Cand viata se complica

[Miss M]

@ matzaplouata, ma bucur ca iti place povestea, sper ca vei citi in continuare
Scuzati intarzierea uriasa si capitolul asta grabit, plin de dialog si total confuz, dar in aceasta perioada sunt foarte ocupata si de-abia mai apuc sa scriu cate ceva.


Capitolul XVIII

Intredeschid un ochi, aruncand o scurta privire asupra camerei invaluite intr-o lumina obscura. Incerc sa-mi misc mana stanga, dar ceva ma opreste. Privind in jos realizez ca tin in brate capul lui Alex, ascuns partial in scobitura gatului meu. Mainile lui sunt stranse in jurul taliei mele, sustinandu-ma langa el. Nu-mi pot abtine un zambet constatand ce fata inocenta are cand doarme, fiind complet rupt de realitate.
Incet-incet imi amintesc toate evenimentele zilei ce a trecut, resimtind parca oboseala de aseara. Intorc somnoroasa capul, mijind ochii pentru a citi ora de pe ceas. Este… Cat este?
- Alex, trezirea, ii soptesc incet, abtinandu-mi un tipat care l-ar speria cu siguranta.
- Care-i graba? ma intreaba acesta cu jumatate de gura, sarutandu-ma apasat pe gat. Miscarea lui ma inmoaie pentru o secunda, dar imi revin la timp.
- Ceilalti mai au cinci minute si termina masa, ii raspund cu o voce de o suavitate falsa, ascunzandu-mi toti nervii pe care subconstientul meu ii nutreste pentru Eric in momentul acesta.
- Micul dejun? vine si intrebarea lui fireasca, pe care o astept drept rampa de lansare a bombei.
- Pranzul! ii strig deodata, facandu-l sa sara din pat. Ma priveste buimac, de parca as fi spus cea mai mare ineptie posibila. Apoi, intorcandu-si capul spre ceasul ce zace in uitare pe noptiera, realizeaza ca am dreptate.
In zece minute ne indreptam deja catre sala de mese, ciufulindu-ne unul pe altul pentru a parea cat mai treji cu putinta. In clipa in care pasim pe pardoseala rece, toate privirile se atintesc asupra noastra, facandu-ma sa ma simt ca un exponat rar dintr-un muzeu plin de obiecte vechi si monotone.
- Uitati-va in farfuriile voastre, le-o trantesc fara chef, indreptandu-ma cu pasi mari si apasati spre Eric.
Satenul ma priveste putin amuzat, parand ca ar vrea sa spuna ceva, dar nu stie cum sa se exprime. Si, generoasa cum sunt, hotarasc sa il ajut, oferindu-i o “mangaiere” de toata frumusetea pe obrazul drept. Expresia fetei lui tradeaza soc si uimire, ca a tuturor celor de aici. Paream destul de calma in ultima vreme, nedand semne ca voi rabufni prea curand.
- Uita-te aici, ii spun sec, aratand cu degetul spre ceasul-pandantiv care atarna peste bluza turcoaz. E un paun auriu cu coada in nuante de albastru si verde, un cadou de la Allan. Privirea usor pierduta a geamanului doi ma face sa-i mai dau o palma, enervandu-ma la culme. Nu la mult iubitul meu decolteu, geniule, la ceas! ii explic zambind c-un fel de agitatie ce prevesteste numai necazuri. Nu pot crede cat de perversi pot fi baietii. Profita de cele mai neobisnuite situatii pentru a-si indeplini dorintele idioate de tineri imaturi si fara vreo legatura cu bunele maniere. De ce nu ne-ai trezit si pe noi, prietene? il intreb in final, realizand ca nicio subtilitate nu va ajuta in cazul lui.
- Pai… Aaa… Pai stii…, se balbaie acesta de parca ar fi la un interogatoriu. Ceva e in neregula in mod clar. Eric roseste, isi pierde culoarea din obraji, repira mai tare, se opreste brusc pentru cateva clipe, sfarsind prin a inchide ochii. Erati prea dragalasi ca sa va trezesc, bine? ma intreaba brusc pe un ton ce se dorea a fi dur, uitandu-se la mine cu ochii mijiti de incertitudine.
Oricat de suparata as fi, nu pot ramane asa la auzul unei replici atat de dragute. Imi simt obrajii arzand, dar nu-mi pasa. O fata imbujorata este un semn ca sunt fericita, nu-i asa?
Pana la urma, poate am incercat degeaba sa-i indepartez de mine… Poate clipele acestea trecatoare de bucurie pura merita tot chinul prin care trec uneori. Sunt momentele pentru care merita sa traiesti si pe care trebuie sa le traiesti.
Privesc spre masa lui Carol in mod involuntar, amintindu-mi de promisiunea pe care i-am facut-o. Si trebuie sa ma tin de cuvant. Ca atare, am sa o impac cu Eric. Chiar acum.
- Te iert daca ii tii de urat, ii soptesc acestuia la ureche, aratand spre roscata care se joaca absenta cu furculita. Satenul tresare vazand-o pe fata, dar ma asculta, ridicandu-se si pornind spre masa acesteia, nu inainte de a-mi arunca o privire ucigatoare si plina de repros. Se comporta de parca nu i-ar placea deloc situatia in care l-am pus. Poate ca acum i se pare ceva suparator, dar stiu ca isi va reveni imediat ce va schimba cateva vorbe cu tanara.
In urmatoarea clipa zbor spre bucatarie, lovind-o in drumul meu pe una din doamnele care se ocupa cu gatitul.
- Ma scuzati! Scuze, scuze, scuze! Pot sa va rog ceva? Da? Multumesc din suflet! Puteti inventa un… desert sau ceva care sa prelungeasca masa macar zece minute? Va rog mult! incep sa ma smiorcai soptit sub ochii amuzati ai femeii care ma trage in bucatarie, spunandu-mi un “Iti apartine.” diabolic.
Ce sa fac, ce sa fac? Scot la repezeala cateva boluri de prin rafturile suspendate, ignorand tacamurile care imi cad in cap si, posibil, mi se agata in par. Am sa incerc o reteta din aceea simpla si rapida, dar mai ales de efect. Caut toate ingredientele despre care imi amintesc ca ar trebui puse, apoi incerc sa reproduc cat mai fidel reteta pe care n-am mai incercat-o de aproape un an.
Rezultatul este unul multumitor, asa ca pot servi prajitura fara frica de a omori pe cineva. Portionez repede tot ce se afla in tavile proaspat scoase de la cuptor, aruncand cate o portie in fiecare farfurie care imi iese in cale, apoi ies incarcata de portelanuri si incep sa arunc deserturile pe mese. Intalnesc cateva priviri amuzate carora le raspund printr-un zambet sincer, abatandu-mi gandul de la dezastrul pe care l-am lasat in bucatarie.
- Deci asa e sa hranesti o armata, constat oftand in timp ce imi gust creatia.
Ma intorc fara pic de retinere spre masa unde l-am trimis pe Eric, pregatita sa aflu daca planul meu a mers sau nu. Satenul pare ca-i spune ceva lui Carol, care priveste podeaua vizibil rusinata. Dupa cateva momente isi ridica ochii spre el, inganand ceva ce nu pot intelege, desi presupun ca sunt niste scuze. Pentru ce, doar ei stiu. Dupa alte cateva momente pot simti o tensiune urmata de cateva replici exasperante din partea celor doi, apoi vad mana lui Eric prinzandu-i bratul roscatei. Ce are de gand sa faca baiatul asta? Primul meu impuls este sa ma ridic, manata de experientele avute cu Allan, dar ma abtin din a actiona. O mana rece si ferma ma face sa tresar, intorcandu-mi ochii spre Alex.
- Daca lucrurile degenereaza, suntem la o secunda distanta de ei, imi spune acesta raspicat, privind spre masa cu pricina. Dupa cateva clipe de incordare, un zambet bland ii lumineaza fata si imi face semn sa privesc in aceeasi directie.
Nu mica imi este mirarea cand ii vad pe cei doi sarutandu-se, parand sa uite pentru moment de lumea exterioara. Imi inhib dorinta de a sari de jur imprejur tipand de fericire, multumindu-ma cu un ranjet larg si dulce.

***
- Nu am cerut explicatii generale, daca inca nu ai inteles. Vreau sa stiu sigur ce continea injectia aia, ii repet lui Andrew, care continua sa ma priveasca lipsit de convingere, de parca as vorbi in alta limba.
- Nt, n-am de ce sa-ti spun, imi repeta acesta pentru a mia oara, strambandu-se incet cand imi strang pumnii, plina de nervi.
Omul asta e groaznic, teribil! Nu m-ar lasa sa obtin ceea ce vreau pentru nimic in lume, niciodata! Nici daca vietile noastre ar depinde de asta… si chiar acesta ar putea fi adevarul. De fapt, daca stau sa ma gandesc, in realitate vreau sa aflu ce se intampla intr-un anumit caz. Curiozitatea asta ma indeamna sa pun o intrebare periculoasa pentru care mi-ar putea parea rau, dar tot am de gand sa aflu.
- Bine, bine! Daca imi spuneai nu trebuia sa imi raspunzi mura-n gura la tot ce urmeaza, incerc sa-l amagesc intr-o ultima incercare de a obtine un raspuns clar. Adica alo, e o injectie care ne-a schimbat viata tuturor, meritam sa stim ce ne circula prin vene! Asadar, prima intrebare: ce se intampla cu un copil injectat cu “serul” ala?
Toata lumea se uita la mine ca la un extraterestru mic, verde si cu ciuperci in loc de palarie. Chiar este o intrebare atat de ciudata? In locul loc as ciuli urechile. In fond, este ceva prin care am trecut toti si de care ar trebui sa ne amintim. Bine, este evident ce se intampla cu acei copii, cu totii am vazut ce se petrece, dar trebuie sa o iau treptat. Sa trantesc o intrebare fara pic de legatura cu ceea ce am discutat pana acum ar atrage atentia mai mult decat este necesar.
- Pai pana pe la sase ani cresterea e normala, apoi dezvoltarea mentala devine accelerata, copilul fiind mai inteligent decat ar trebui, imi explica acesta calm, in tonul lui simtind o continuare de genul “vrei o acadea?”. La fel ca si copiii cu un parinte mutant.
- Si in cazul in care..., incep putin nesigura pe modul in care ar trebui sa pun problema pentru a nu da de banuit.
- In cazul in care ambii parinti sunt mutanti se produce ceea ce s-ar intampla si daca un parinte ar fi mutant, iar copilul ar fi injectat. Dezvoltarea fizica e foarte putin accelerata fata de normal, dar cea psihica este fabuloasa. La un an copilul poate vorbi fluent, la doi ani intelege si analizeaza tot ce se intampla in jurul sau, iar la trei ani are capacitatea de gandire a unui om de saisprezece ani.
Il privesc buimacita timp de secunde bune, nestiind ce ar trebui sa spun. Zambetul sau amuzat ma face sa ma trezesc din visare, murmurand un “Haaa?” complet rupt de subiect.
- Nu-ti zic de unde stiam ca vei intreba, imi spune brunetul intr-un final, trecandu-si mana prin par cu o urma de mandrie. De-abia acum remarc faptul ca s-a tuns, noua tunsoare facandu-l sa para mai tanar. Daca nu l-as cunoaste, as putea jura ca are in jur de treizeci de ani.
Imi scutur incetisor capul, scotand din minte imaginile cu Andrew tanar. Trebuie sa ma concentrez pe lucrurile importante, nu sa ma las atrasa intr-o cursa a imaginatiei datorita careia sa raman in urma evenimentelor.
- Bine, nu-mi spune, dar…, imi incep noua idee, incercand sa ma documentez mai bine in legatura cu subiectul proaspat abordat.
- Singurul copil cu ambii parinti este Will... din cate stiu eu, mi-o taie din nou Andrew, privindu-ma serios. Incremenesc pentru cateva clipe, dar imi revin la timp pentru a-l intreba ce insinueaza. Stiu si eu... Melanie pare destul de inteligenta pentru varsta ei, imi raspunde acesta suspicios, facandu-mi sangele sa inghete in vene.
Trebuia sa-mi dau seama ca stie!
- Pai da, in multe privinte e chiar mai inteligenta decat tine, marai in incercarea de a ma calma. Ar fi stupid ca totul sa fie dat pe fata intr-un mod atat de prost, fara nicio intentie reala de a destainui adevarul. Daca el stie, nu trebuie sa o faca si ceilalti.
Il privesc cu coada ochiului pe Alex, care nu stie cum sa reactioneze la schimbul de replici avut cu antrenorul, multumindu-se sa se uite cand la Melanie, cand la mine cu o falsa confuzie intiparita pe chip. Inghit in sec apropiindu-ma de antrenor, caruia ii pun o mana pe umar si il trag dupa mine in afara salii, incercand totodata sa gasesc o cale de a le distrage atentia tuturor de la dialogul tocmai incheiat. Nu izbutesc sa gasesc un alt subiect, asa ca ma rezum la a-l cara pe brunet dupa mine pana intr-un loc unde sunt sigura ca nu putem fi auziti.
- Nu mai bate apropouri, te rog, ii spun cu o voce tremuranda, privind podeaua. Nu inteleg de ce , dar mi-e rusine de el. Sau poate mi-e rusine de mine? Nu stiu.
- Nu m-am putut abtine. Cand toti vor intelege ca i-ati luat de fraieri nu vor fi prea fericiti, imi explica acesta pe un ton neobisnuit de bland, apropiindu-se de mine pana cand distanta dintre noi se rezuma la cativa centimetri. Stiu ca nu a fost usor pentru tine si ca probabil ai renuntat la o multime de lucruri pentru Melanie si apreciez asta, dar trebuie sa le spui. Poate ca va fi mai bine dupa aceea, cine stie? Nu trebuie sa infrunti totul de una singura. Poate ca acum nu crezi cu adevarat asta, dar toti regreta ce ti s-a intamplat in acesti patru ani si toti iti sunt alaturi, incheie acesta cu un zambet linistitor.
Imi simt capul greu si ochii incarcati de lacrimile pe care incerc sa le sterg stangace. Nu ma asteptam la asa ceva din partea lui. Dar toate cuvintele acestea simple, tot ceea ce ascund ele... Are dreptate. Poate ca nu mai este cazul sa infrunt totul de una singura. Poate ca e cazul sa impart responsabilitatile cu toti ceilalti. In fond, suntem o mare familie, nu? Si daca s-a intamplat ce s-a intamplat, daca am facut o greseala sau mai multe, asta nu inseamna ca cineva are dreptul de a-mi da in cap pentru ca am pastrat un secret doar pentru mine. Avand sprijinul antrenorului, avandu-i pe Melanie si pe Alex de partea mea si proftand de situatia complicata in care ne aflam, destainuirea adevarului n-ar trebui sa fie prea grea. Doar o problema adaugata tuturor celorlalte...

Dupa ce am mai discutat un timp cu Andrew si i-am promis ca ma voi gandi cum sa le spun tuturor despre Melanie, mi-am dat seama ca am ramas in urma cu antrenamentul. Noua mea idee e destul de indrazneata, desi nu stiu cat de bine va merge. Mi-as dori sa ii ajut pe toti sa-si exerseze tinta pe un om adevarat. Dar e prea riscant. Si nici nu am vreun manechin uman pentru eventualele demonstratii pe care le-as putea face. Ma streseaza deja ideea ca vreun politist nevinovat va sfarsi impuscat in cap din cauza neindemanarii celor de aici. Stiu ca va fi un mini razboi pe viata si pe moarte, dar tot nu as vrea victime. Nimeni nu ar trebui sa moara doar pentru planul de cucerire al idiotului de Williams.
Un sunet cunoscut ma face sa zambesc, strangand mai tare pistolul din mana in incercarea de a nu trage. Muschii mi se relaxeaza de-abia cand ma conving ca el nu mai reprezinta un pericol, ca e inofensiv, ca ne va ajuta in tot ceea ce urmeaza. Oftez incetisor, amintindu-mi de perioada in care incertitudinea era sentimentul predominant in relatia cu Allan. E de partea mea, e de partea lui Williams... Tine la mine sau vrea doar sa se distreze... Toate gandurile opuse legate de el s-ar spulberat de ceva timp, in minte ramanandu-mi o singura idee: e doar un prieten si un aliat in viitoarea confruntare.
- Ce dor mi-era de tine, spun cu un glas mieros, atintindu-mi ochii spre blondinul care se iveste dintre copaci. Nu te-am vazut de o zi intreaga, continui ironica, dand sa ma intorc cu spatele, dar ma razgandesc repede.
Mi-am gasit cobaiul.