Exercitiu de imaginatie. Tema - Ceas

[Lia]

Multumesc Uniei ca a avut curajul sa mai trezeasca acest mic exercitiu din hibernarea estivala.

Unia

Tic-tac

Haide sa nu ne mai uitam la ceas, mi-ai soptit si ti-ai intins trupul ars de soare si muncit de tumultul vietii pe nisipul fierbinte. Era in apropierea noastra casta ceva tainic si misterios, ca si cand am fi fost martorii unui mare eveniment. Soarele puternic de august de izbea obrazul, dar nu ne deranja si am ramas acolo, in nemiscarea serii. Ascultam chemarea ritmata a marii, cantecul monoton al valurilor a caror existenta se curma pe tarm, la picioarele noastre. Tic-tac, tic-tac... Cateodata mai puternice, alteori mai timide, crisparile marii numarau fidel secundele. Ti-ai desfacut bratara ceasului de mana pe care il purtai de prea mult timp, cu miscari sigure, precise. Degetele tale lenese emanau un sentiment de scarba fata de obiectul de care te descotoroseai. Mostenire de familie, spuneai, si nu te-ai fi despartit de el pentru nimic in lume. Poate doar pentru o clipa de delasare, de ragaz, de dulce si binemeritata lene. Mana tare parea alta. Era aceeasi incheietura osoasa, acelasi antebrat frumos sculptat, aceasi palma cuprinzatoare, in care imi regaseam deseori mana abandonata acolo inconstient. Si totusi... Fara obiectul din metal pretios care parea crescut din propria ta carne, descopeream un brat cu totul nou, un brat liber. Nisipul se scurgea printre valuri ca intr-o clepsidra. Iti mai aduci aminte de ceasul cu lant pe care mi l-ai cumparat acum un an, de ziua mea? Se odihnea atunci pe pieptul meu inrosit de soare si zbucium, iar ticaitul lui perpetuu se armoniza cu bataile inimii mele. Tic-tac, tic-tac... te-ai ridicat deasupra mea si, pentru cateva minute, chipul tau mi-a umplut orizontul. Lantul a alunecat de-a lungul gatului meu intins, oprindu-se in umnul tau strns, iar greutatea cadranului inconjurat de flori metalice impletite mi se ridica de pe piept. Mi-am trecut o mana de-a lungul pielii descoperite si m-am trezit dezbracata, goala in fata amortirii, a vesniciei. Cele doua ceasuri isi continuau cantul monoton, prozaic, in care era concentrata intreaga noastra existenta. Chiar si dupa ce le-ai lasat sa alunece lenes in nisipul infierbantat care le inghiti in imensitatea lui muta, cele doua sunete complementare imi mai rasunau inca in urechi. Un pescarus lovea ritmic cu ciocul in stanca de langa noi, a carei umbra se crestea lent dar sigur. Ne-am deslantuit din mrejele timpului care ne constransera atat de mult timp si ne-am contopit cu ceasul vegetal care ne inconjura. Nu e frapanta naturaletea cu care trecea timpul atunci? Simplitate se scurgeau secundele undeva departe, fara sa fie constranse de aceasi traiectorie circulara a secundarului? Da, asa ziceam si eu...