenii nu numai ca iti tin mintea ocupata, uneori cand ai nevoie, dar iti stimuleaza instinctele de socializare, felul in care reactionezi si spontaneitatea, poti apela la ei pentru diverse ,,resurse'' - cine zice ca nu se foloseste in niciun fel de prieteni e putin ipocrit, deseori apelam la ei pentru a fi ajutati fara ca acesta sa fie singurul nostru scop de interactionare, iti pot asigura si anumite ,,relatii'', adica prin ei cunosti alte persoane care te-ar putea ajuta. M-am abatut putin de la esenta prieteniei, dar vroiam sa subliniez ca omul are nevoie de alti oameni.
Revenind, cineva zicea ca nu are nevoie de prieteni, fiindca te tradeaza. Unu la mana, cine baga toti oamenii in aceeasi oala are el, in sine, o problema. Doi, doar fiindca anumite persoane nu corespund standardelor obligatorii pentru a fi numite prieten - loialitate, etc.. nu inseamna ca teoria prieteniei e gresita si trebuie adaptata unor nimicuri.
O mare greseala, ca si in cazul iubirii - si ma regasesc! - este idealizarea. Am cunoscut destule tipologii de oameni si am reusit, dintre acestea, sa imi gasesc ce mi se potriveste, astfel ca am acolo cativa oameni pe care ii pot numi, mandra, prieteni. De tradat, am fost si tradata, poate si eu am tradat fara sa stiu la viata mea. De aceea, asa cum noi nu putem oferi perfectiunea intr-o relatie de niciun fel, n-o putem nici pretinde. N-am pretentia ca un prieten adevarat sa fie doar acela care e dispus pentru tine la orice ora, te ajuta absolut mereu, intotdeauna are timp de tine, mereu stie de ce ai nevoie, sau alte prostii. Sunt si ei oameni, au si ei defecte, au si ei viata lor, nu sunt raspunzatori pentru a ta. Ai fi si tu egoist sa ceri asa ceva. Dar pana la urma, fiecare stie ce-i mai bine pentru el si cert este ca putem trai fara ei, dar eu o consider o viata risipita si saracita in experienta.
P.s. Alicia, la Mykoto cre-ca e si varsta aferenta. Abia de la adolescenta in sus mai poti avea pretentii, cand se mai coace omul la minte. Atunci se dezvolta masiv si oamenii, dar si relatiile pe care le au (bine, in cazurile fericite).
Iar ca s-o mai lungim putin cu instinctele - relatiile au o complexitate destul de mare si asigura, pana la urma, supravietuirea in societate. Nu prea ai cum, de unul singur. Prietenii nu numai ca iti tin mintea ocupata, uneori cand ai nevoie, dar iti stimuleaza instinctele de socializare, felul in care reactionezi si spontaneitatea, poti apela la ei pentru diverse ,,resurse'' - cine zice ca nu se foloseste in niciun fel de prieteni e putin ipocrit, deseori apelam la ei pentru a fi ajutati fara ca acesta sa fie singurul nostru scop de interactionare, iti pot asigura si anumite ,,relatii'', adica prin ei cunosti alte persoane care te-ar putea ajuta. M-am abatut putin de la esenta prieteniei, dar vroiam sa subliniez ca omul are nevoie de alti oameni.
Revenind, cineva zicea ca nu are nevoie de prieteni, fiindca te tradeaza. Unu la mana, cine baga toti oamenii in aceeasi oala are el, in sine, o problema. Doi, doar fiindca anumite persoane nu corespund standardelor obligatorii pentru a fi numite prieten - loialitate, etc.. nu inseamna ca teoria prieteniei e gresita si trebuie adaptata unor nimicuri.
O mare greseala, ca si in cazul iubirii - si ma regasesc! - este idealizarea. Am cunoscut destule tipologii de oameni si am reusit, dintre acestea, sa imi gasesc ce mi se potriveste, astfel ca am acolo cativa oameni pe care ii pot numi, mandra, prieteni. De tradat, am fost si tradata, poate si eu am tradat fara sa stiu la viata mea. De aceea, asa cum noi nu putem oferi perfectiunea intr-o relatie de niciun fel, n-o putem nici pretinde. N-am pretentia ca un prieten adevarat sa fie doar acela care e dispus pentru tine la orice ora, te ajuta absolut mereu, intotdeauna are timp de tine, mereu stie de ce ai nevoie, sau alte prostii. Sunt si ei oameni, au si ei defecte, au si ei viata lor, nu sunt raspunzatori pentru a ta. Ai fi si tu egoist sa ceri asa ceva. Dar pana la urma, fiecare stie ce-i mai bine pentru el si cert este ca putem trai fara ei, dar eu o consider o viata risipita si saracita in experienta.
P.s. Alicia, la Mykoto cre-ca e si varsta aferenta. Abia de la adolescenta in sus mai poti avea pretentii, cand se mai coace omul la minte. Atunci se dezvolta masiv si oamenii, dar si relatiile pe care le au (bine, in cazurile fericite).