28-06-2012, 03:45 PM
Din perspectiva Adelindei
- Si, ce ai mai facut?
Zambeste si isi trece mana prin suvitele blonde, stralucitoare in lumina soarelui. Parul i-a crescut putin de la ultima noastra intalnire – care a fost si prima -, acest fapt nu il pot nega. Acum este mai asezat si varfurile catorva fire nu mai stau in sus, dandu-i un aer exotic. Flutura de cateva ori din genele feminin imbelsugate si ma lasa sa-i observ irisii de un albastru puternic. Isi umezeste putin buzele rozalii, casnoase, si apoi si le arcuieste intr-un zambet tineresc.
- Pai, destul de bine, nimic important nu s-a prea intamplat. Doar am aflat ca bunica-mea doreste sa ma readuca aici si vrea sa ma puna la condurece in locul bunicului. Nimic interesant, vezi? spun, dupa care afisez o fata adormita si dezinteresata de situatie. Si aveam de ce sa vreau sa dorm, toata noaptea am stat si am semnat diferite acte. Au trecut doua zile de la acel bal, dar parca ma simt mai obosit ca oricand.
Blondul scoate un chicot inabusit de aburul mancarii de vine spre noi. Isi ridica privirea spre mine, pastrandu-si in continuare zambetul amuzat pe buzele pline.
- Nu iti fa griji, vom petrece mult timp de-acum impreuna. Mi te vei confesa tu odata si-odata dupa ce iti voi castiga increderea.
Soarbe inca o data din ceai, in timp ce mie imi trec prin minte vorbele spuse de Leonard.
- Ai citit scrisoarea? Daca te face sa te simti mai bine, nu iti mai pun intrebari. Doar te voi astepta pe tine sa imi dai raspunsurile, daca vei avea incredere in mine. Daca nu, voi incerca sa ti-o castig pentru a mi te putea destainui.
Se aseamana la inteles. Leonard a reusit sa mi-o castige si, o data cu aceasta, a venit si trista veste ca va trebui sa plec. Nu stiu daca Lyrev va reusi sa o faca, dar nu imi doresc ca el sa treaca prin acelasi lucru. Sper ca voi reusi sa pastrez o limita a relatiei...
- Intra, draga mea. Nu iti fie teama, se aude o voce ragusita de dupa lemnul de stejar.
Imi inconjor degetele reci peste clanta si o apas, patrunzand incet in incapere, usor tematoare. Mi s-a spus doar ca bunicul doreste sa ma vada pentru a-mi ura un „bun venit” calduros, dar parca mintea mea tinde sa creada altceva. Ma apropii de patul cu baldachin si ma asez pe suprafata cearsafului verde. Trag aer in piept si imi ridic privirea din pamant, unde a stat pe tot parcursul drumului de la usa la pat. Il pot vedea pe barbatul ce sta cu spatele pe cele cateva perne. Este tanar, avand ca si infatisare pana in douazeci si doi de ani, dar fata ii este palida si cearcanele violete i se vad proeminet sub ochii albastri. I se poate observa cu usurinta durerea din interior.
- Stiu ca nu m-am putut intalni cu tine, dar in ultimele zile m-am simtit extrem de rau. Imi cer scuze pentru aceasta si iti urez bun venit... Isi drege vocea si isi umezeste buzele de un roz mai inchis, dar sters. Chiar daca – sunt sigur – nu prea te bucura aceasta „soarta” pe care o ai, nu?
Isi pune una dintre mainile albicioase peste a mea, eu putandu-i simti raceala dintr-insul. Degetele lungi, de pianist, ii tremura, exact ca si licarirea alba din irisii sai.
- Evelin a fost cea care a venit cu ideea? intreaba, eu aproband cu o usoara ezitare. Da, orice s-ar intampla, ea nu poate renunta la aceasta viata, chiar daca trebuie sa se prinda ca o lipitoare de persoane.
Ofteaza sacadat si isi da parul saten ce ii cadea pe fata dupa ureche. Incepe sa-mi spuna cum Evelin – bunica-mea - venea adesea si i se plangea ca el nu mai poate conduce aceasta familie deoarece nu mai detine „semnul” si ca trebuie gasit urmatorul „ales”. A accentuat grav unele cuvinte si, spre uimirea mea, abia acum incep sa se lege unele evenimente. Acestea au trecut pe langa mine fara ca eu sa-mi fi batut capul catusi de putin cu ele. Nu am observat nimic, chiar daca era atat de simplu. Tata obisnuia sa-mi spuna deseori cand eram mica sa ma feres de bunica si ca nu trebuie sa arat nimanui acest semn. El fusese primul ce tratase femn acest subiect, mama alegand sa nu intervina.
- Mie mi-a disparut odata ce te-ai nascut tu, si nu cand s-au nascut Enrique si Havana. Interesant, nu? Chiar daca, teoretit, tu imi esti nepoata si ei sunt copii mei, tu l-ai primit. Nu stiu cum functioneaza aceasta alegere, niciodata nu am inteles-o, nimeni nu a facut-o, dar a fost imprevizibil. Vrei sa stii ce este si mai ciudat? Faptul ca al tau este mai mare decat a fost al meu, al mamei mele, al bunicului meu, si tot asa. Iti dai seama, Adelinda, cate se intampla in jurul tau? Parca, nu stiu... Ai avea ceva special.
A gesticulat din maini incontinuu si o nota de umor si curiozitate i se citea din tonalitatea vocii. Este cu adevarat ciudat. Daca mereu s-a intamplat ca acest semn sa fie transmis de la parinte la copil, atunci de ce aceasta regula a fost rupta acum? Oare am eu ceva special? Nu are nici cea mai vaga logica. Bunicul isi drege vocea si apoi soarbe din ceaiul ce pe masa de langa el. Isi reia pozitia anterioara si ma priveste iarasi, pe fata mea citindu-se faptul ca nu stiam ce sa-i raspund. Zambeste si imi da una dintre suvitele ondulate dupa ureche, sarutandu-ma apasat pe frunte. Isi trece mainile de cateva ori peste obrajii mei si apoi imi prinde palmele intr-ale sale, oftand.
- Se pare ca te-am luat prea din plin si nu te-ai putut gandi la tot. Stiu, este ciudat, dar asa s-a intamplat si nu putem schimba nimic in acest moment, spune, dupa care ma priveste iarasi. Ce mult semeni cu Clair la infatisare! Ai unele trasaturi ale tatalui tau, dar parca ai luat mai mult de la dansa. Ai ochii lui, atat de limpezi si, daca ii privesti, ti se pare ca privesti doua lacrimi ale lunii intr-o noapte de primavara infrigurata, dar, oricat ai incerca, nu poti dezlega enigma ce ii inconjoara. Singura diferenta este ca ai sai erau de un albastru pal, iar ai tai sunt caprui inchisi spre negru. Ai tai parca ar fi mai calzi, dandu-mi senzatia ca ai pastra intr-insii cate o ramasita varatica de soare pentru cei care sunt inghetati pe dinauntru.
Am ramas fascinata de cat de bine reuseau sa ma halucineze vorbele sale. Stie sa vorbeasca si sa patrunda imediat la inima unei persoane, oricat de rece ar fi aceasta. Katherine statea cateodata seara si imi spunea despre el, dumneaei fiindu-i o fosta bucatareasa. Nimeni nu stie de ce, dintr-o data, s-a simtit tot mai rau si a fost nevoit sa stea in pat, nemaiputand actiona ca inainte. Parca tot corpul i-a slabit dintr-o anumita cauza nestiuta de nimeni, pastrata de el in secret ca o pasara inchisa intr-o colivie pe care o vizitezi singur noaptea. Evelin a incercat sa rezolve aceasta situatie machiind cu tot felul de minciuni. Bineinteles, nimic nu s-a schimbat.
Isi drege vocea ragusita si apoi ma priveste inca o data. Parca intr-un fel iar fi frica de ceva anume, ce il framanta de mult timp. Inca o data imi dau seama de faptul ca Evelin nu stie sa aprecieze ce are langa dansa. Daca ar fi stiut sa faca aceasta si ar fi intemnitat in strafundul inimii sale orgoliul intunecos, atunci poate ca el nu ar trece acum prin acestea.
- Nu m-ai chemat aici pentru a-mi spune toate astea, nu? Nu imi pari genul acesta, ci mereu trebuie sa ai un motiv anume, sparg linistea asternuta ca un val satinat peste noi cu un glas placut si melodios.
Isi ridica imediat privirea ce ii era in jos si un zambet plin ce curioazitate tinereasca ii apare pe chip. Buzele i se arcuiesc intr-un zambet larg si dragastos, dupa care imi prinde o mana intr-a sa, mangaind pielea albicioasa.
- Cum te intelegi cu Evelin? spune, ducandu-si mana la piept si strangand materialul alb.
- Destul de bine, pot spune. Este genul de relatie specifica ei: „daca faci cum trebuie, treci cu bine peste o noua zi”.
Da din cap aprobator si se ridica incet din pat, sustinandu-se de mine si de masa de langa noi. Isi taraste picioarele albe peste covorul purpuriu, indreptandu-se spre dulapul prins in perete. Il deschide cu cheia ce ii este prinsa intr-un colier la gat si scoate o cutie veche, adugand-o pe pat. Se tranteste pe suprafata acestuia, gafaind ingrozitor. Inspira si expira sacadat, dandu-mi cutia frumos decorata. Cateva pietre pretioase galbene si verzi-albastrui sunt cuprinse in invelisul acesteia printre liniile serpuitoare de un rosu-carmin lucios. Este frumoasa, nu pot nega. Se vede ca o pretuieste; in timpul discutiei isi ducea din cand in cand mana la piept si strangea acea cheie. Dar, oare, ce se afla in ea?
- Acum, nu stiu daca fac ceea ce este bine, dar, este nevoie ca tu sa stii pentru a-ti putea calcula miscarile foarte bine in viitor. Esti aici, nu mai poti scapa, rupe linistea si, totodata cu aceastea, ma face sa-mi ridic privirea de la acea cutie. Sunt consient ca iti voi cauza cateva probleme deoarece tu esti o fire curioasa si vei incerca sa afli ce s-a intamplat, dar, ca sa fiu sincer, Evelin nu este... cu adevarat bunica ta. Adica, vreau sa spun ca nu ea este mama lui Enrique.
Isi ridica privirea de la mana mea si pot observa ca irisii ii sclipesc a tristete, dar, totodata, a curioazitate. Era si ciudat... Nici tata, nici Havana nu seamana catusi de putin cu ea. Nu este o regula aceasta, dar macar o oricare mica asemanare intre ei. Trag aer in piept pentru a-mi inchide in mintisoarea mea gandurile contradictorii ce plutesc pe acolo si ridic de pe pat mana albicioasa a barbatului cu speranta ca acesta imi va raspune la intrebari la fel ca acum. Oare, ce s-a intamplat cu adevarat acum mult timp?
_______________________________________________________
Stiu ca-i scurt, dar sper sa va placa *smile*.
Capitolul XIII
Si, de ce oamenii pastreaza cu atata zadarnicie secretele? Nu sunt acestea cuvinte pe care le intemnitezi in mintisoara ta, odata cu parfumul halucinant al persoanei ce ti l-a spus? Dar, totodata, incerci sa descoperi adevarul acestuia, impins de curiozitate tinereasca a iluziei ce iti salasluieste in inima...
- Si, ce ai mai facut?
Zambeste si isi trece mana prin suvitele blonde, stralucitoare in lumina soarelui. Parul i-a crescut putin de la ultima noastra intalnire – care a fost si prima -, acest fapt nu il pot nega. Acum este mai asezat si varfurile catorva fire nu mai stau in sus, dandu-i un aer exotic. Flutura de cateva ori din genele feminin imbelsugate si ma lasa sa-i observ irisii de un albastru puternic. Isi umezeste putin buzele rozalii, casnoase, si apoi si le arcuieste intr-un zambet tineresc.
- Pai, destul de bine, nimic important nu s-a prea intamplat. Doar am aflat ca bunica-mea doreste sa ma readuca aici si vrea sa ma puna la condurece in locul bunicului. Nimic interesant, vezi? spun, dupa care afisez o fata adormita si dezinteresata de situatie. Si aveam de ce sa vreau sa dorm, toata noaptea am stat si am semnat diferite acte. Au trecut doua zile de la acel bal, dar parca ma simt mai obosit ca oricand.
Blondul scoate un chicot inabusit de aburul mancarii de vine spre noi. Isi ridica privirea spre mine, pastrandu-si in continuare zambetul amuzat pe buzele pline.
- Nu iti fa griji, vom petrece mult timp de-acum impreuna. Mi te vei confesa tu odata si-odata dupa ce iti voi castiga increderea.
Soarbe inca o data din ceai, in timp ce mie imi trec prin minte vorbele spuse de Leonard.
- Ai citit scrisoarea? Daca te face sa te simti mai bine, nu iti mai pun intrebari. Doar te voi astepta pe tine sa imi dai raspunsurile, daca vei avea incredere in mine. Daca nu, voi incerca sa ti-o castig pentru a mi te putea destainui.
Se aseamana la inteles. Leonard a reusit sa mi-o castige si, o data cu aceasta, a venit si trista veste ca va trebui sa plec. Nu stiu daca Lyrev va reusi sa o faca, dar nu imi doresc ca el sa treaca prin acelasi lucru. Sper ca voi reusi sa pastrez o limita a relatiei...
***
- Intra, draga mea. Nu iti fie teama, se aude o voce ragusita de dupa lemnul de stejar.
Imi inconjor degetele reci peste clanta si o apas, patrunzand incet in incapere, usor tematoare. Mi s-a spus doar ca bunicul doreste sa ma vada pentru a-mi ura un „bun venit” calduros, dar parca mintea mea tinde sa creada altceva. Ma apropii de patul cu baldachin si ma asez pe suprafata cearsafului verde. Trag aer in piept si imi ridic privirea din pamant, unde a stat pe tot parcursul drumului de la usa la pat. Il pot vedea pe barbatul ce sta cu spatele pe cele cateva perne. Este tanar, avand ca si infatisare pana in douazeci si doi de ani, dar fata ii este palida si cearcanele violete i se vad proeminet sub ochii albastri. I se poate observa cu usurinta durerea din interior.
- Stiu ca nu m-am putut intalni cu tine, dar in ultimele zile m-am simtit extrem de rau. Imi cer scuze pentru aceasta si iti urez bun venit... Isi drege vocea si isi umezeste buzele de un roz mai inchis, dar sters. Chiar daca – sunt sigur – nu prea te bucura aceasta „soarta” pe care o ai, nu?
Isi pune una dintre mainile albicioase peste a mea, eu putandu-i simti raceala dintr-insul. Degetele lungi, de pianist, ii tremura, exact ca si licarirea alba din irisii sai.
- Evelin a fost cea care a venit cu ideea? intreaba, eu aproband cu o usoara ezitare. Da, orice s-ar intampla, ea nu poate renunta la aceasta viata, chiar daca trebuie sa se prinda ca o lipitoare de persoane.
Ofteaza sacadat si isi da parul saten ce ii cadea pe fata dupa ureche. Incepe sa-mi spuna cum Evelin – bunica-mea - venea adesea si i se plangea ca el nu mai poate conduce aceasta familie deoarece nu mai detine „semnul” si ca trebuie gasit urmatorul „ales”. A accentuat grav unele cuvinte si, spre uimirea mea, abia acum incep sa se lege unele evenimente. Acestea au trecut pe langa mine fara ca eu sa-mi fi batut capul catusi de putin cu ele. Nu am observat nimic, chiar daca era atat de simplu. Tata obisnuia sa-mi spuna deseori cand eram mica sa ma feres de bunica si ca nu trebuie sa arat nimanui acest semn. El fusese primul ce tratase femn acest subiect, mama alegand sa nu intervina.
- Mie mi-a disparut odata ce te-ai nascut tu, si nu cand s-au nascut Enrique si Havana. Interesant, nu? Chiar daca, teoretit, tu imi esti nepoata si ei sunt copii mei, tu l-ai primit. Nu stiu cum functioneaza aceasta alegere, niciodata nu am inteles-o, nimeni nu a facut-o, dar a fost imprevizibil. Vrei sa stii ce este si mai ciudat? Faptul ca al tau este mai mare decat a fost al meu, al mamei mele, al bunicului meu, si tot asa. Iti dai seama, Adelinda, cate se intampla in jurul tau? Parca, nu stiu... Ai avea ceva special.
A gesticulat din maini incontinuu si o nota de umor si curiozitate i se citea din tonalitatea vocii. Este cu adevarat ciudat. Daca mereu s-a intamplat ca acest semn sa fie transmis de la parinte la copil, atunci de ce aceasta regula a fost rupta acum? Oare am eu ceva special? Nu are nici cea mai vaga logica. Bunicul isi drege vocea si apoi soarbe din ceaiul ce pe masa de langa el. Isi reia pozitia anterioara si ma priveste iarasi, pe fata mea citindu-se faptul ca nu stiam ce sa-i raspund. Zambeste si imi da una dintre suvitele ondulate dupa ureche, sarutandu-ma apasat pe frunte. Isi trece mainile de cateva ori peste obrajii mei si apoi imi prinde palmele intr-ale sale, oftand.
- Se pare ca te-am luat prea din plin si nu te-ai putut gandi la tot. Stiu, este ciudat, dar asa s-a intamplat si nu putem schimba nimic in acest moment, spune, dupa care ma priveste iarasi. Ce mult semeni cu Clair la infatisare! Ai unele trasaturi ale tatalui tau, dar parca ai luat mai mult de la dansa. Ai ochii lui, atat de limpezi si, daca ii privesti, ti se pare ca privesti doua lacrimi ale lunii intr-o noapte de primavara infrigurata, dar, oricat ai incerca, nu poti dezlega enigma ce ii inconjoara. Singura diferenta este ca ai sai erau de un albastru pal, iar ai tai sunt caprui inchisi spre negru. Ai tai parca ar fi mai calzi, dandu-mi senzatia ca ai pastra intr-insii cate o ramasita varatica de soare pentru cei care sunt inghetati pe dinauntru.
Am ramas fascinata de cat de bine reuseau sa ma halucineze vorbele sale. Stie sa vorbeasca si sa patrunda imediat la inima unei persoane, oricat de rece ar fi aceasta. Katherine statea cateodata seara si imi spunea despre el, dumneaei fiindu-i o fosta bucatareasa. Nimeni nu stie de ce, dintr-o data, s-a simtit tot mai rau si a fost nevoit sa stea in pat, nemaiputand actiona ca inainte. Parca tot corpul i-a slabit dintr-o anumita cauza nestiuta de nimeni, pastrata de el in secret ca o pasara inchisa intr-o colivie pe care o vizitezi singur noaptea. Evelin a incercat sa rezolve aceasta situatie machiind cu tot felul de minciuni. Bineinteles, nimic nu s-a schimbat.
Isi drege vocea ragusita si apoi ma priveste inca o data. Parca intr-un fel iar fi frica de ceva anume, ce il framanta de mult timp. Inca o data imi dau seama de faptul ca Evelin nu stie sa aprecieze ce are langa dansa. Daca ar fi stiut sa faca aceasta si ar fi intemnitat in strafundul inimii sale orgoliul intunecos, atunci poate ca el nu ar trece acum prin acestea.
- Nu m-ai chemat aici pentru a-mi spune toate astea, nu? Nu imi pari genul acesta, ci mereu trebuie sa ai un motiv anume, sparg linistea asternuta ca un val satinat peste noi cu un glas placut si melodios.
Isi ridica imediat privirea ce ii era in jos si un zambet plin ce curioazitate tinereasca ii apare pe chip. Buzele i se arcuiesc intr-un zambet larg si dragastos, dupa care imi prinde o mana intr-a sa, mangaind pielea albicioasa.
- Cum te intelegi cu Evelin? spune, ducandu-si mana la piept si strangand materialul alb.
- Destul de bine, pot spune. Este genul de relatie specifica ei: „daca faci cum trebuie, treci cu bine peste o noua zi”.
Da din cap aprobator si se ridica incet din pat, sustinandu-se de mine si de masa de langa noi. Isi taraste picioarele albe peste covorul purpuriu, indreptandu-se spre dulapul prins in perete. Il deschide cu cheia ce ii este prinsa intr-un colier la gat si scoate o cutie veche, adugand-o pe pat. Se tranteste pe suprafata acestuia, gafaind ingrozitor. Inspira si expira sacadat, dandu-mi cutia frumos decorata. Cateva pietre pretioase galbene si verzi-albastrui sunt cuprinse in invelisul acesteia printre liniile serpuitoare de un rosu-carmin lucios. Este frumoasa, nu pot nega. Se vede ca o pretuieste; in timpul discutiei isi ducea din cand in cand mana la piept si strangea acea cheie. Dar, oare, ce se afla in ea?
- Acum, nu stiu daca fac ceea ce este bine, dar, este nevoie ca tu sa stii pentru a-ti putea calcula miscarile foarte bine in viitor. Esti aici, nu mai poti scapa, rupe linistea si, totodata cu aceastea, ma face sa-mi ridic privirea de la acea cutie. Sunt consient ca iti voi cauza cateva probleme deoarece tu esti o fire curioasa si vei incerca sa afli ce s-a intamplat, dar, ca sa fiu sincer, Evelin nu este... cu adevarat bunica ta. Adica, vreau sa spun ca nu ea este mama lui Enrique.
Isi ridica privirea de la mana mea si pot observa ca irisii ii sclipesc a tristete, dar, totodata, a curioazitate. Era si ciudat... Nici tata, nici Havana nu seamana catusi de putin cu ea. Nu este o regula aceasta, dar macar o oricare mica asemanare intre ei. Trag aer in piept pentru a-mi inchide in mintisoarea mea gandurile contradictorii ce plutesc pe acolo si ridic de pe pat mana albicioasa a barbatului cu speranta ca acesta imi va raspune la intrebari la fel ca acum. Oare, ce s-a intamplat cu adevarat acum mult timp?
_______________________________________________________
Stiu ca-i scurt, dar sper sa va placa *smile*.