24-06-2012, 12:42 PM
Nix: Multumesc mult, scumpo pentru comm-ul tau. Ma bucur ca iti place si ca citesti. Si, nu. Codul CWI 137 apartine unui alt prizonier. Vei vedea tu cine. Tomas Newman era un alt barbat ce calatorise cu el.
Acestea fiind impartasite, va urez lectura palcuta si sper din siflet sa va placa. ^.^
[center].:: Page number 2 ::. [/center]
CWI 137 – codul acesta ii pecetluise soarta in acel loc abject ale carei granite dezumanizau cu o moralitate constransa acea subjugare proprie a fiecarei actiuni. Pentru prima data, CWI 137 se simti josnic ca face parte din rasa umana. Il imbracasera in niste haine gri lipsite de culoare ale caror miros de putegrai iti infunda mirosul. Macar acest lucru era bun, caci puteai sa mananci linistit supa aceea albicioasa a carui miros persista ca gasolina in aer. De cele mai multe ori ca paine li se dadea o coaja cel mai sigur resturi de la masa comandantilor pe care, prizonierii de cele mai multe ori o pastrau ascunsa sub acele uniforme largi, ce atarnau inestetic pe corpurile lor subtiri. Majoritatea slabisera considerabil atat din pricina mancarii precare si a conditiilor de viata infecte, cat si din cauza muncii asidue ce o faceau in fiecare zi. Dupa ce se dadea desteptarea toti se aliniau, fiecare buimaci si speriati, caci stiau ca dupa venirea comandantilor urma ceea ce ei numeau „trierea”. Asa-zisa triere era de fapt selectionarea celor mai slabi si nepotriviti pentru munca.
Comandantul-sef din acea zi – caci erau pe rand comandanti-sefi – investiga corpurile detinutilor si pe cei care el ii considera inutili ii scotea din rand si eraumai apoi trimisi la cabinetul doctorului. De acolo nimeni nu mai auzea nimic de ei. In principiu, se crezuse ca cei ce erau scosi in fata sunt eliberati, insa intr-o zi, comandantul-sef Balz Sierge ii scoase pe toti in spatele curtii aratandu-le misteriosul proces de dezintegrare a corpurilor celor ce fusesera deci condamnati la o moarte sigura.
-Voi, animale ce sunteti nu meritati sa traiti! Ne sunteti inferiori si acest gand va va macina la fel cum acidul asta toxic va va macina oasele si tot restul corpului, spuse el ca o incheiere a pledoariei sale seci si plina de cuvinte vulgare.
CWI 137 ramase consternat la vederea acelor atrocitati si, cu toate ca se temea de puterea acelor oameni carora cu betialitate le spunea „monstri”, continua sa isi tina capul sus si barbia ridicata propriul lui orgoliu fiind mult prea mare pentru a isi lasa mandria calcata in picioare de astfel de nimicuri, de scursuri ale umanitatii. In scurt timp, dupa ce afla ca mai intai se faceau experimente pe cei ce erau scosi din rand CWI 173 isi dadu seama ca acel cuvant „umanitate” nu exista in acel loc si ca indiferent cat s-ar lupta impotriva acelor suplicii constante avea sa piarda chiar el acea farama de ratiune ce il diferentia de restul animalelor. Cu toate astea, o ambitie putin ciudata si nebuna il facea din ce in ce mai mandru; incepuse sa le raspunda comandantilor si intr-o zi, chiar ridica tonul la Balz. Comandantul, a carei viata nefericita il urmarea pana si aici, il privea cu uimire si dezgust. Nici un alt detinut nu indraznise sa-i raspunda asa iar faptul ca il facuse „fiu de cu**a” il enerva intr-un mod destul de palpitant. Era o emotie ce nu o mai simtise pana atunci nici in orfelinat cand batea ceilalti copii si nici cand omora diversi oameni pentru bani. Totodata era uimit de faptura ce reusise sa i se impotriveasca, simtind pentru el in acelasi timp un dezgust venit de undeva din puterea lui de a spune: „Toti sunt niste lasi, niste oraseni ce nu stiu decat sa-si dea aere” insa si un fel de atractie enigmatica, ce-l tot facea sa studieze chipul prizonierului. Ii vazu pletele brunete revarsate pe fruntea sa acoperind partial ochii de un negru intens, nocturn si parca se simti si mai legat de acel chip a carui paloare i se parea destul de atractiva.
Acceptase postul acela de comandant din lipsa banilor si pentru ca doctorul il considera unul dintre cei mai buni oameni care ar fi putut ocupa acel post. De asemenea, Balz se simtea oarecum superior pentru ca doctorul avusese placerea de a sta de vorba cu el de cateva ori la o ceasca de ceai negru. Balz, placut impresionant de toate acele gingasii fara margini ale doctorului, incepu a-i povesti despre viata lui in orfelinat, despre primele crime si chiar despre cei doi ani cat statuse la inchisoare. In acei doi ani - desi pare aproape imposibil ca genul acela de bruta sa fie educata - ii spusese doctorului ca citise multe carti pe care ceilalti detinuti le primeau de la familiile lor. Pentru acele carti, povestea el, se varsa mult sange si cateodata asta se vedea pe paginile care erau imbibate in acel lichid.
Vorba ca CWI 137 se revolta impotriva celui mai de temut comandant ii confera o oarecare pozitie printre celelalte „experimente unice” mai ales fata de cei din grupa lui care il tratau cu o stima nemasurata si incepusera a-i spune „domnule”. Asta nu ii displacea, ci din contra ii hranea intr-un mod neobisnuit narcisismul facandu-l sa zambeasca des in fata celor ce-l priveau. In toate perechile de ochi puteai regasi acea combinatie intre teama si uimire, iar asta i se parea firesc. Pranzul din acea zi fusese mai bun ca niciodata. Pentru prima data in loc de linistea mormnatala se auzeau rasete, chicote si cuvinte rostite tare, fara nici un menajament. CWI 137 se simti mai in largul lui ca oricand discutand despre orice cu oricine. Cei din grupa lui strecurau cate un compliment la adresa lui privind actul lui de curaj si indrazneala de a se opune unui comandant, ceea ce il facu sa se umfle si mai mult in pene. Acesta stare era, insa, un fel de calm inainte furtunii caci, inainte sa termine macar de mancat, fuse ridicat de catre doi comandanti insotiti de Balz. L-au scos in curtea din afara cladirii si il legara de acea cruce de lemn apoi, cu un ranjet demonic si niste insulte pe masura, Balz incepu sa-l biciuasca.
CWI 137 nu arata insa nici un semn; nici ca il doare, nici ca ii place. Cand Balz isi revarsa suficient furia asupra corpului fragil al baiatului acum plin de vantai si rani adanci sangerande zambi in coltul gurii ca un fel de marturisire a faptului ca inca nu pierduse razboiul si ca aceasta fusese doar o lupta dintre cele ce aveau sa urmeze.
Comandantul se simti jignit si totodata contrariat de sentimentele lui in fata vederii baiatului. Ramase impresionat de puterea lui si mandria de a-si afirma acea infirma putere ce o poseda, dar totodata simti atata ranchiuna pe el pentru ca ii radea in fata asa cum facuse toata lumea de-a lungul vietii lui. Insa, motivul pentru care CWI 137 zambi era unul cat se poate de nenatural in acea situatie; in timpul biciurii isi amintise numele sau: Carl Litz.
Balz il urmarea inca cu aceeasi amestecatura de sentimente in privire si cand Carl isi ridica capul, zambind inca, se simti atat de constrans de privirea aceea incat o clipa statu imobil in fata imaginii baiatului. Isi indrepta privirea spre incheietra lui si repeta de cateva ori codul sau de inmatriculare invatandu-l, apoi le ordona comandantilor sa il dezlege si sa il duca la subsol in seara aceea. Subsolul era un fel de camera in subteranul cladirii, plina pana la jumatate de apa murdara si fecale care destina „corectarii” comportamentului detinutilor.
In noaptea aceea, Balz revazu toate momentele din cursul zilei, iar mintea i se opri in mod straniu asupra chipului zambitor al lui Carl, ca un fel de amintire macabra a lucrului ce-l facuse. Il obseda.
Acestea fiind impartasite, va urez lectura palcuta si sper din siflet sa va placa. ^.^
[center].:: Page number 2 ::. [/center]
CWI 137 – codul acesta ii pecetluise soarta in acel loc abject ale carei granite dezumanizau cu o moralitate constransa acea subjugare proprie a fiecarei actiuni. Pentru prima data, CWI 137 se simti josnic ca face parte din rasa umana. Il imbracasera in niste haine gri lipsite de culoare ale caror miros de putegrai iti infunda mirosul. Macar acest lucru era bun, caci puteai sa mananci linistit supa aceea albicioasa a carui miros persista ca gasolina in aer. De cele mai multe ori ca paine li se dadea o coaja cel mai sigur resturi de la masa comandantilor pe care, prizonierii de cele mai multe ori o pastrau ascunsa sub acele uniforme largi, ce atarnau inestetic pe corpurile lor subtiri. Majoritatea slabisera considerabil atat din pricina mancarii precare si a conditiilor de viata infecte, cat si din cauza muncii asidue ce o faceau in fiecare zi. Dupa ce se dadea desteptarea toti se aliniau, fiecare buimaci si speriati, caci stiau ca dupa venirea comandantilor urma ceea ce ei numeau „trierea”. Asa-zisa triere era de fapt selectionarea celor mai slabi si nepotriviti pentru munca.
Comandantul-sef din acea zi – caci erau pe rand comandanti-sefi – investiga corpurile detinutilor si pe cei care el ii considera inutili ii scotea din rand si eraumai apoi trimisi la cabinetul doctorului. De acolo nimeni nu mai auzea nimic de ei. In principiu, se crezuse ca cei ce erau scosi in fata sunt eliberati, insa intr-o zi, comandantul-sef Balz Sierge ii scoase pe toti in spatele curtii aratandu-le misteriosul proces de dezintegrare a corpurilor celor ce fusesera deci condamnati la o moarte sigura.
-Voi, animale ce sunteti nu meritati sa traiti! Ne sunteti inferiori si acest gand va va macina la fel cum acidul asta toxic va va macina oasele si tot restul corpului, spuse el ca o incheiere a pledoariei sale seci si plina de cuvinte vulgare.
CWI 137 ramase consternat la vederea acelor atrocitati si, cu toate ca se temea de puterea acelor oameni carora cu betialitate le spunea „monstri”, continua sa isi tina capul sus si barbia ridicata propriul lui orgoliu fiind mult prea mare pentru a isi lasa mandria calcata in picioare de astfel de nimicuri, de scursuri ale umanitatii. In scurt timp, dupa ce afla ca mai intai se faceau experimente pe cei ce erau scosi din rand CWI 173 isi dadu seama ca acel cuvant „umanitate” nu exista in acel loc si ca indiferent cat s-ar lupta impotriva acelor suplicii constante avea sa piarda chiar el acea farama de ratiune ce il diferentia de restul animalelor. Cu toate astea, o ambitie putin ciudata si nebuna il facea din ce in ce mai mandru; incepuse sa le raspunda comandantilor si intr-o zi, chiar ridica tonul la Balz. Comandantul, a carei viata nefericita il urmarea pana si aici, il privea cu uimire si dezgust. Nici un alt detinut nu indraznise sa-i raspunda asa iar faptul ca il facuse „fiu de cu**a” il enerva intr-un mod destul de palpitant. Era o emotie ce nu o mai simtise pana atunci nici in orfelinat cand batea ceilalti copii si nici cand omora diversi oameni pentru bani. Totodata era uimit de faptura ce reusise sa i se impotriveasca, simtind pentru el in acelasi timp un dezgust venit de undeva din puterea lui de a spune: „Toti sunt niste lasi, niste oraseni ce nu stiu decat sa-si dea aere” insa si un fel de atractie enigmatica, ce-l tot facea sa studieze chipul prizonierului. Ii vazu pletele brunete revarsate pe fruntea sa acoperind partial ochii de un negru intens, nocturn si parca se simti si mai legat de acel chip a carui paloare i se parea destul de atractiva.
Acceptase postul acela de comandant din lipsa banilor si pentru ca doctorul il considera unul dintre cei mai buni oameni care ar fi putut ocupa acel post. De asemenea, Balz se simtea oarecum superior pentru ca doctorul avusese placerea de a sta de vorba cu el de cateva ori la o ceasca de ceai negru. Balz, placut impresionant de toate acele gingasii fara margini ale doctorului, incepu a-i povesti despre viata lui in orfelinat, despre primele crime si chiar despre cei doi ani cat statuse la inchisoare. In acei doi ani - desi pare aproape imposibil ca genul acela de bruta sa fie educata - ii spusese doctorului ca citise multe carti pe care ceilalti detinuti le primeau de la familiile lor. Pentru acele carti, povestea el, se varsa mult sange si cateodata asta se vedea pe paginile care erau imbibate in acel lichid.
Vorba ca CWI 137 se revolta impotriva celui mai de temut comandant ii confera o oarecare pozitie printre celelalte „experimente unice” mai ales fata de cei din grupa lui care il tratau cu o stima nemasurata si incepusera a-i spune „domnule”. Asta nu ii displacea, ci din contra ii hranea intr-un mod neobisnuit narcisismul facandu-l sa zambeasca des in fata celor ce-l priveau. In toate perechile de ochi puteai regasi acea combinatie intre teama si uimire, iar asta i se parea firesc. Pranzul din acea zi fusese mai bun ca niciodata. Pentru prima data in loc de linistea mormnatala se auzeau rasete, chicote si cuvinte rostite tare, fara nici un menajament. CWI 137 se simti mai in largul lui ca oricand discutand despre orice cu oricine. Cei din grupa lui strecurau cate un compliment la adresa lui privind actul lui de curaj si indrazneala de a se opune unui comandant, ceea ce il facu sa se umfle si mai mult in pene. Acesta stare era, insa, un fel de calm inainte furtunii caci, inainte sa termine macar de mancat, fuse ridicat de catre doi comandanti insotiti de Balz. L-au scos in curtea din afara cladirii si il legara de acea cruce de lemn apoi, cu un ranjet demonic si niste insulte pe masura, Balz incepu sa-l biciuasca.
CWI 137 nu arata insa nici un semn; nici ca il doare, nici ca ii place. Cand Balz isi revarsa suficient furia asupra corpului fragil al baiatului acum plin de vantai si rani adanci sangerande zambi in coltul gurii ca un fel de marturisire a faptului ca inca nu pierduse razboiul si ca aceasta fusese doar o lupta dintre cele ce aveau sa urmeze.
Comandantul se simti jignit si totodata contrariat de sentimentele lui in fata vederii baiatului. Ramase impresionat de puterea lui si mandria de a-si afirma acea infirma putere ce o poseda, dar totodata simti atata ranchiuna pe el pentru ca ii radea in fata asa cum facuse toata lumea de-a lungul vietii lui. Insa, motivul pentru care CWI 137 zambi era unul cat se poate de nenatural in acea situatie; in timpul biciurii isi amintise numele sau: Carl Litz.
Balz il urmarea inca cu aceeasi amestecatura de sentimente in privire si cand Carl isi ridica capul, zambind inca, se simti atat de constrans de privirea aceea incat o clipa statu imobil in fata imaginii baiatului. Isi indrepta privirea spre incheietra lui si repeta de cateva ori codul sau de inmatriculare invatandu-l, apoi le ordona comandantilor sa il dezlege si sa il duca la subsol in seara aceea. Subsolul era un fel de camera in subteranul cladirii, plina pana la jumatate de apa murdara si fecale care destina „corectarii” comportamentului detinutilor.
In noaptea aceea, Balz revazu toate momentele din cursul zilei, iar mintea i se opri in mod straniu asupra chipului zambitor al lui Carl, ca un fel de amintire macabra a lucrului ce-l facuse. Il obseda.
Nando mo kimi no moto e...
No matter how many times it will be, I will go back to you