30-06-2012, 11:15 PM
Dupa cum am promis cuiva, noul capitol este aici. Spor la citit si multumesc ca ati avut rabdare.
***
Casa imensa era tacuta. Mult mai tacuta decat si-o amintea. Jesse pasi inauntru, cu Olivia imediat in urma lui si intra in incaperea de primire, ce, probabil era cat jumatate din apartamentul pe care il impartea cu Blake. Menajera ii urma la fel de tacuta ca si restul casei si ii indemna printr-o miscare usoara a capului sa ia loc pe unul dintre fotolile antice, pe care Jesse le iubise atat de mult in copilarie.
Amandoi se asezara in acelasi timp, rasufland usurati ca ajunsera in sfarsit acasa. Totusi, Jesse, spre deosebire de Olivia, nu se putu relaxa de tot. Se intinse pe spate, lasand plusul moale si usoar decolorat de trecerea timpului sa-l inghit, apoi trecu cu privirea peste incaperea pe care nu o mai vazuse de atat de multa vreme.Exista o explicatie destul de simpla pentru faptul ca venea niciodata aici de buna-voie. Nu vroiam sa-si aminteasca. Asta era o parte din viata sa pe care dorise, inca dinainte tragediei cu Monica sa o ingroape. Desigur, atunci nu se putea. Era doar un copil, nevoit din cauza circustantelor sa accepte lucrurile asa cum erau: parintii lui nu aveau o casnicie fericita, iar el era un ciudat.
Jesse zambi. Isi aducea si acum aminte de acele zile de la inceputul copilariei sale cand nu-si dorea nimic altceva decat sa fie ca toti ceilalti. Nu-si dorise niciodata sa faca parte dintr-o familie bogata sau cu o asa zisa istorie ce se pierdea in negura timpurilor. Nu-si dorise un tata atat de dur, ce nu avea niciodata timp de el si nicio mama atat de tanara si lipsita de experienta, ce obisnuia sa se inchida in una din camerele de la etaj si sa planga ore in sir, pana cand ramanea fara lacrimi sau pana cand sotul ei se reintorcea acasa si se vedea nevoita sa adopte din nou masca de multumire perpetua. Nu, nu-si dorise asta. Chiar si atunci, cu mintea lui de copil, dar care, dupa spusele multora, vedea si intelegea mai multe decat mintea majoritatii adultilor, nu visa decat la o familie obisnuita. O casa mica, unde nu aveai nevoie de o harta ca sa poti sa o strabati de la un capat la altul, un tata care sa vina seara de la munca obosit, dar care inca sa aiba puterea sa-i zambeasca si sa-l intrebe cum a fost ziua lui, o mama care sa-l mangaie si sa-i spuna ca totul va fi bine, chiar daca totul nu era decat o mare minciuna menita sa-l linisteasca. Da, isi dorise toate acestea cu ardoare...insa, viata nu-ti ofera tot timpul ceea ce-ti doresti. El invatase asta de la o varsta frageda si nu avea de gand sa uite lectia pe care viata i-o daduse.
-Cand eram mica, imi placea la nebunie casa asta. Vocea Oliviei il scoase din reverie. Isi ridica privirea spre ea si o asculta. Mama ma aducea aici, uneori. Insa nu o facea foarte des de frica sa nu se inveasca un scandal. Fata ofta. Ma intreb daca lucrurile nu ar fi putut sa fie mai simple daca...
-...daca am fi avut parinti mai responsabili? O completa Jesse bland.
-Da. Olivia il aproba. Se ridica din fotoliu si se apropie de fereastra mare ce oferea o adevarata priveliste spre gradina din fata casei. In perioada aceea a anului nu erau foarte multe flori inflorite, insa asta nu-i diminua cu nimic frumusetea. Din loc in loc verdele crud al gardului viu si al gazonului era intrerupte de mici puncte albe ce atrageau albinele – era sezonul zambilelor.
-Nu stiu. Poate ar fi fost altfel, poate nu. Nu vom sti niciodata. Dar priveste lucrurile asa: daca totul mergea bine cu mama lui Ray, atunci eu nu as mai fi fost aici, daca Monica si tatal meu se intelgeau bine, probabil nu te-ai mai fi nascut tu si nici Maddy.
Olivia se intoarse spre el ganditoare, parand a-i cantari cuvintele cu atentie.
-Vrei sa zici ca totul se intampla cu un scop? Il intreba intr-un final, cand tacere dintre ei devenise prea tensionanta.
-Da. Nu are rost sa ne gandim la trecut. Nu-l putem schimba. Putem doar sa invatam din el...sau sa incercam sa invatam ceva din el.
-Intelepte cuvinte graiesti, il tachina Olivia.
-Domnul va asteapta, se auzi o voce mica, aproape speriata de undeva din spatele lor. Amandoi tresarira. Olivia parasi gemul si se indrepta spre Jesse.
-Cred ca ar fi bine sa mergi tu. Probabil nu-i vine sa creada ca esti aici. Sunt sigura ca se bucura sa te vada.
-Cumva ma indoiesc de asta, mormai Jesse pentru sine, dar o asculta. Merse spre scarile ce duceau la etaj si se apuca sa urce cate doua la fel cum facea si in copilarie.
-Ma gasesti in camera mea.
Vocea Oliviei il insoti pana disparu pe palierul de la etaj. Ajuns sunt, nu-i trebuira mai mult de cateva minute sa se orienteze. Era aproape amuzant ca inca reusea sa se piarda in casa aceea, chiar daca acolo crescuse. Dar, isi zise el in gand, trecusera ani de zile de cand fusese acasa, deci era normal.
Parasi holul principal si intra pe o usa dubla laterala intr-un hol mai mic ce unea cele doua parti ale aripii estice ale casei. Il strabatu repede, pana cand ajunse in dreptul unei usi duble, albe pe care si-o amintea mult prea bine. De cate ori nu-i fusese inchisa usa asta in nas cand era copil?
Se opri in dreptul ei, trase adanc aer in piept, promitandu-si ca orice va auzi sau va vedea, nu se va lasa afectat, apoi batu de doua ori in lemul tare de ciresc si astepta.
Era pe punctul de a bate din nou cand auzi vocea baritonala pe care nu o uitase inca.
-Intra!
Jesse deschise usa si pasi inauntru. Camera, neobisnuit de mica, avand in vedere dimensiunile la care fusese construita casa era slab iluminata. Jesse observa ca draperiile grele de saten rosu fusesera trase, blocand lumina soarelui sa patrunda inauntru, singura sursa de iluminare, fiind o mica veioza ce se afla pe una dintre noptierele de langa patul mare cu baldachin, ce, probabil, avea de trei ori varsta lui.
-Banuiesc ca nu ai batut atata drum ca sa stai in usa, nu-i asa? Vocea tatalui sau parea deosebit de puternica in acea linistea ce domnea incaperea. Jesse se conforma fara sa-i ofere o replica si se indrepta spre patul unde stia ca isi va gasi tatal. Pe masura ce se apropie trecu repede in revista flacoanele de medicamente desfacute de pe masuta, dezordinea din jur si mirosul distinct ce domnea peste tot. Il recunostea. Il simtise de mai multe ori decat ar fi vrut. Era izul mortii. Olivia avusese dreptate. Tatal lor era pe moarte. Cand ajunse in dreptul patului isi dadu seam cat de multa dreptate aveam. Privindu-l de dedesubtul cearceafurilor, tatal sau parea la fel de mic si de neajutorat ca un copil. Pielea sa aproape pamantie parea la fel de subtire ca un pergament si lucea in lumina difuza provenita de la veioza, pe toata suprafata ei putandu-se observa mici broboade de transpiratie. Tatal sau, Charles Newcrest, fusese un munte de om si nu numai in ceea ce priveste statura fizica. Avusese o alura, o prezenta,ce reusea sa-l intimideze si pe cel mai dur adversar. Asta era unul dintre avantajele pe care le exploatase ca sa ajunga acolo unde era acum. Insa, omuletul care il privea nu mai retinea aprope nimic din acel barbat. Poate doar ochii, care, chiar daca era adanciti in orbite si tulburi de nesomn si boala, il priveau cu aceeasi tenacitate cu care fusese obisnuit in copilarie.
-Buna...tata. Vocea i se franse cand rosti ultimul cuvant. Isi trecu greutatea de pe un picior pe altul si se chinui sa pastreze contactul vizual cu celalalt barbat, chiar daca ii era greu.
Barbatul il privi pentru o clipa, apoi ofta. Se ridica si-si aranja mai bine pernele, inainte de a vorbi din nou.
-Nu ar fi trebuit sa ma inchid in camera asta. Olivia a venit la tine, nu-i asa?
-Era ingrijorata. Nu mai vroiai sa vorbesti cu ea. E prima oara cand i se intampla. Jesse isi musca buzele ca sa nu spuna ceva ce ar fi regretat mai tarziu.
-Pe cand tu ai patit chestia asta de multe ori, ii completa tatal sau propozitia.
Jesse tresari, dar nu zise nimic.
-La asta te gandeai, nu-i asa, Jesse?
-Da, il aproba intr-un final tanarul. Pentru mine si Ray nu ar fi o noutate, dar ea...pur si simplu nu e obisnuita cu asta. Daca o iubesti atat de mult pe cat zici, nu o rani. Te admira. Esti eroul ei. Nu o face sa-si schimbe acum parerea despre tine.
-Acum, cand sunt pe moarte?
Jesse tacu.
-Stiu ca voi muri, Jesse. Nu e nevoie sa ne ascundem dupa deget si sa ocolim adevarul. Nu mai am mult. Cu fiecare zi care trece, ma simt mai slabit, mai rau. Barbatul ii zambi. Sunt un om batran si am obosit. Nu vreau decat sa se termine o data ca sa pot odihni in pace.
-Las-o sa stea cu tine. Nu o ignora. Nu o izgoni. Vrea sa-ti fie aproape.
-Uita-te un pic la mine, Jesse ! Nici eu nu ma mai recunosc! Barbatul rase amar, insa se ineca si incepu sa tuseasca. Jesse se apropie de el sa-l ajute, insa tatal sau ii facu semn ca se descurca. Ai zis ca ma admira. Amandoi stim ca nu e nimic de admirat la mine. In cativa ani si ea isi va da seama si probabil ma va uri. Sunt impacat cu asta, dar nu vreau ca pe langa ura aia sa simta si mila. Nu vreau sa-si aduca aminte de mine asa. Cu un semn scurt al mainii isi expuse propria stare.
Jesse intelese si, pentru prima oara in multa vreme simti cu propria lui ura pentru acest om scade.
-Olivia stie ce ai facut si nu-i pasa. Te iubeste. Pe tine, cu bune si cu rele. Nimic nu va schimba asta.
-In cazul tau si a lui Rayland “asta” a schimbat lucrurile.
Jesse ofta.
-Eu si Rayland sunt foarte diferiti de Olivia, iar circumstantele au fost altele. Jesse se aseza pe marginea patului si-si sprijini coatele pe genunchi. Sti, continua el, fara sa se uite la tatal sau, uneori am impresia ca amandoi semanam foarte mult cu tine.
-Si detesti asta, nu?
-Am facut-o la inceput, il aproba Jesse ganditor. Insa nu o mai fac acum.
-Nu stiu daca mai are vreo insemnatate acum, dar imi pare rau, Jesse. Pentru mama ta, pentru felul in care m-am comportat, pentru tot ce ar fi trebuit sa fac, dar nu am facut. Si pentru ca nu te-am putut proteja...Barbatul ezita un moment inainte de a continua : anul trecut…aproape te-am pierdut...
-Nu ai venit nici macar o data la spital ca sa ma vezi. Vocea lui Jesse nu era deloc acuzatoare, ci doar reflectiva.
-Nu. Nu am putut sa o fac. Nu am putut sa vin si sa te privesc in ochi, stiind ca esti acolo, in starea aia, pentru ca eu nu am fost in stare sa opresc lucrurile cand trebuia. Sunt un las, Jesse.
Atunci Jesse se intoarse spre el si-l privi. Fara sa se gandeasca, mana lui o cauta pe cea a barbatului si o stranse.
-Nu esti un las si nu a fost vina ta. Nu-mi pare rau pentru ce s-a intamplat. Nici anul trecut, nici in copilarie. Daca nu as fi trecut prin toate, nu as fi fost cine sunt azi.
-Dar ai fi fost fericit.
-Sunt fericit, tata. Buzele i se ridicara in colturi intr-un mic suras. Da, era fericit pentru ca il avea pe Blake.
-Ma bucur ca ai gasit persoana care sa te faca sa simt din nou. Jesse isi privi tatal. Parea sincer.
-Si eu, tata. Si eu.
In camera se lasa tacerea, iar cand Jesse se intoarse, observa ca tatal sau adormise deja. Se ridica, aranja plapuma peste omul marunt si iesi afara din incapere. Imediat ce inchise usa in urma lui, telefonul incepu sa-si sune. Raspunse.
-Da?
-Ti-am zis ca urasc Marea Britanie, nu?
-Ray?
-De ce ploua atat de mult aici ?
Jesse chicoti.
-Climatul temperat oceanic si curentii de aer ce vin din partea...
-Nu vreau o lectie de climatologie, Jesse.
-Unde esti ? Jesse cobori scarile, indreptandu-se spre bucataria principala.
-La aeroport. O sa ajung in curand. Cum e batranul?
-Rau, zise Jesse si ofta. Ma bucur ca te-ai hotarat sa vi, dar, asa, de curiozitate. De ce te-ai razgandit?
-Din cauza unui zvapaiat cu par de foc.
Vocea lui Ray incepu sa se piarda in zgomotul ce se auzea pe fundal.
-Uite, trebuie sa inchid. Vorbim cand ajung acolo. Si inchise.
*
Traia! Chiar traia! Philippe Lavoisier era in viata!
Kyle intra in apartamentul lui Ray si merse direct in mica incapere unde isi avea lucrurile. Scose un rucsac din dulap si indesa cateva haine in el, inainte de a-l trece peste umar si de iesi in hol, apoi in living. Nici macar nu se obosise sa aprinda lumina. Cea ce patrundea prin ferestre de la felinarele de pe marginea plajei era destul de puternica incat sa nu se impiedice de ceva.
In living se opri. Privi in jur, asigurandu-se ca nu a lasat acolo ceva de ce ar avea nevoie. Nu gasi nimic, insa atunci o vazu. Fotografia cu Ray si Philippe care fusese facuta in Texas. Se apropie si o lua in mana pentru a o studia mai bine. Cei doi faceau un cuplu grozav, medita el. Puternici, frumosi, inteligenti, hotarati. Puteai sa simti asta, nu numai sa o vezi. Iar el...el nu era nimic mai mult decat un pusti. Un nenorocit de pusti!
Puse fotografia inapoi pe bar si ramase un privirea in gol.
-La dracu! La dracu! Cand pumnul sau intra in contact cu rigipsul din care fusese construit barul, Kyle se musca de buze incercand sa ignore durerea.
-De ce nu pot sa pastrez ceva ? De ce trebuie sa-l ai tu ? De ce naiba nu ai ramas mort ! Picioarele ii devenisera dintr-o data atat de moi incat nu mai reusira sa-i sustina greutatea. Kyle cazu in genunchi si incepu sa planga. Frustrarea, enervarea, frica...durerea, toate incepeau sa iasa la suprafata si nu stia cum sa le faca fata. Isi ridica genunchii la piept, si ii inconjura cu bratele, apoi isi sprijini capul de ei. Lacrimile ii udara pantalonii, in timp ce suspinele sale intretaiate se loveau de peretii apartamentului spargand tacerea din jur.
La naiba! Stia ca nu e corect sa gandeasca asa. Philippe probabil facuse ceea ce facuse din aceleasi motive pentru care nici el nu-i spusese nimic lui Ray: ca sa-l protejeze. Philippe il iubea pe Ray. Il ranise, da, dar il iubea. Renuntase la intreaga sa viata pentru el. Dar acum, daca reuseau sa-l prinda pe Duncan si pe cei ce se aflau in spatele lui, avea sansa de a se intoarce. Cine era el sa-i stea in cale? Ray ii spusese ca il iubeste, dar stia foarte bine ca lucrurile se vor schimba imediat ce va afla ca Philippe traieste. Nu aveau cum sa nu se schimbe.
Se opri din plans. Nu, nu era corect pentru el, dar era corect pentru Philippe. Urma sa-si recapete intreaga viata inapoi. De ce i-ar sta el in cale? Bine, avea cateva motive al naibii de intemeiate ca sa refuze sa se dea batut si sa accepte infrungerea, dar...avea vreun rost? Stia ca atunci cand Philippe se va intoarce, Ray va fi fericit si asta trebuia sa-i ajunga.
Isi trase nasul si-si sterse darele lasate de lacrimi pe obraji, apoi se ridica in picioare.
-Macar a fost frumos atata timp cat a durat, mormai pentru sine, inainte de a se intoarce pe calcaie si de a iesi afara din apartament.
Luase liftul si cobori cele cateva etaje pana la parter. Ajuns jos, in agitatia ce domnea pe strazile din L.A. isi scose telefonul si forma un numar.
-Da? Raspunse o voce somnoroasa.
-Derik, am nevoie de apartamentul tau.
-Kyle? Tu esti ? ce naiba s-a intamplat ? Unde ai disparut ?
-Sunt bine, i-o taie baiatul . Dar am nevoie de apartamentul tau pentru o zi. Am ceva de lucru...
-Da...ok...e la dispozitia ta, dar...Kyle- tacu pentru un moment ca si cum incerca sa se adune- vin sa te vad...
-Nu! Nu veni! Ma descurc singur!
-Ce mama naib...
-Nu vreau sa te apropii de mine, cat timp lucrez la chestia asta! Vom vorbi dupa ce termin.
-In ce naiba te-ai bagat ?
-Nu pot sa-ti spun ! Kyle ofta, apoi continua. Merci. Raman dator.
-Kyle, stai! Cum vrei sa intri acolo?! Nu ai cheie!
Dar Kyle inchise.
*
Amandoi ar fi trebuit sa fie obisnuiti cu tacerea, insa isi dadusera repede seama ca acea tacere era deranjanta...si camera prea mare...
Ray si Jesse oftara la unison. Olivia era insa prea ocupata cu incercarile ei desarte de a mentine o atmosfera cat de cat placuta. Tatal lor statea teapan in capul mesei si isi privea odraslele. Nu zisese foarte multe de cand coborase, dar nimeni nu il chestiona. Avand in vedere starea sa de sanatate, toti erau bucurosi ca se hotarase sa iasa din camera si sa ia masa cu ei. Amandoi fratii observasera ca tatal lor nu se simtea deloc bine, dar prinzandu-i privirea pe deasupra mesei, intelesesera imediat mesajul tacut: “Nu-i spuneti Oliviei!” Asta urlau ochii barbatului mai in varsta, in timp ce gura sa nu schita altceva decat zambete pline de caldura pentru fiica lui mai mica.
-...si Melissa s-a intalnit cu tipul ala, chiar daca eu nu cred ca e potrivit pentru ea si atunci...
Mintea lui Jesse bloca restul monologului pe care Olivia se chinuia sa-l zica pe o voce cat mai vesela, in timp ce privirea ei ingrijorata gravita de la batranul mic si garbovit, la cei doi frati, ce se chiunuiau sa-si manance mancarea din farfurii, chiar daca nu le era foame. Insa, oricat de mult ar fi vorbit oricare dintre ei, la un moment dat in camera se lasa tacerea. Barbatul din capul mesei profita de ocazie si-si ridica ochii din propria farfurie si-si privi copiii.
-Stiu ca nu o zic foarte des, dar sunt mandru de voi. De toti, accentua cand ochii sai se intersectara cu cei a fiului sau mai mare. In ciuda comportamentului meu si a greselilor mele, ati ajuns oameni capabili si, barbatul ezita un moment, dregandu-si vocea, mult mai buni decat mine, continua pe un ton destul de emotionat. Ma bucur ca sunteti copiii mei.
-Si eu ma bucur ca sunt fiica ta, tata, zise Olivia lasandu-si tacamurile in farfurie si intinzandu/se spre batran. Olivia ii cuprinse umerii cu bratele, se apleca si ii depuse un sarut usor pe obraz. Barbatul isi ridica mana si o batu usor pe umar, in timp ce tot chiul i se lumina intr-un zambet sincer, care ii facu chiar si pe Jesse si Ray sa zambeasca. Acestia insa se multumira sa o aprobe pe Olivia printr-o simpla miscare a capului. Niciunul nu se simtea atat de confortabil incat sa paseasca peste prapastia care fusese sapata in atat de multi ani. Cel putin nu in seara aia.
Imediat ce masa a fost gata si farfuriile s-au golit, Charles Newcrest s-a reintors la etaj, ajutat de un majordomn ce parea intr- stare de sanatate mai proasta decat el. Olivia, la randul ei s-a scuzat si s-a retras in camera ei, lasandu-i pe Jesse si Ray singuri, in compania unui pahar de wiskey.
-Ma asteptam sa fie rau....dar nu asa, zise Ray in timp ce isi goli paharul dintr-o singura inghititura.
-Stiu. Nici eu. Jesse isi lasa paharul cu bautura aproape neatins pe masuta. Nu prea avea chef de alcool. Tot timpul l-am privit ca pe un om dur, invincibil. Nu credeam ca o sa-l vad vreodata asa.
-E un simplu om, spuse Ray si ridica din umeri. La fel ca mine si ca tine. Se ridica, lua sticla din vitrina si-si mai turna un pahar.
-Asta ar trebui sa spuna multe.
-La ce naiba te referi?
-Poate ii semanam mai mult decat te astepti.
Ray se incrunta, dar nu-l contrazise. Stia sa recunoasca adevarul atunci cand i se spunea in fata.
Nu mai zisera nimic. Ray aproape atipi in fotoliul in care era asezat, cand il simti pe Jesse ridicandu-se.
-Unde pleci? E devreme.
-Zise cel ce doarme. Jesse chicoti. Ma duc sa ma culc. Maine dimineata la prima ora am avion spre L.A.
Ray isi intinse bratele pana ce isi auzi oasele trosnind si se ridica de pe fotoliu.
-Pleci de dimineata? Atunci ar trebui sa plec si eu. O sa sun sa vad daca mai au locuri in acelasi...
-Nu, il intrerupse Jesse. Ar trebui sa mai ramai.
-Jesse...
-Nu, asculta-ma putin. Incearca sa vorbesti cu el. S-ar putea sa fie ultima oara cand o sa ai ocazia asta. Pleci poimaine. Ce se poate intampla intr-o zi? In plus, eu, spre deosebire de tine, am o companie de condus, iar tu esti inca in vacanta, chiar daca nu e genul de vacanta pe care ti-o doresti. Oricum, o sa ai timp sa recuperezi cand ajungi acasa. Jesse ii facu cu ochiul complice.
-Dar...Ray incerca sa protesteze, dar Jesse se facu ca nu aude. Se intoarse cu spatele la el si iesi din incapere, lasandu-l singur.
*
-Kyle unde esti?
Derik tranti usa de la apartament si intra inauntru. Strabatu holul ingust, intra in bucatarie, dar iesi imediat ce vazu ca nu e nimeni acolo, baga capul in primul dormitor, dar totul parea neatins. Daca nu ar fi vazut inchietoarea usii fortata si nu ar fi auzit sunetul usor al ventilatoarelor ce se auzea din cea mai indepartata incapere, nici nu si-ar fi dat seama ca prietenul sau este acolo.
-Kyle? Striga nesigur in timp ce se indrepta spre ultima usa de pe lista sa, pe care o deschise incet, gandindu-se ca Kyle ar fi putut adormi intre timp. De cat timp era oare aici?
Insa imediat ce o deschise isi dadu seama cat de mult se inselase. In camera aproape goala, daca nu luai in considerare cele cateva rafturi suspendate si biroul, era o dezordine de nedescris. Facu un pas inainte, dar se opri imediat cand isi dadu seama ca pusese piciorul pe ceva. Se apleca si ridica foaia. O studie, dar neintelegand ce scrie pe ea, o lua cu el si se apropie de Kyle, ce statea pe jos cu laptopul in brate si cu castile pe urechi. Derik il privi pentru un moment. Nici nu avea nevoie de mai mult pentru a intelege ca ceva nu era deloc bine. Kyle era mai palid de obicei, avea ochii aproape la fel de rosii ca si parul si fata supta. Nici macar nu-si ridica privirea cand Derik intra in campul lui vizual. Ochii sai fugeau in continuare pe ecranul laptopului cu o viteza, intrecuta doar de cea a degetelor ce loveau tastatura fara mila.
-Kyle? Intreba Derik din nou, de acesta data mai incet. Intinse mana ca sa-i atinga umarul, dar Kyle se feri.
-Shhh, ma concentrez. Facem chestia asta mai tarziu.
-Ce chestie? Ce naiba se intampla aici? Si ce mama naibii ai facut cu camera asta, Ky ?
Atunci Kyle se opri din tastat si isi ridica privirea spre prietenul sau.
-Ce am facut cu camera asta?
-E plin de harti aici! Si mi-ai mazgalit peretii cu marker! Derik gesticula spre peretele din spatele sau pe care numai atunci il observa.
Kyle ridica din umeri.
-Am ramas fara hartie, raspunse simplu, inainte de a incepe din nou sa tasteze.
-Hartie pentru ce? Ce naiba inseamna toate astea. Derik se mai uita inca o data peste hartia pe care o avea in mana, insa degeaba. Tot nu intelegea nimic. Cifre, litere si niste sageti, apoi alte cifre.
-E un algoritm.
-Un ce?!
-Algoritmul e o secventa de...
-Stiu ce e ala un algoritm, Ky, i-o taie Derik, nervos.
-Atunci de ce mai intrebi?
-Ce vrei sa faci cu algoritmul asta ? Ce cauti? Si pentru cine?
-Nu conteaza.
-Kyle!
-Las-o balta. Nu-ti spun nimic! Pleaca Derik!
Derik se incrunta.
-E apartamentul meu!
-Si il vei primi inapoi, imediat ce termin. Kyle lasa laptopul jos, se ridica, lua cd-ul de pe birou si il introduse in laptop. Apasa cateva taste si astepta pana cand laptopul scoase un bipait anume. Scose CD-ul, il puse intr-un plic, pe care il sigila si il arunca in buzunarul vestei pe care o purta.
-Defapt, Derik, cred ca o sa plec eu. Kyle se indrepta spre usa, insa prietenul sau il prinse de mana, facandu-l sa se intoarca spre el.
-In ce te-ai bagat, Kyle? Cat de grav e?
Kyle ezita un moment. Ofta si-si feri privirea de a lui Derik.
-Foarte, mormai ca pentru sine.
-Are legatura cu Grupul N si cu Rayland, nu-i asa?
-Nu pot sa vorbesc despre asta.
-Asta e un da.
Kyle isi trase mana dintr-a lui.
-Imi pare rau, dar nu pot sa-ti spun. Nu acum. Mai am ceva de facut, apoi...
-Sti unde ma gasesti cand termini.
Kyle il aproba.
-Merci.
-Lasa multumirile. Fugi, pana nu ma rasgandesc si vin dupa tine.
Kyle iesi din camera, fara sa mai priveasca in urma. Intra in bucatarie si-si lua rucsacul pe care il arunca acolo mai devreme. Il puse pe umar si iesi afara din apartament. Cobori scarile in graba, iesi in strada si se indrepta spre prima cutie postala, uitandu-se mereu peste umar. Cand gasi una, scose din rucsac un plic mai mare, vari in el cd-ul si scrise pe spate adresa lui Rayland. Puse plicul in cutia postala si pleca. Se opri dupa primul colt, privind in continuare cutia si asteptand. Se uita de vreo trei ori la ceas pana cand barbatul pe care il astepta veni.
-La fix. Astepta pana cand postasul ridica toate scrisorile, apoi se intoarse cu spatele si disparu in multime, indreptandu-se cu pasi mari spre prima autogara. Poate era paranoic. Stia asta. Fusese destul de bun. Nu credea ca cineva il depistase. Insa, oamenii astia nu erau prosti. Il “omorasera” pe Philippe. Nu, nu vroia sa riste. Nu acum, cand reusise sa puna mana pe informatiile alea. Nu acum, cand Seth ii daduse o pista. Nu...
Kyle se opri. Seth ii daduse o pista. De ce ar fi facut asta?! De ce l-ar fi ajutat? Daca Seth lucra cu IBA, de ce...?
Atunci adevarul il lovi in moalele capului. Seth nu-l indrumase, ci ii spuse exact unde sa caute si ce sa caute. Nu o facuse in mod direct, dar il cunostea destul de bine ca sa-si dea seama ca va intelege si singur. Cazuse in plasa. Fusese atat de idiot incat sa se lase pacalit! El nu trebuia sa-i transmita informatiile lui Ray, ci trebuia sa fie momeala! Daca copiii sai ajunsesera la Seth, cine naiba ii mai descoperise? Cine naiba mai stia ca el era pe urmele lui Duncan?
Porni din nou, dar nu apuca sa faca mai mult de cativa pasi, cand simti o durere surda explodandu-i in ceafa. Icni, dar nu avu timp sa strige dupa ajutor. Se prabusi in bratele cuiva. Ultimul gand coerent, inainte sa se lase inghitit de intuneric a fost “eu sunt momeala”.
*
La zece mii de kilometri departare un telefon suna. Jesse injura, dar se intinse, incercand sa-l gaseasca. Raspunse.
-Sper sa fie ceva important.
-Este.
Jesse inlemni. Vocea aia. Nu avea cum sa fie...Nu, auzul ii juca feste. Nu putea sa fie.
-Philippe?
-Mda si eu ma bucur sa te aud. Banuiesc ca nu vorbesti prea des cu fantome.
Jesse se trezi de-a binelea.
-Nu inteleg. Cum… ?
-Nu acum. Nu este timp. Trebuie sa vi in L.A.
-Dar...?
-Kyle are probleme si eu am nevoie de ajutorul tau. Barbatul de la capatul cealalt ezita. Nu-i spune lui Ray nimic. Nu e momentul sa afle. Apoi inchise.
***
Casa imensa era tacuta. Mult mai tacuta decat si-o amintea. Jesse pasi inauntru, cu Olivia imediat in urma lui si intra in incaperea de primire, ce, probabil era cat jumatate din apartamentul pe care il impartea cu Blake. Menajera ii urma la fel de tacuta ca si restul casei si ii indemna printr-o miscare usoara a capului sa ia loc pe unul dintre fotolile antice, pe care Jesse le iubise atat de mult in copilarie.
Amandoi se asezara in acelasi timp, rasufland usurati ca ajunsera in sfarsit acasa. Totusi, Jesse, spre deosebire de Olivia, nu se putu relaxa de tot. Se intinse pe spate, lasand plusul moale si usoar decolorat de trecerea timpului sa-l inghit, apoi trecu cu privirea peste incaperea pe care nu o mai vazuse de atat de multa vreme.Exista o explicatie destul de simpla pentru faptul ca venea niciodata aici de buna-voie. Nu vroiam sa-si aminteasca. Asta era o parte din viata sa pe care dorise, inca dinainte tragediei cu Monica sa o ingroape. Desigur, atunci nu se putea. Era doar un copil, nevoit din cauza circustantelor sa accepte lucrurile asa cum erau: parintii lui nu aveau o casnicie fericita, iar el era un ciudat.
Jesse zambi. Isi aducea si acum aminte de acele zile de la inceputul copilariei sale cand nu-si dorea nimic altceva decat sa fie ca toti ceilalti. Nu-si dorise niciodata sa faca parte dintr-o familie bogata sau cu o asa zisa istorie ce se pierdea in negura timpurilor. Nu-si dorise un tata atat de dur, ce nu avea niciodata timp de el si nicio mama atat de tanara si lipsita de experienta, ce obisnuia sa se inchida in una din camerele de la etaj si sa planga ore in sir, pana cand ramanea fara lacrimi sau pana cand sotul ei se reintorcea acasa si se vedea nevoita sa adopte din nou masca de multumire perpetua. Nu, nu-si dorise asta. Chiar si atunci, cu mintea lui de copil, dar care, dupa spusele multora, vedea si intelegea mai multe decat mintea majoritatii adultilor, nu visa decat la o familie obisnuita. O casa mica, unde nu aveai nevoie de o harta ca sa poti sa o strabati de la un capat la altul, un tata care sa vina seara de la munca obosit, dar care inca sa aiba puterea sa-i zambeasca si sa-l intrebe cum a fost ziua lui, o mama care sa-l mangaie si sa-i spuna ca totul va fi bine, chiar daca totul nu era decat o mare minciuna menita sa-l linisteasca. Da, isi dorise toate acestea cu ardoare...insa, viata nu-ti ofera tot timpul ceea ce-ti doresti. El invatase asta de la o varsta frageda si nu avea de gand sa uite lectia pe care viata i-o daduse.
-Cand eram mica, imi placea la nebunie casa asta. Vocea Oliviei il scoase din reverie. Isi ridica privirea spre ea si o asculta. Mama ma aducea aici, uneori. Insa nu o facea foarte des de frica sa nu se inveasca un scandal. Fata ofta. Ma intreb daca lucrurile nu ar fi putut sa fie mai simple daca...
-...daca am fi avut parinti mai responsabili? O completa Jesse bland.
-Da. Olivia il aproba. Se ridica din fotoliu si se apropie de fereastra mare ce oferea o adevarata priveliste spre gradina din fata casei. In perioada aceea a anului nu erau foarte multe flori inflorite, insa asta nu-i diminua cu nimic frumusetea. Din loc in loc verdele crud al gardului viu si al gazonului era intrerupte de mici puncte albe ce atrageau albinele – era sezonul zambilelor.
-Nu stiu. Poate ar fi fost altfel, poate nu. Nu vom sti niciodata. Dar priveste lucrurile asa: daca totul mergea bine cu mama lui Ray, atunci eu nu as mai fi fost aici, daca Monica si tatal meu se intelgeau bine, probabil nu te-ai mai fi nascut tu si nici Maddy.
Olivia se intoarse spre el ganditoare, parand a-i cantari cuvintele cu atentie.
-Vrei sa zici ca totul se intampla cu un scop? Il intreba intr-un final, cand tacere dintre ei devenise prea tensionanta.
-Da. Nu are rost sa ne gandim la trecut. Nu-l putem schimba. Putem doar sa invatam din el...sau sa incercam sa invatam ceva din el.
-Intelepte cuvinte graiesti, il tachina Olivia.
-Domnul va asteapta, se auzi o voce mica, aproape speriata de undeva din spatele lor. Amandoi tresarira. Olivia parasi gemul si se indrepta spre Jesse.
-Cred ca ar fi bine sa mergi tu. Probabil nu-i vine sa creada ca esti aici. Sunt sigura ca se bucura sa te vada.
-Cumva ma indoiesc de asta, mormai Jesse pentru sine, dar o asculta. Merse spre scarile ce duceau la etaj si se apuca sa urce cate doua la fel cum facea si in copilarie.
-Ma gasesti in camera mea.
Vocea Oliviei il insoti pana disparu pe palierul de la etaj. Ajuns sunt, nu-i trebuira mai mult de cateva minute sa se orienteze. Era aproape amuzant ca inca reusea sa se piarda in casa aceea, chiar daca acolo crescuse. Dar, isi zise el in gand, trecusera ani de zile de cand fusese acasa, deci era normal.
Parasi holul principal si intra pe o usa dubla laterala intr-un hol mai mic ce unea cele doua parti ale aripii estice ale casei. Il strabatu repede, pana cand ajunse in dreptul unei usi duble, albe pe care si-o amintea mult prea bine. De cate ori nu-i fusese inchisa usa asta in nas cand era copil?
Se opri in dreptul ei, trase adanc aer in piept, promitandu-si ca orice va auzi sau va vedea, nu se va lasa afectat, apoi batu de doua ori in lemul tare de ciresc si astepta.
Era pe punctul de a bate din nou cand auzi vocea baritonala pe care nu o uitase inca.
-Intra!
Jesse deschise usa si pasi inauntru. Camera, neobisnuit de mica, avand in vedere dimensiunile la care fusese construita casa era slab iluminata. Jesse observa ca draperiile grele de saten rosu fusesera trase, blocand lumina soarelui sa patrunda inauntru, singura sursa de iluminare, fiind o mica veioza ce se afla pe una dintre noptierele de langa patul mare cu baldachin, ce, probabil, avea de trei ori varsta lui.
-Banuiesc ca nu ai batut atata drum ca sa stai in usa, nu-i asa? Vocea tatalui sau parea deosebit de puternica in acea linistea ce domnea incaperea. Jesse se conforma fara sa-i ofere o replica si se indrepta spre patul unde stia ca isi va gasi tatal. Pe masura ce se apropie trecu repede in revista flacoanele de medicamente desfacute de pe masuta, dezordinea din jur si mirosul distinct ce domnea peste tot. Il recunostea. Il simtise de mai multe ori decat ar fi vrut. Era izul mortii. Olivia avusese dreptate. Tatal lor era pe moarte. Cand ajunse in dreptul patului isi dadu seam cat de multa dreptate aveam. Privindu-l de dedesubtul cearceafurilor, tatal sau parea la fel de mic si de neajutorat ca un copil. Pielea sa aproape pamantie parea la fel de subtire ca un pergament si lucea in lumina difuza provenita de la veioza, pe toata suprafata ei putandu-se observa mici broboade de transpiratie. Tatal sau, Charles Newcrest, fusese un munte de om si nu numai in ceea ce priveste statura fizica. Avusese o alura, o prezenta,ce reusea sa-l intimideze si pe cel mai dur adversar. Asta era unul dintre avantajele pe care le exploatase ca sa ajunga acolo unde era acum. Insa, omuletul care il privea nu mai retinea aprope nimic din acel barbat. Poate doar ochii, care, chiar daca era adanciti in orbite si tulburi de nesomn si boala, il priveau cu aceeasi tenacitate cu care fusese obisnuit in copilarie.
-Buna...tata. Vocea i se franse cand rosti ultimul cuvant. Isi trecu greutatea de pe un picior pe altul si se chinui sa pastreze contactul vizual cu celalalt barbat, chiar daca ii era greu.
Barbatul il privi pentru o clipa, apoi ofta. Se ridica si-si aranja mai bine pernele, inainte de a vorbi din nou.
-Nu ar fi trebuit sa ma inchid in camera asta. Olivia a venit la tine, nu-i asa?
-Era ingrijorata. Nu mai vroiai sa vorbesti cu ea. E prima oara cand i se intampla. Jesse isi musca buzele ca sa nu spuna ceva ce ar fi regretat mai tarziu.
-Pe cand tu ai patit chestia asta de multe ori, ii completa tatal sau propozitia.
Jesse tresari, dar nu zise nimic.
-La asta te gandeai, nu-i asa, Jesse?
-Da, il aproba intr-un final tanarul. Pentru mine si Ray nu ar fi o noutate, dar ea...pur si simplu nu e obisnuita cu asta. Daca o iubesti atat de mult pe cat zici, nu o rani. Te admira. Esti eroul ei. Nu o face sa-si schimbe acum parerea despre tine.
-Acum, cand sunt pe moarte?
Jesse tacu.
-Stiu ca voi muri, Jesse. Nu e nevoie sa ne ascundem dupa deget si sa ocolim adevarul. Nu mai am mult. Cu fiecare zi care trece, ma simt mai slabit, mai rau. Barbatul ii zambi. Sunt un om batran si am obosit. Nu vreau decat sa se termine o data ca sa pot odihni in pace.
-Las-o sa stea cu tine. Nu o ignora. Nu o izgoni. Vrea sa-ti fie aproape.
-Uita-te un pic la mine, Jesse ! Nici eu nu ma mai recunosc! Barbatul rase amar, insa se ineca si incepu sa tuseasca. Jesse se apropie de el sa-l ajute, insa tatal sau ii facu semn ca se descurca. Ai zis ca ma admira. Amandoi stim ca nu e nimic de admirat la mine. In cativa ani si ea isi va da seama si probabil ma va uri. Sunt impacat cu asta, dar nu vreau ca pe langa ura aia sa simta si mila. Nu vreau sa-si aduca aminte de mine asa. Cu un semn scurt al mainii isi expuse propria stare.
Jesse intelese si, pentru prima oara in multa vreme simti cu propria lui ura pentru acest om scade.
-Olivia stie ce ai facut si nu-i pasa. Te iubeste. Pe tine, cu bune si cu rele. Nimic nu va schimba asta.
-In cazul tau si a lui Rayland “asta” a schimbat lucrurile.
Jesse ofta.
-Eu si Rayland sunt foarte diferiti de Olivia, iar circumstantele au fost altele. Jesse se aseza pe marginea patului si-si sprijini coatele pe genunchi. Sti, continua el, fara sa se uite la tatal sau, uneori am impresia ca amandoi semanam foarte mult cu tine.
-Si detesti asta, nu?
-Am facut-o la inceput, il aproba Jesse ganditor. Insa nu o mai fac acum.
-Nu stiu daca mai are vreo insemnatate acum, dar imi pare rau, Jesse. Pentru mama ta, pentru felul in care m-am comportat, pentru tot ce ar fi trebuit sa fac, dar nu am facut. Si pentru ca nu te-am putut proteja...Barbatul ezita un moment inainte de a continua : anul trecut…aproape te-am pierdut...
-Nu ai venit nici macar o data la spital ca sa ma vezi. Vocea lui Jesse nu era deloc acuzatoare, ci doar reflectiva.
-Nu. Nu am putut sa o fac. Nu am putut sa vin si sa te privesc in ochi, stiind ca esti acolo, in starea aia, pentru ca eu nu am fost in stare sa opresc lucrurile cand trebuia. Sunt un las, Jesse.
Atunci Jesse se intoarse spre el si-l privi. Fara sa se gandeasca, mana lui o cauta pe cea a barbatului si o stranse.
-Nu esti un las si nu a fost vina ta. Nu-mi pare rau pentru ce s-a intamplat. Nici anul trecut, nici in copilarie. Daca nu as fi trecut prin toate, nu as fi fost cine sunt azi.
-Dar ai fi fost fericit.
-Sunt fericit, tata. Buzele i se ridicara in colturi intr-un mic suras. Da, era fericit pentru ca il avea pe Blake.
-Ma bucur ca ai gasit persoana care sa te faca sa simt din nou. Jesse isi privi tatal. Parea sincer.
-Si eu, tata. Si eu.
In camera se lasa tacerea, iar cand Jesse se intoarse, observa ca tatal sau adormise deja. Se ridica, aranja plapuma peste omul marunt si iesi afara din incapere. Imediat ce inchise usa in urma lui, telefonul incepu sa-si sune. Raspunse.
-Da?
-Ti-am zis ca urasc Marea Britanie, nu?
-Ray?
-De ce ploua atat de mult aici ?
Jesse chicoti.
-Climatul temperat oceanic si curentii de aer ce vin din partea...
-Nu vreau o lectie de climatologie, Jesse.
-Unde esti ? Jesse cobori scarile, indreptandu-se spre bucataria principala.
-La aeroport. O sa ajung in curand. Cum e batranul?
-Rau, zise Jesse si ofta. Ma bucur ca te-ai hotarat sa vi, dar, asa, de curiozitate. De ce te-ai razgandit?
-Din cauza unui zvapaiat cu par de foc.
Vocea lui Ray incepu sa se piarda in zgomotul ce se auzea pe fundal.
-Uite, trebuie sa inchid. Vorbim cand ajung acolo. Si inchise.
*
Traia! Chiar traia! Philippe Lavoisier era in viata!
Kyle intra in apartamentul lui Ray si merse direct in mica incapere unde isi avea lucrurile. Scose un rucsac din dulap si indesa cateva haine in el, inainte de a-l trece peste umar si de iesi in hol, apoi in living. Nici macar nu se obosise sa aprinda lumina. Cea ce patrundea prin ferestre de la felinarele de pe marginea plajei era destul de puternica incat sa nu se impiedice de ceva.
In living se opri. Privi in jur, asigurandu-se ca nu a lasat acolo ceva de ce ar avea nevoie. Nu gasi nimic, insa atunci o vazu. Fotografia cu Ray si Philippe care fusese facuta in Texas. Se apropie si o lua in mana pentru a o studia mai bine. Cei doi faceau un cuplu grozav, medita el. Puternici, frumosi, inteligenti, hotarati. Puteai sa simti asta, nu numai sa o vezi. Iar el...el nu era nimic mai mult decat un pusti. Un nenorocit de pusti!
Puse fotografia inapoi pe bar si ramase un privirea in gol.
-La dracu! La dracu! Cand pumnul sau intra in contact cu rigipsul din care fusese construit barul, Kyle se musca de buze incercand sa ignore durerea.
-De ce nu pot sa pastrez ceva ? De ce trebuie sa-l ai tu ? De ce naiba nu ai ramas mort ! Picioarele ii devenisera dintr-o data atat de moi incat nu mai reusira sa-i sustina greutatea. Kyle cazu in genunchi si incepu sa planga. Frustrarea, enervarea, frica...durerea, toate incepeau sa iasa la suprafata si nu stia cum sa le faca fata. Isi ridica genunchii la piept, si ii inconjura cu bratele, apoi isi sprijini capul de ei. Lacrimile ii udara pantalonii, in timp ce suspinele sale intretaiate se loveau de peretii apartamentului spargand tacerea din jur.
La naiba! Stia ca nu e corect sa gandeasca asa. Philippe probabil facuse ceea ce facuse din aceleasi motive pentru care nici el nu-i spusese nimic lui Ray: ca sa-l protejeze. Philippe il iubea pe Ray. Il ranise, da, dar il iubea. Renuntase la intreaga sa viata pentru el. Dar acum, daca reuseau sa-l prinda pe Duncan si pe cei ce se aflau in spatele lui, avea sansa de a se intoarce. Cine era el sa-i stea in cale? Ray ii spusese ca il iubeste, dar stia foarte bine ca lucrurile se vor schimba imediat ce va afla ca Philippe traieste. Nu aveau cum sa nu se schimbe.
Se opri din plans. Nu, nu era corect pentru el, dar era corect pentru Philippe. Urma sa-si recapete intreaga viata inapoi. De ce i-ar sta el in cale? Bine, avea cateva motive al naibii de intemeiate ca sa refuze sa se dea batut si sa accepte infrungerea, dar...avea vreun rost? Stia ca atunci cand Philippe se va intoarce, Ray va fi fericit si asta trebuia sa-i ajunga.
Isi trase nasul si-si sterse darele lasate de lacrimi pe obraji, apoi se ridica in picioare.
-Macar a fost frumos atata timp cat a durat, mormai pentru sine, inainte de a se intoarce pe calcaie si de a iesi afara din apartament.
Luase liftul si cobori cele cateva etaje pana la parter. Ajuns jos, in agitatia ce domnea pe strazile din L.A. isi scose telefonul si forma un numar.
-Da? Raspunse o voce somnoroasa.
-Derik, am nevoie de apartamentul tau.
-Kyle? Tu esti ? ce naiba s-a intamplat ? Unde ai disparut ?
-Sunt bine, i-o taie baiatul . Dar am nevoie de apartamentul tau pentru o zi. Am ceva de lucru...
-Da...ok...e la dispozitia ta, dar...Kyle- tacu pentru un moment ca si cum incerca sa se adune- vin sa te vad...
-Nu! Nu veni! Ma descurc singur!
-Ce mama naib...
-Nu vreau sa te apropii de mine, cat timp lucrez la chestia asta! Vom vorbi dupa ce termin.
-In ce naiba te-ai bagat ?
-Nu pot sa-ti spun ! Kyle ofta, apoi continua. Merci. Raman dator.
-Kyle, stai! Cum vrei sa intri acolo?! Nu ai cheie!
Dar Kyle inchise.
*
Amandoi ar fi trebuit sa fie obisnuiti cu tacerea, insa isi dadusera repede seama ca acea tacere era deranjanta...si camera prea mare...
Ray si Jesse oftara la unison. Olivia era insa prea ocupata cu incercarile ei desarte de a mentine o atmosfera cat de cat placuta. Tatal lor statea teapan in capul mesei si isi privea odraslele. Nu zisese foarte multe de cand coborase, dar nimeni nu il chestiona. Avand in vedere starea sa de sanatate, toti erau bucurosi ca se hotarase sa iasa din camera si sa ia masa cu ei. Amandoi fratii observasera ca tatal lor nu se simtea deloc bine, dar prinzandu-i privirea pe deasupra mesei, intelesesera imediat mesajul tacut: “Nu-i spuneti Oliviei!” Asta urlau ochii barbatului mai in varsta, in timp ce gura sa nu schita altceva decat zambete pline de caldura pentru fiica lui mai mica.
-...si Melissa s-a intalnit cu tipul ala, chiar daca eu nu cred ca e potrivit pentru ea si atunci...
Mintea lui Jesse bloca restul monologului pe care Olivia se chinuia sa-l zica pe o voce cat mai vesela, in timp ce privirea ei ingrijorata gravita de la batranul mic si garbovit, la cei doi frati, ce se chiunuiau sa-si manance mancarea din farfurii, chiar daca nu le era foame. Insa, oricat de mult ar fi vorbit oricare dintre ei, la un moment dat in camera se lasa tacerea. Barbatul din capul mesei profita de ocazie si-si ridica ochii din propria farfurie si-si privi copiii.
-Stiu ca nu o zic foarte des, dar sunt mandru de voi. De toti, accentua cand ochii sai se intersectara cu cei a fiului sau mai mare. In ciuda comportamentului meu si a greselilor mele, ati ajuns oameni capabili si, barbatul ezita un moment, dregandu-si vocea, mult mai buni decat mine, continua pe un ton destul de emotionat. Ma bucur ca sunteti copiii mei.
-Si eu ma bucur ca sunt fiica ta, tata, zise Olivia lasandu-si tacamurile in farfurie si intinzandu/se spre batran. Olivia ii cuprinse umerii cu bratele, se apleca si ii depuse un sarut usor pe obraz. Barbatul isi ridica mana si o batu usor pe umar, in timp ce tot chiul i se lumina intr-un zambet sincer, care ii facu chiar si pe Jesse si Ray sa zambeasca. Acestia insa se multumira sa o aprobe pe Olivia printr-o simpla miscare a capului. Niciunul nu se simtea atat de confortabil incat sa paseasca peste prapastia care fusese sapata in atat de multi ani. Cel putin nu in seara aia.
Imediat ce masa a fost gata si farfuriile s-au golit, Charles Newcrest s-a reintors la etaj, ajutat de un majordomn ce parea intr- stare de sanatate mai proasta decat el. Olivia, la randul ei s-a scuzat si s-a retras in camera ei, lasandu-i pe Jesse si Ray singuri, in compania unui pahar de wiskey.
-Ma asteptam sa fie rau....dar nu asa, zise Ray in timp ce isi goli paharul dintr-o singura inghititura.
-Stiu. Nici eu. Jesse isi lasa paharul cu bautura aproape neatins pe masuta. Nu prea avea chef de alcool. Tot timpul l-am privit ca pe un om dur, invincibil. Nu credeam ca o sa-l vad vreodata asa.
-E un simplu om, spuse Ray si ridica din umeri. La fel ca mine si ca tine. Se ridica, lua sticla din vitrina si-si mai turna un pahar.
-Asta ar trebui sa spuna multe.
-La ce naiba te referi?
-Poate ii semanam mai mult decat te astepti.
Ray se incrunta, dar nu-l contrazise. Stia sa recunoasca adevarul atunci cand i se spunea in fata.
Nu mai zisera nimic. Ray aproape atipi in fotoliul in care era asezat, cand il simti pe Jesse ridicandu-se.
-Unde pleci? E devreme.
-Zise cel ce doarme. Jesse chicoti. Ma duc sa ma culc. Maine dimineata la prima ora am avion spre L.A.
Ray isi intinse bratele pana ce isi auzi oasele trosnind si se ridica de pe fotoliu.
-Pleci de dimineata? Atunci ar trebui sa plec si eu. O sa sun sa vad daca mai au locuri in acelasi...
-Nu, il intrerupse Jesse. Ar trebui sa mai ramai.
-Jesse...
-Nu, asculta-ma putin. Incearca sa vorbesti cu el. S-ar putea sa fie ultima oara cand o sa ai ocazia asta. Pleci poimaine. Ce se poate intampla intr-o zi? In plus, eu, spre deosebire de tine, am o companie de condus, iar tu esti inca in vacanta, chiar daca nu e genul de vacanta pe care ti-o doresti. Oricum, o sa ai timp sa recuperezi cand ajungi acasa. Jesse ii facu cu ochiul complice.
-Dar...Ray incerca sa protesteze, dar Jesse se facu ca nu aude. Se intoarse cu spatele la el si iesi din incapere, lasandu-l singur.
*
-Kyle unde esti?
Derik tranti usa de la apartament si intra inauntru. Strabatu holul ingust, intra in bucatarie, dar iesi imediat ce vazu ca nu e nimeni acolo, baga capul in primul dormitor, dar totul parea neatins. Daca nu ar fi vazut inchietoarea usii fortata si nu ar fi auzit sunetul usor al ventilatoarelor ce se auzea din cea mai indepartata incapere, nici nu si-ar fi dat seama ca prietenul sau este acolo.
-Kyle? Striga nesigur in timp ce se indrepta spre ultima usa de pe lista sa, pe care o deschise incet, gandindu-se ca Kyle ar fi putut adormi intre timp. De cat timp era oare aici?
Insa imediat ce o deschise isi dadu seama cat de mult se inselase. In camera aproape goala, daca nu luai in considerare cele cateva rafturi suspendate si biroul, era o dezordine de nedescris. Facu un pas inainte, dar se opri imediat cand isi dadu seama ca pusese piciorul pe ceva. Se apleca si ridica foaia. O studie, dar neintelegand ce scrie pe ea, o lua cu el si se apropie de Kyle, ce statea pe jos cu laptopul in brate si cu castile pe urechi. Derik il privi pentru un moment. Nici nu avea nevoie de mai mult pentru a intelege ca ceva nu era deloc bine. Kyle era mai palid de obicei, avea ochii aproape la fel de rosii ca si parul si fata supta. Nici macar nu-si ridica privirea cand Derik intra in campul lui vizual. Ochii sai fugeau in continuare pe ecranul laptopului cu o viteza, intrecuta doar de cea a degetelor ce loveau tastatura fara mila.
-Kyle? Intreba Derik din nou, de acesta data mai incet. Intinse mana ca sa-i atinga umarul, dar Kyle se feri.
-Shhh, ma concentrez. Facem chestia asta mai tarziu.
-Ce chestie? Ce naiba se intampla aici? Si ce mama naibii ai facut cu camera asta, Ky ?
Atunci Kyle se opri din tastat si isi ridica privirea spre prietenul sau.
-Ce am facut cu camera asta?
-E plin de harti aici! Si mi-ai mazgalit peretii cu marker! Derik gesticula spre peretele din spatele sau pe care numai atunci il observa.
Kyle ridica din umeri.
-Am ramas fara hartie, raspunse simplu, inainte de a incepe din nou sa tasteze.
-Hartie pentru ce? Ce naiba inseamna toate astea. Derik se mai uita inca o data peste hartia pe care o avea in mana, insa degeaba. Tot nu intelegea nimic. Cifre, litere si niste sageti, apoi alte cifre.
-E un algoritm.
-Un ce?!
-Algoritmul e o secventa de...
-Stiu ce e ala un algoritm, Ky, i-o taie Derik, nervos.
-Atunci de ce mai intrebi?
-Ce vrei sa faci cu algoritmul asta ? Ce cauti? Si pentru cine?
-Nu conteaza.
-Kyle!
-Las-o balta. Nu-ti spun nimic! Pleaca Derik!
Derik se incrunta.
-E apartamentul meu!
-Si il vei primi inapoi, imediat ce termin. Kyle lasa laptopul jos, se ridica, lua cd-ul de pe birou si il introduse in laptop. Apasa cateva taste si astepta pana cand laptopul scoase un bipait anume. Scose CD-ul, il puse intr-un plic, pe care il sigila si il arunca in buzunarul vestei pe care o purta.
-Defapt, Derik, cred ca o sa plec eu. Kyle se indrepta spre usa, insa prietenul sau il prinse de mana, facandu-l sa se intoarca spre el.
-In ce te-ai bagat, Kyle? Cat de grav e?
Kyle ezita un moment. Ofta si-si feri privirea de a lui Derik.
-Foarte, mormai ca pentru sine.
-Are legatura cu Grupul N si cu Rayland, nu-i asa?
-Nu pot sa vorbesc despre asta.
-Asta e un da.
Kyle isi trase mana dintr-a lui.
-Imi pare rau, dar nu pot sa-ti spun. Nu acum. Mai am ceva de facut, apoi...
-Sti unde ma gasesti cand termini.
Kyle il aproba.
-Merci.
-Lasa multumirile. Fugi, pana nu ma rasgandesc si vin dupa tine.
Kyle iesi din camera, fara sa mai priveasca in urma. Intra in bucatarie si-si lua rucsacul pe care il arunca acolo mai devreme. Il puse pe umar si iesi afara din apartament. Cobori scarile in graba, iesi in strada si se indrepta spre prima cutie postala, uitandu-se mereu peste umar. Cand gasi una, scose din rucsac un plic mai mare, vari in el cd-ul si scrise pe spate adresa lui Rayland. Puse plicul in cutia postala si pleca. Se opri dupa primul colt, privind in continuare cutia si asteptand. Se uita de vreo trei ori la ceas pana cand barbatul pe care il astepta veni.
-La fix. Astepta pana cand postasul ridica toate scrisorile, apoi se intoarse cu spatele si disparu in multime, indreptandu-se cu pasi mari spre prima autogara. Poate era paranoic. Stia asta. Fusese destul de bun. Nu credea ca cineva il depistase. Insa, oamenii astia nu erau prosti. Il “omorasera” pe Philippe. Nu, nu vroia sa riste. Nu acum, cand reusise sa puna mana pe informatiile alea. Nu acum, cand Seth ii daduse o pista. Nu...
Kyle se opri. Seth ii daduse o pista. De ce ar fi facut asta?! De ce l-ar fi ajutat? Daca Seth lucra cu IBA, de ce...?
Atunci adevarul il lovi in moalele capului. Seth nu-l indrumase, ci ii spuse exact unde sa caute si ce sa caute. Nu o facuse in mod direct, dar il cunostea destul de bine ca sa-si dea seama ca va intelege si singur. Cazuse in plasa. Fusese atat de idiot incat sa se lase pacalit! El nu trebuia sa-i transmita informatiile lui Ray, ci trebuia sa fie momeala! Daca copiii sai ajunsesera la Seth, cine naiba ii mai descoperise? Cine naiba mai stia ca el era pe urmele lui Duncan?
Porni din nou, dar nu apuca sa faca mai mult de cativa pasi, cand simti o durere surda explodandu-i in ceafa. Icni, dar nu avu timp sa strige dupa ajutor. Se prabusi in bratele cuiva. Ultimul gand coerent, inainte sa se lase inghitit de intuneric a fost “eu sunt momeala”.
*
La zece mii de kilometri departare un telefon suna. Jesse injura, dar se intinse, incercand sa-l gaseasca. Raspunse.
-Sper sa fie ceva important.
-Este.
Jesse inlemni. Vocea aia. Nu avea cum sa fie...Nu, auzul ii juca feste. Nu putea sa fie.
-Philippe?
-Mda si eu ma bucur sa te aud. Banuiesc ca nu vorbesti prea des cu fantome.
Jesse se trezi de-a binelea.
-Nu inteleg. Cum… ?
-Nu acum. Nu este timp. Trebuie sa vi in L.A.
-Dar...?
-Kyle are probleme si eu am nevoie de ajutorul tau. Barbatul de la capatul cealalt ezita. Nu-i spune lui Ray nimic. Nu e momentul sa afle. Apoi inchise.
"Omul este cel mai putin el insusi,atunci cand vorbeste in propria persoana.Da-i o masca si el va spune adevarul."Oscar Wilde
![[Imagine: chibi_5001.gif]](http://animezup.com/chibi/img/user/chibi_5001.gif)
, chibi-ul lui