[+18] Déjà vu

[Nyx]

Hey voua!

M-am hotarat sa postez si eu un fic, primul ,si cum stiu ca va contine cuvinte vulgare, violenta si niste scene. Nu prea le am cu descrierea gen +18, dar decat sa fac vreo prostie, l-am postat aici. Deci, sper sa va placa...

Varsta minima: Citeste cine vrea, si totusi, suntem la sectiunea +18
Genuri: Romantic, Drama
Observatii despre continut: Nici una
Tipul de critica: Avansata

Capitolul 1

Introducere


"Privind inainte, in fata ochilor iti reapare tot ce ai trait, ca si cum s-ar intampla a doua oara. Stai, te gandesti, incerci sa iti reamintesti tot ce ai trait in acea peroada, unde s-a scurs viata cat tu nu ai fost, dar ai incercat sa fi. Iti apar in gand aceleasi persoane necunoscute, tu, vorbindu-le si sarutandu-le ca si cum v-ati sti de o viata. Unde ai fost in acel moment? Retraiai, in mintea ta ceva ce nu ai simtit niciodata, trezeai in adancul tau sentimente pe care nu le avusesei inainte. Cum? De ce? Te intrebai, si singurul gand frenetic ce iti invada mintea era cum sa scapi din acea imensitate. Pipaiai, atingeai, incercai sa simti, sa respiri, sa gusti tot ce vedeai, de teama ca ar putea disparea. Oricat ai fi crezut, nimic din ce simteai nu era un vis, ci doar o farsa a propiei minti..."

Sunetul cearornicului rasuna pe strada pustie. Nici un murmur, nici un suspin nu putea deranja acea liniste de mormant ce se asternuse peste intreagul oras. Orologiul vibra, cu un sunet puternic raspandit imprejur. Ora patru, patru dimineata. Vantul, un vant aspru de februarie pustia strazile, asternand peste asfaltul proaspat udat de ploaie un strat fin de gheata. Cladirile vechi se inaltau maiastre si cenusii de parca ar fi fost moarte, stand in picioare, spectatorii unei intregi comedii iernatice. Pana si luna, rece si neagra era dar un strop de gheata pe albastrul intunecat al unui cer fara de stele. Geamurile tremurau, deschizandu-se si inchizandu-se, izbindu-si ramele de lemn ros de pervazurile largi, descoperind un sunet mort, imprastiindu-se de nicaieri spre pretutindeni.

Lumina nu se intrezarea pe nicaieri, nici sunet de trasura, nici pas de cal, ci doar...doar vantul. Glasul noptii se imprstia pretutindeni. Si chiar si asa, intr-una din incaperile unei vechii cladiri Londoneze, candela isi imprastia imprejur flacara calda, raspandind o lumina slaba in camera micuta si intunecata. Nu se simtea nimic, nimic, decat sunetul gemetelor sale inabusite. Il astepta plangand, sa vina la ea, sa o loveasca, din nou. Isi privea bratele, brate lungi, albe; zambea. Era inca aici, il vedea venind, asezand-o pe pat si izbinnd-o cu brutalitatea sa masculina de el. Se vedea pe sine tremurand sub greutatea trupului sau. Dar asta nu se intamplase niciodata.

Era ea. Aceeasi ea. Statea pe marginea patului asteptandu-l, in aceea camera atat de cunoscuta ei, pe care insa nu o vazuse vreodata. Glasul lui rasuna puternic din spatele usii inchise, iar ea se ridica cuminte de pe asternuturile calde. Intra. Ochii ei albastrii, mici firimituri de cer, areau a trage o adejde vinovata. Dimpotriva. Ochii lui, negri si scateietori ca jaratecul purtand cu sine o privire usor ironica, inexpreziva, dar arzatoare ca taciunele ii examinau trupul fraged cu un sentiment ciudat, nebunesc, o pofta animalica. "In noaptea asta te voi face a mea, taratura!". Voia sa ii simta trupul alb tremurand sub al sau, sa isi plimbe minile pe intreaga lui suprafata. Sa ii simta intreaga fiinta ca fiind a lui, fara ca macar ca el sa o fi iubit, in adancul sufetului, vreodata.

Se napusti asupra ei, inabusindu-i tipetele cu buzele sale subtiri, deasura carora o mustata neagra, aranjata se intindea, ca o panza. Era nebun de placere. Innebunit de ea. Mainile sale mari, se plimbau nestingherite pe formele rotunde de curtezana ale trupului sau, aducandu-l in scurt timp pe culmile extazului. Si cu cat biata femeie se impotrivea mai mult, el se aprindea de nervozitate si incepea sa o loveasca, cu o brutalitate nefireasca. Si cu toate astea, ea continua sa se zbata, prelungindu-si, mai mult agonia. Ii era scarba de propiul trup murdar, de fiinta josnica si demna de dispret ce se bucura de ea ca de o simpla curtezana.

Tragea inebunit decorsetul strans pe talia-i ca de viespe, rupandu-l si aruncandu-l pe cine stie unde. Rochia sa de matase, alba, era rupta acum in jurul sanilor, iar buzele lui le faceau contrul, vulgar, brutal, asa cum nu isi imaginase vreodata ca este posibil. Una din mainile sale urca si ea de-a lungul picioarelor albe, ca de portelen, ridicand odata cu ea crinolina ce curgea in valuri, acoperindu-le. Prin camasa lui deschisa, se putea observa cu usurinta parul negru ce pe pieptul sau bine lucrat. Abia avu timp sa il priveasca, si chiar si asa ii observa statura inalta, masiva, umeri latii, fata oachesa.

Ii astupa gura, din nou, muscand-o de buzele carnoase dupa care se indrepta catre urechea sa, soptindu-i:
- Ah, draga mea, ai fi o curtezana exceptionala.
Deschise gura sa ii spuna ceva, dar atunci el o patrunse brusc, dureros, facand-o sa tipe. Fiecare miscare pe care facea era dureroasa, dar cu impul durerea incepuse sa se amelioreze. "O sa ti-o platesc, taratura nedemna ce esti! Te voi face sa platesti fiecare greseala pe care mi-ai comis-o in viata ta mizerabila, si, oh, crede-ma ca au fost mult prea multe pentru a fi iertate" Si cu gandul asa, reusi sa se calmeze.

In asternuturile albe, era invaluita de cearceafurile murdare. Trupul ei gol, alb, de o perfectiune stangace statea intins pe patul moale, cu obrazul lipit de cearceaf. Cu ochii sai, perle de azur, privea geamul ingust, inalt, cu rame de lemn ros si cojit. Rasarea soarele. Orologiul rasuna, din nou. Ora sapte. Isi adaposti goliciunea de el, invelind-se cu patura groasa. In spatele sau, el se imbrca. "Oh, pleaca, lasule! Dezonoreaza-ma, apoi pleaca! Cum imi voi mai putea arata vreodata capul in lumea buna?". Avea o privire rece, privire de om ce se afla in pragul nebuniei. Si-ar fi dorit sa plece, sa dispara, sa se ascunda, de tot si de toate. Asta avea sa faca. Sa plece. Era singurul lucru demn pe care il mai putea face in acel moment.

Acesta rase.
- Sa nu cumva sa dispari, mititico. Daca pleci, iti jur ca toti vor stii cat de descaierata poate fii fiica domnului Charles Hamilton.
"Du-te dracu' !", gandi aceasta privind cu scarba chipul grosolan al barbatului. Incepu sa planga. Asa cum, insa, esti silit de imrejurare sa te descarci incet, intr-o lume muta, pentru ca altul sa nu te mai poata auzi. Era asa cum vazuse innainte, chiar daca stia ca tot ce traise nu i se mai intamplase pana acum. si atunci ce sa fie acest sentiment ciudat, acest Déjà vu?