13-06-2012, 12:11 AM
Chapter 5
Chris' POV
Chris' POV
Zilele urmatoare apele se mai linistira. Sebastian continua sa apara la activitatile corpului B, dar nu atat de des ca inainte, si fara sa faca vreo miscare inspre mine. Nu cred ca iesirea lui Ryan l-a convins sa pastreze distanta, dar orice ar fi fost, bine a facut. Ryan e tot mai obsedat sa nu ma scape din ochi nici o clipa. Brad e mai ingrijorat pentru Ryan decat pentru mine. Ii e frica ca oamenii lui Sebastian sa nu il atace. Pe mine nu ma puteau rani pentru ca devenisem “obiect de interes pentru Sebastian”, dar lucrul asta ma infricosa mai mult decat ma flata.
Cam deveni tot mai lipit de Sebastian. Inainte, daca Sebastian lipsea de la masa, Cam isi continua programul, uneori chiar stand cu noi la masa. Dar in ultima vreme, cand nu era Sebastian prin preajma, nu era nici Cam. Lucru care nu facea decat sa-l alimenteze si mai mult pe Ryan in nebunia lui si sa ma scoata pe mine din minti.
Eu imi vedeam mai departe de treburi totusi. Nu puteam sa raman in loc ca restul lumii, asteptand sa ma loveasca ceva. “Ceva” sub forma unui brunet aratos, mai exact. Am continuat sa merg la intalnirile cu avocatul, care parea (doar parea) ca se straduieste sa ma scoata de aici, si mai nou, si la niste sedinte cu un psiholog. O hoasca batrana, mai nesuferita si decat avocat, daca asa ceva era posibil. Probabil ca erau cunostinte, pentru ca aveau destul de multe in comun astia doi... Cel mai evident lucru fiind faptul ca amandoi incercau sa ma faca nebun. Si nu atat sa ma faca nebun in fata judecatorului, cat incercau sa ma faca nebun de-adevaratelea.
-Cum te simti? a fost prima intrebare pe care mi-a pus-o.
-Bine, am raspuns eu simplu.
-Bine? Ce intelegi prin bine? Ce e bine azi si nu a fost bine ieri? Cum trebuie sa fie ca sa te simti bine? continua ea chestionarul, aruncandu-mi fiecare intrebare pe un ton inexpresiv, de parca ar fi recitat ceva ce mai spusese deja de zeci de ori, fara sa se opreasca macar sa ia guri de aer dupa fiecare intrebare.
-...e doar bine... nu stiu.
Mazgali repede ceva in carnetel inainte sa se intoarca din nou cu fata spre mine, tintuindu-si ochii caprui, mult mariti de lentilele groase ale ochelarilor de bufnita, asupra alor mei. Parca incerca sa isi dea seama daca o mint sau nu.
-Cum ai dormit?
-Aa... bine?
-Doar bine?
-Da.
-Ai visat ceva?
-Nu stiu.
-Nu stii sau nu iti amintesti?
-...nu stiu... repet eu, fara sa ma obosesc sa ma gandesc daca am visat sau nu.
-De obicei, visezi? Iti amintesti vreun vis?
-Uneori. Daca am uitat ce am visat, am uitat si daca am visat.
-Interesant... mormai ea, continuand sa isi noteze observatii in carnetel.
-Ti se intampla des sa uiti diverse lucruri? Lucruri aparent minore, neimportante? Evenimente poate?
-Nu stiu daca des. Probabil ca da... uneori?
-Ai fost abuzat in copilarie? In orice fel? Te-ai simtit nedorit? Ai avut tendinte sinucigase vreodata? Daca da, ce te-a oprit? Te simti neinteles de cei din jur? Ti-ai dorit vreodata sa fii un alt fel de persoana? Una mai placuta, poate? Sau mai puternica? Mai apreciata?
Am ridicat surprins din sprancene, nestiind la care intrebare sa raspund intai. Parea ca deja isi formase o poveste despre mine iar intrebarile nu aveau decat rostul de a vedea daca eu recunosc sau nu lucrurile astea. Poate avea impresia ca sunt in negare, ca nu realizez ca as fi cine stie ce adolescent cu probleme psihice, disperat sa se adapteze in societate. As fi ras, pentru ca mi se parea incredibil ce fel de telenovela tragica s-a putut crea in mintea ei din raspunsurile mele, dar mi-am dat seama repede ce incerca sa faca. Din punctul ei de vedere, fiecare dintre noi era un psihopat intr-un fel sau altul. Ea incerca doar sa isi dea seama cat de psihopat era fiecare. Am ramas tacut, refuzand sa ii mai raspund la intrebari pentru restul sedintei, lucru care nu a oprit-o din a continua sa scrie in carnet totusi, si nici din a mormai infundat “Interesant” dupa cate o intrebare. Dupa o vreme, parea ca nici nu ma mai intreaba pe mine, ci se intreaba pe ea insasi, asa ca am lasat-o in pace.
Oricum... Nu mi-am mai batut capul. Din partea mea, sa creada ce vrea. Ce era important era sa stiu eu ca sunt lucid si sa nu ajung intr-adevar in pragul nebuniei in locul asta.
Iesind de la sedinta cu psiholoaga, cateva ore mai tarziu, ma indreptam ca de obicei spre cantina cand am auzit un scancet undeva in apropiere. De cand cu Sebastian, gardienii se fereau sa ma escorteze ca nu cumva sa dea peste vreun detinut interesat in a-i rapi lui Sebastian privilegiul de a ma viola primul, iar ei sa devina cumva victime colaterale ale acestuia, asa ca devenisem ceva mai... neglijat.
M-am oprit imediat din mers, sa ascult. Poate si-o trageau unii si ii intrerupeam eu... Asta ar fi fost cu adevarat jenant. Dar nu. Scancetul nu era de placere. Cineva era in adevarate dureri pe undeva prin apropiere. Am urmarit sunetele pana intr-o fundatura a unui hol apropiat de cantina. Un barbat era intins pe jos, intr-o balta de sange. Am ramas blocat pret de cateva secunde, nestiind ce sa fac. Nu imi placea sa ma implic in probleme care nu ma privesc pentru ca ajungeau cumva sa fie si problemele mele in cele din urma. Inca de cand am pus piciorul in locul asta am decis sa ma tin cat mai departe de lucruri de genul asta si deja s-au intamplat destule lucruri care sa imi dea de inteles ca nu aveam sa duc un trai complet linistit de acum inainte. O problema in plus pe langa astea era de evitat.
Barbatul lasa sa ii scape un geamat prelung, alunecand inapoi pe jos cand incerca sa se ridice.
Am injurat printre dinti si m-am grabit sa il ajut. La naiba cu traiul linistit!
Cand am ajuns in dreptul lui, nu am putut sa nu tresar surprins cand am realizat ca era chiar Sebastian. Cine naiba sa il bata asa pe Sebastian? Nu era el cel mai cel de pe aici?
-Sebastian? Esti bine? Unde te doare? Intreb eu repede, in timp ce ii infasor bratul in jurul umerilor mei si il prind de mijloc sa il sustin. Si era al naibii de greu.
Sebastian incepu sa rada, improscand pe jos cu sange, apoi rasetele sale se transformara in alte scancete. Mi-as fi dat ochii peste cap daca nu as fi fost atat de preocupat sa imi dau seama ce sa fac mai departe. Adrenalina deja imi acaparase mintea. Din moment ce era vorba de Sebastian, intelept era sa ii dau imediat drumul si sa il las sa se chinuie, decat sa ma incurc si mai mult cu el. Dar din pacate, nu eram atat de necrutator. Poate ca inchisoarea te schimba, dar eu la mine mai avea de muncit pana sa ma faca sa las balta un om batut mar si pe jumatate mort.
-Hai, tine-te de mine ca te ajut eu, l-am indemnat.
-Caprioara a venit in ajutorului lupului cel rau, reusi Sebastian sa articuleze in cele din urma, fara sa imi refuze ajutorul insa.
-Unde te doare? repet eu, ridicandu-l pe picioare.
-Peste tot, sopti el, dar am vazut ca se tinea strans cu o mana de abdomen. Cine il batuse, avusese grija sa ii traga niste picioare zdravene in burta cat timp era la pamant, probabil.
-Te duc la cabinet.
-Nu... interogatoriu.
Daca il duceam acum la cabinet, medicul ar raporta intamplarea. Chiar daca era sau nu vorba de Sebstian Blake, tot s-ar fi creat o mare valva din cauza bataii. Nu numai ca l-ar fi luat la interogatoriu, dar risca sa i se prelungeasca sentinta si sa fie dus in carcera pentru o anumita perioada de timp. Si din carcera, nici macar Blake nu ar fi reusit sa isi castige privilegii… Nu stiam mare lucru despre toate detaliile astea pentru ca, ei bine, nici nu eram de multa vreme aici, nici nu intrasem in vreo bataie, dar Ryan parea sa cunoasca foarte bine obiceiul si nu de putine ori ma avertizase sa nu intru intr-o astfel de situatie.
Pentru o clipa, mi-a zburat gandul la Ryan. Dintre toti detinutii, el era singurul care avea curajul sa calce peste renumele si influenta lui Blake, dintr-un motiv inca necunoscut mie. Daca ar exista indeajuns tupeu intr-un om incat sa ridice mana la Sebastian, acela se afla doar in Ryan. Nu m-ar mira catusi de putin sa aflu ca el il adusese pe brunet in starea asta…
M-am incruntat, ezitand cateva clipe. Reusisem sa il pun pe picioare. Si acum? Daca nu putea sa mearga la cabinet, unde sa-l duc? Nu e ca si cum poti sa ascunzi detinuti raniti prin inchisoare. Si chiar daca as reusi sa il ascund de gardieni, tot ce puteam sa fac eu ca sa il vindec era sa ma rog. Si Dumnezeu sigur nu o sa se apuce sa ii vindece sangerari interne miraculos, doar pentru ca i-am cerut-o eu.
-Cam... mai sopti el inainte sa imi lesine in brate.
Chiar si grav ranit, Sebastian continua sa aiba idei bune, se pare. L-am lasat jos, sprijinindu-i spatele de perete cat timp mergeam eu sa il aduc pe Cam din cantina, unde speram sa il si gasesc. Ce putea sa faca Dumnezeu acum era sa se asigure ca niciunul dintre detinuti nu il gaseste pe Sebastian pana ma intorc eu. Nici nu vroiam sa ma gandesc la ce ar fi putut pati daca il gasea altcineva.
P.S.: Sedinta cu psiholoaga poate parea neimportanta acum, dar o sa vedeti mai tarziu ca isi are rostul :)