[Yaoi] Strigatul mut al terorii. Cod: CWI 137.

[Clau~]

Nix: Oh, Nix, my love~ How could I tell you that I love you so much? <3 So.. Multumesc mult pentru prezenta ta si pentru ca ma ajuti cu sfaturi. Sank u, inca o data si sper din suflet sa-ti placa.

De asemenea multumesc si celor ce citesc fic-ul si va urez tuturor o citire cat mai placuta. Kiss-you, all. ^.^


[center].:: Page number 4 ::. [/center]


Dimineata, inainte ca altcineva sa reuseasca sa se trezeasca si chiar inainte de rasaritul soarelui, Balz se trezi si se uita buimac in camera luminata slab de semi-lumina crepusculara de afara. Ramase suspendat, privind corpul baiatului, intre indecizia lui de a-l trezi si a-l trimite cu restul prizonierilor sau sa il tina langa el. Cea de-a doua dorinta era mai puternica insa frica de a nu fi prins – fiindca stia ca daca vreun alt comandant ar fi aflat ce facuse, CWI 137 ar fi fost trimis direct la cazan – il facu sa cedeze acelei temeri continue. Il trezi pe Carl, scuturand corpul lui subtire si ii sopti, ca si cum i-ar fi fost frica sa il atinga mai mult din cauza gingasiei lui, sa se trezeasca pentru ca ar putea avea probleme. Baiatul il privi atent pe cel ce ii vorbea pe acel ton bland si deodata gasi prezenta lui ca un fel de semn divin. Era o placere primordiala si infantila ceea ce simtea atunci; avea un aliat in acea teroare si asta ii provoca o exaltare de-a dreptul triumfatoare in tot absconsul in care era tras pana atunci. Se imbraca, fara nici un alt cuvant, cu acea uniforma gri, plina de sange ce pur si simplu atarna pe corpul lui firav si sub privirea admirativa a comandantului, Carl pasi felinic, cu un mers leganat si ridicat usor pe varfuri insa foarte feminin si pasional in acelasi timp apoi isi intoarse pentru o ultima data capul spre binefacatorul lui. Balz ii zambi stramb in coltul gurii si ii spuse cu blandete si calm in voce:
-Pe diseara.

Acele doua cuvinte ii facu inima sa trepideze intr-o rabufnire puternica si ochii sa se mareasca; simti acel deliciu de a fi protejat de cineva si simtea ca asta ii reveanea intru totul. Iesi din acea incapere indreptandu-se spre grupul lui prin acel intuneric dens si, cand se puse pe bucata lui de patura asezata neglijent intr-un colt al camerei, pe buzele lui inflori un zambet complicitiv, aproape superior. Sentimentul acela de siguranta ii provoca o fericire absurda si cu sentimentul ca el chiar are pe cineva de partea lui il facu, in zilele urmatoare, sa se simta mai plin de viata ca oricand. Se bucura din cele mai mici prostioare, vorbea mai mult ca niciodata si chiar, cu gandul ca in momentul in care soarele apune si imbratisarea noptii linistitoare afunda toate scancetele si lacrimile lagarului in nimicnicie, incepu a nu se mai lupta cu acel loc sau cu comandantii si astepta cu o nesfarsita nerabdare momentul in care il va intalni pe cel care ii aducea farmecul de a vorbi liber si de a gusta din painea aceea aurie. Adevarat ca, il interesa mai mult gustul painii ce ii provoca apetitul la un festin culinar adus aproape in pragul de orgasm gastronomic – desi era doar o bucata de paine – insa nici prezenta comandantului nu i se parea deloc rea, mai ales cand ii povestea despre viata lui. Considera ca are un mare dar de a povesti si stia sa infloreasca astfel acele istorii si sa imbine cuvintele intr-o maniera in care il facu sa uite, de mai multe ori, sa mestece. Ii arunca priviri complicitive si usor tandre cateodata cand se afla in rand dimineata iar Balz ii intorcea acel „favor imens” (cum il numea el) cu un zambet discret. Toate acele dragalasenii dintre ei doi ii hranea cu o nemuritoare dorinta obsesia barbatului ce manifesta tot mai mult dependenta lui fata de CWI 137.

Unul dintre „brute” se apropie intr-o zi de masa la care mancau cei din grupa lui Carl si, impartind cu ei o paine, se alatura discutiei. Asta trezi in Balz o suspinciune concentrata cu violenta in sentimentul permanent de gelozie atunci cand cineva se apropia de pretiosul lui CWI 137. Cu toate ca se intalneau de deja sapte zile el nu ii stia numele adevarat. Gandul ca detinutul il lua in ras si isi batea joc de sentimentele lui il devora incet pe dinauntru ca si cum o toxina ii infecta inima cu amaraciune si dezgust. Insa Carl nu simtea nici un fel de amabilitate ridicata la gradul de prietenie pentru nimeni din jurul lui si isi permitea luxul sa zambeasca in fata tuturor, fara teama sau retineri, castigand astfel admiratia multor persoane printre care si comandanti. Incepuse chiar, de vreo doua zile, sa se regaseasca in lumea creatiilor lirice in care intrase de prin clasele post – gimnaziale cand scria poezii si versuri pentru trupa de teatru a liceului. Desi nu le arata nimanui era incantat de ceea ce reusi sa scrie. Foile le avea de Balz; le luase intr-o seara cand vazu un teanc de coli albe aruncate intr-un colt de camera si, cu ajutorul unui carbune, improviza un condei. Cand venise timpul sa se intalneasca cu aliatul sau, lua una din acele poezii si se indrepta spre camera comandantului. Intra, ca de obicei, rapid si fara mult zgomot, apoi ii spuse ca are ceva sa-i arate. Nici nu il lasa sa ii dea painea ca, baiatul incepu sa citeasca acea poezie cu tente romantice si cu o profunzime de-a dreptul spectaculoasa pentru un tanar de varsta lui. Balz privea cu desfat si rumega fiecare cuvant de-al baiatului, contempland admirativ talentul si felul in care acesta pronunta acele cuvinte, plin de patos si senzualitate. Desi nu prea intelegea el toate sensurile ascunse ale acelei creatii si toate nuantele pe care Carl le dadu compozitiei, inima i se umplu de o emotie atat de mare pentru felul in care imbina cuvintele si cum reusi sa-l faca sa tresara usor la fiecare cuvant accentuat cu o tonalitate putin diferita.

Dupa ce termina poezia, barbatul il privi cu aceeasi ambigua aspiratie pe baiat si CWI 137 se gasi deodata in situatia sa se inroseasca cand auzi cuvintele pompoase ale comandantului:
-Oh, Doamne. Atat de frumos, de profund. N-am citit eu multa poezie dar sunt sigur ca l-ai fi putut atinge pana si pe cel mai negru suflet.
Cuvintele magulitoare si privirile pline de respect si condescenta il facura pe Carl sa zambeasca frenetic, sa nu se mai gandeasca la nimic. Ii provoca un dezmat narcisist acele cuvinte si dulcegarii spuse de barbat si, in acea noapte, nici painea nu o termina de mancat. De obicei doar binefacatorul lui vorbea in timp ce Carl asculta smerit si docil ceea ce spunea, insa in acea seara se simti mai liber ca niciodata in grai si incepu si el a-i povesti despre propria-i persoana, evitand parca dinadins folosirea numelui real. Incantat de ceea ce se petrecea intre ei doi, Balz uita de gelozia lui neintemeiata si, facandu-si curaj, ii spuse pe un ton timid:
-Dar... Numele tau?
-Carl. Carl Litz, spuse baiatul intinzand mana sa firava si subtire ce parea atat de mladioasa in mangaierea unei raze de luna. De obicei stateau cu lumina aprinsa insa baiatul insista sa fie stinsa (ar fi putut fi faptul ca nu voia sa-i arate barbatului cata incantare ii provoca prezenta lui ori pentru ca se simtea mult mai liric si romantic la lumina lunii).
-Balz Sierge, spuse comandantul strangandu-i mana. Acea atingere fina, acel suras vazut difuz pe intuneric; ce se intampla cu inima lui de numai la o atingere incepea sa se zbata dement in piept ca si cum ar fi vrut sa strabata cutia toracica si sa fuga in bratele lui CWI 137?
-Incantat, continua tanarul zambind copilareste si strengar. Se simtea un copil in prezenta atat de masculina a lui Balz si numele lui... Il incanta sa pronunte incontinuu in mintea lui „B – A - L – Z” de parca acele litere ar fi fost de o sacritate pura. Barbatul ii raspunse cu un „de asemenea” apoi discutia celor doi continua. Rasete, priviri lubrice si contemplative, pareri in contradictoriu sau din contra, impartasite; la sfarsitul noptii – niciunul nu dormise insa, bucuria de a fi unul langa celalalt captandu-le toata atentia – Carl lua painea spunand ca avea sa o imparta colegilor lui de grupa. Se ridica de pe pat, moment in care si Balz se ridica sa-l conduca si deschise in liniste usa apoi, intoracandu-se fugitiv pronunta un soptit „multumesc” si ii depuse pe pielea obrazului un sarut inocent si dulce, apoi se strecura rapid afara.

Noaptea aceea fusese pentru barbatul ce ramase impietrit mai bine de cateva minute in acel loc, urmarind intunericul holului, o voluptate si un dezmat adus aproape de granita simturilor cele mai fine ce le-ar putea avea cineva ca si el.

A doua zi dimineata, in timpul trierii cei doi isi aruncau priviri si zambete, fara sa prevesteasca macar pe putin ceea ce avea sa urmeze. Ideea ca prizonierii incep sa se simta bine in acel loc si ca reusisera sa converteasca cativa comandanti la fericirea lor nu il interesa pe doctor (atat timp cat lui ii aduceau alti indivizi pe care sa-si efectueze experimentele de natura neurologica – operatii pe creier de obicei -), insa pe sponsori da. Ei voiau sa vada suferinta, chin, lacrimi si daca persoana ce provoca atat de multa buna dispozitie in randul detinutilor avea sa dispara, acea tortura si oroare (ce le placea atat de mult finantatorilor) avea sa se intoarca in fata micilor ecrane ale camerelor de supraveghere. Cel vizat era, deci, CWI 137.
-CWI 137! striga comandantul-sef din acea zi. Carl nici nu-si daduse seama ca numele ii fusese strigat – fiind prea concentrat asupra placerii de-al fi vazut pe binefecatorul lui – insa cand vazu ca expresia barbatului pe care il privea se schimba in tragic isi dadu seama ce se intampla. Corpul lui firav fu scufundat intr-un tremur violent iar toata fiinta lui nega faptul ca el ar putea sa moara atunci. In cateva momente, insa, cand comandantii il tarasera dupa ei pe acel lung hol, se vedea mergand deja pe scandura si scufundandu-se in acel cazan. Simtea cum totul arde in el, cum vocea il paraseste, cum se sufoca si toata viata i se scurge in acel lichid toxic. Isi intoarse capul spre Balz ca o ultima speranta insa el statea imobil, impasibil, privind cum dragul lui protejat e dus spre o moarte chinuita si inevitabila. Il parasise.