30-04-2012, 11:48 AM
Am venit si cu urmatorul capitol, scris aseara pe la 23:30. Sper sa va placa.
Spor la citit.
Din perspectiva Adelindei
- Tudor, fii cuminte si stai la locul tau! Spectacolul este pe cale sa inceapa! ma rastesc la baiatul din fata mea, ce face, imediat, o fata speriata, probabil pentru ca nu mi-a mai cunoscut acest ton al vocii. Tonalitatea cunoscuta de el este calda, dulce, blanda, fara pic de duritate sau asprime in ea. Imi cer scuze! Nu am vrut sa sune asa. Dar trebuie sa ne gandim si la Amelia, nu?
- Da... Ma asez acum si iti promit ca nu voi face deranj in timpul spectacolului. Leonard va fi fantoma?
Isi i-a una din revistele de pe masa din fata sa si priveste coperta cu interes, ce ii ilustreaza pe Lavidia si pe Leonard. Ea sta cu mana intinsa spre oglinda, facandu-se ca interpreteaza ceva, in timp de Leonard o priveste, purtand o masca pe fata si stand pe un scaun, negricios si vechi. Tanara poarta o rochie lunga, cu imprimeu de dantela florala in jurul taliei subtiri, de un rosu-carmin puternic, punandu-i in evidenta parul lung, saten, ce ii cade pe spatele drept. Materialul vaporos pluteste in valuri roz prin fumul subtire din fundalul fotografiei.
- El il va interpreta pe Erik, adica da, ai dreptate, „fantoma de la opera”.
- Adelinda, ai citit cartea? Cand am mers sa o iau, bibliotecara a spus ca „Este o lectura mult prea grea pentru un copil de varsta ta. Ce spui de...?” si nu mi-a dat-o. In schimb mi-a dat ,,Vrajitorul din Oz” de Lyman Frank Baum. Nu imi place de ea! Mereu a fost rea si probabil ca de asta copiii nu vin sa ia carti.
- Dar dumneaei a avut dreptate. A vrut sa spuna ca nu aveai cum sa intelegi povestea in sine. „Vrajitorul din Oz” este pentru varsta ta. Si se pare ca ai mostenit talentul tatalui tau la actorie. Ai zis perfect fraza!
Face o fata imbufnata si se tranteste pe scaun. Probabil nu ii convine ca ii dau dreptate doamnei, chiar daca am am vazut cum s-a inrosit la fata dupa ce l-am laudat. Isi muta privirea verzuie spre cortina purpurie ce se ridica incet, de dupa ea aparand cateva balerine. Se misca repede, dar atent, de parca ar fi controlate de mainile atente, maiestresti, ale unui papusar. Incep sa isi joace rolurile, atent daruite la preselectii, si tinutele lor din matase indiana se misca sub fiecare agitare a picioarelor albe, lungi si frumoase.
- Uite, Tudor, trebuie sa ma duc sa vad o colega. Ma intorc imediat.
Baiatul imi zambeste dulce si apoi isi intoarce capul spre tinerele de pe scena. Le priveste atent, fiind, probabil, fascinat de delicatetea cu care joaca. Ies din incapere si pornesc pe holul lung, ornat cu tablouri pictate de John James Audubon, Jean Siméon Chardin si Jean-Baptiste Camille Corot. Dupa parerea mea, ele sunt mult prea stridente pentru tapetul de un cafeniu spre verde inchis, dar directorul nu prea este genul de persoana ce asculta ce spun altii. Sunt frumoase, intr-adevar, pictate cu multa incusinta, dar nu se potrivesc. Scot din poseta de un roz pal un mic biletel, scris cu un stilou subtire. Literele asternute pe foaia alba mi-au facut inima sa palpiteze cand le-am citit, parca prevestind ceva. Dar oare ce? Probabil ceva sprecial, ce se va intampla...
„Clair”, asa scrie.... C-l-a-i-r, suna atat de simplu, dar totusi atat de complicat. Imi aminteste de acea noapte, cand toti liliecii erau infloriti si parfumul lor intra prin ferestrele deschise ale casei. Era cald si am iesit impreuna cu ea afara, iesire ce avea sa imi hotarasca soarta. Oare ce imi va spune? Sunt sigura ca am clarificat ca nu mai vreau sa am de aface cu numele de Di´Casia.
Ajung in fata unei usi lucioase, deasupra careia scrie „treizeci si doi”. Aici trebuie sa fie... Imi pun mana rece pe clanta si apas tare. In interiorul incaperii mobilate frumos se afla doar o tanara. Se intoarce spre mine si se ridica. Imi zambeste cald si isi intinde mana spre a mea, prinzand-o.
- Iti multumesc ca ai venit.
Isi da suvita de par blond ce ii cadea pe fata alba dupa ureche si ma trage dupa dansa, asezandu-ma pe unul dintre fotolii.
- Doresti putin ceai? Din fructe de padure, preferatul tau.
Cu o miscare a capului de la dreapta la stanga dezaprob si imi intorc privirea spre scena.
- Nu este asa ca tanara ce o interpreteaza pe Christine Daaé are o voce divina?
- De ce m-ai chemat aici? Nu cred ca doar pentru a servi o ceasca de ceai! Daca are legatura cu mama, spune odata! ma rastesc la ea, dand cu mana peste vasul micut din portelan, lichidul cald din interiorul ei intinzandu-se pe masa. Ti-am spus: nu mai am nici o legatura cu acea familie! Am renuntat la ea demult!
Tanara ofteaza si sterge masa cu un servetel.
- Stii cum a fost incheiat acel caz, nu? S-a spus ca nu se cunoaste atacatorul! Stii ce este cel mai dureros? Ca eu i-am vazut fata, dar nimeni nu m-a ascultat! Bineinteles, aveam doar sase ani, cine ar face-o, dar totusi!
- Si ce crezi ca i-ar fi facut? Este unul dintre cei mai infruenti oameni. Mama nu ar fi renuntat la el niciodata. Din cauza socului, s-a spus ca nu iti amintesti nimic. Adelinda, intelege...
Vocea ei exprima atat de mult calm, chiar si in acest moment. Exact ca si a tatei, doar sunt frati gemeni. Singura diferenta dintre ei era privirea. A Havanei, de un albastru pal, exprima eleganta, iar a tatei multa libertate.
- Am cateva lucruri de ale lui Clair. Ti le dau. Doar atat am vrut sa iti spun.
Ridica de langa ea o cutie veche si o tine ridicata in fata mea. Imi intind mainile ce tremura si o iau.
- Eu voi pleca acum. Nu pot sta mult, am patru consilii maine. La revedere, Adelinda.
Se apleaca asupra-mi si ma saruta pe obrazul drept, apoi parasind camera. Ma las pe suprafata moale a spatarului, strangand cutia in brate. Balerinele danseaza pe scena, si il pot observa pe Leonard stand dupa cortina purpurie.
- Scuzati-ma, domnisoara. Nu ma puteti ajuta putin? Trebuie sa ajung pana la loja patruzeci si noua. Nu stiti unde este?
Imi intorc capul si observ ca in pragul usii sta un tanar. Inalt, frumos, da, exact ca si ceilalti pe care i-am vazut. Dar oare acesta ce are special? Parul este blond, exact ca si al lui Leonard, iar privirea albastra. Oare zambetul? Imi da fiori. Este atat de stalucitor. Iar aura sa de ce este atat de ciudata? Nu este exact la fel ca si a celorlalte persoane.
- Domnisoara, sunteti bine? ma intreaba, privindu-ma cu niste ochi nedumeriti.
- Da, perfect. Loja patruzeci si noua, spuneai? Da, te ajut imediat.
Imi zambeste iar si apoi imi prinde mana intr-a sa, sarutand-o suav.
- Multumesc, mademoiselle. Ma numesc Lyrev, incantat de cunostinta.
Inca sta aplecat si ma priveste pe furis. Zambetul ce i se joaca pe buzele rosiatice este superb, iar cateva suvite blonde, ciufulite, ii cad peste fruntea alba, atingandu-i irisii.
De abia acum, cand acest tanar este in fata mea, mi-aduc aminte ca l-am lasat pe Tudor singur. Il prind de brat pe blond si il trag dupa mine.
- Ne putem grabi putin? Trebuie sa vad daca cineva este bine.
Aproba si merge cu pasi repezi dupa mine, afundandu-ne amandoi in intunericul holului. Oare la el se referea sentimentul pe care l-am avut din cauza biletului?
Spor la citit.
Din perspectiva Adelindei
Capitolul III
Oare ce de zambesti? Acel zambet fals, schitat cu usurinta, pe care mi l-ai aratat in treacat, dandu-mi un fior pe sira spinarii, in timp ce el ma privea de dupa cortina purpurie si trupa de balet, eleganta si superba, dansa pe scena luminata doar de cateva reflectoare. Si acum, intrebarea pe care mi-o pun singura: „De ce, strainule, m-am indragostit de acel zambet al tau?”
- Tudor, fii cuminte si stai la locul tau! Spectacolul este pe cale sa inceapa! ma rastesc la baiatul din fata mea, ce face, imediat, o fata speriata, probabil pentru ca nu mi-a mai cunoscut acest ton al vocii. Tonalitatea cunoscuta de el este calda, dulce, blanda, fara pic de duritate sau asprime in ea. Imi cer scuze! Nu am vrut sa sune asa. Dar trebuie sa ne gandim si la Amelia, nu?
- Da... Ma asez acum si iti promit ca nu voi face deranj in timpul spectacolului. Leonard va fi fantoma?
Isi i-a una din revistele de pe masa din fata sa si priveste coperta cu interes, ce ii ilustreaza pe Lavidia si pe Leonard. Ea sta cu mana intinsa spre oglinda, facandu-se ca interpreteaza ceva, in timp de Leonard o priveste, purtand o masca pe fata si stand pe un scaun, negricios si vechi. Tanara poarta o rochie lunga, cu imprimeu de dantela florala in jurul taliei subtiri, de un rosu-carmin puternic, punandu-i in evidenta parul lung, saten, ce ii cade pe spatele drept. Materialul vaporos pluteste in valuri roz prin fumul subtire din fundalul fotografiei.
- El il va interpreta pe Erik, adica da, ai dreptate, „fantoma de la opera”.
- Adelinda, ai citit cartea? Cand am mers sa o iau, bibliotecara a spus ca „Este o lectura mult prea grea pentru un copil de varsta ta. Ce spui de...?” si nu mi-a dat-o. In schimb mi-a dat ,,Vrajitorul din Oz” de Lyman Frank Baum. Nu imi place de ea! Mereu a fost rea si probabil ca de asta copiii nu vin sa ia carti.
- Dar dumneaei a avut dreptate. A vrut sa spuna ca nu aveai cum sa intelegi povestea in sine. „Vrajitorul din Oz” este pentru varsta ta. Si se pare ca ai mostenit talentul tatalui tau la actorie. Ai zis perfect fraza!
Face o fata imbufnata si se tranteste pe scaun. Probabil nu ii convine ca ii dau dreptate doamnei, chiar daca am am vazut cum s-a inrosit la fata dupa ce l-am laudat. Isi muta privirea verzuie spre cortina purpurie ce se ridica incet, de dupa ea aparand cateva balerine. Se misca repede, dar atent, de parca ar fi controlate de mainile atente, maiestresti, ale unui papusar. Incep sa isi joace rolurile, atent daruite la preselectii, si tinutele lor din matase indiana se misca sub fiecare agitare a picioarelor albe, lungi si frumoase.
- Uite, Tudor, trebuie sa ma duc sa vad o colega. Ma intorc imediat.
Baiatul imi zambeste dulce si apoi isi intoarce capul spre tinerele de pe scena. Le priveste atent, fiind, probabil, fascinat de delicatetea cu care joaca. Ies din incapere si pornesc pe holul lung, ornat cu tablouri pictate de John James Audubon, Jean Siméon Chardin si Jean-Baptiste Camille Corot. Dupa parerea mea, ele sunt mult prea stridente pentru tapetul de un cafeniu spre verde inchis, dar directorul nu prea este genul de persoana ce asculta ce spun altii. Sunt frumoase, intr-adevar, pictate cu multa incusinta, dar nu se potrivesc. Scot din poseta de un roz pal un mic biletel, scris cu un stilou subtire. Literele asternute pe foaia alba mi-au facut inima sa palpiteze cand le-am citit, parca prevestind ceva. Dar oare ce? Probabil ceva sprecial, ce se va intampla...
Adelinda, voi urmari spectacolul „Fantoma de la opera”, ce va avea loc pe data de douazeci si trei mai, ora nouasprezece si jumatate, la opera din Viena. Doresc sa ne intalnim acolo, am ceva foarte important sa iti spun. Despre Clair. Sa fii acolo. Loja treizeci si doi.
Cu drag, Havana.
„Clair”, asa scrie.... C-l-a-i-r, suna atat de simplu, dar totusi atat de complicat. Imi aminteste de acea noapte, cand toti liliecii erau infloriti si parfumul lor intra prin ferestrele deschise ale casei. Era cald si am iesit impreuna cu ea afara, iesire ce avea sa imi hotarasca soarta. Oare ce imi va spune? Sunt sigura ca am clarificat ca nu mai vreau sa am de aface cu numele de Di´Casia.
Ajung in fata unei usi lucioase, deasupra careia scrie „treizeci si doi”. Aici trebuie sa fie... Imi pun mana rece pe clanta si apas tare. In interiorul incaperii mobilate frumos se afla doar o tanara. Se intoarce spre mine si se ridica. Imi zambeste cald si isi intinde mana spre a mea, prinzand-o.
- Iti multumesc ca ai venit.
Isi da suvita de par blond ce ii cadea pe fata alba dupa ureche si ma trage dupa dansa, asezandu-ma pe unul dintre fotolii.
- Doresti putin ceai? Din fructe de padure, preferatul tau.
Cu o miscare a capului de la dreapta la stanga dezaprob si imi intorc privirea spre scena.
- Nu este asa ca tanara ce o interpreteaza pe Christine Daaé are o voce divina?
- De ce m-ai chemat aici? Nu cred ca doar pentru a servi o ceasca de ceai! Daca are legatura cu mama, spune odata! ma rastesc la ea, dand cu mana peste vasul micut din portelan, lichidul cald din interiorul ei intinzandu-se pe masa. Ti-am spus: nu mai am nici o legatura cu acea familie! Am renuntat la ea demult!
Tanara ofteaza si sterge masa cu un servetel.
- Stii cum a fost incheiat acel caz, nu? S-a spus ca nu se cunoaste atacatorul! Stii ce este cel mai dureros? Ca eu i-am vazut fata, dar nimeni nu m-a ascultat! Bineinteles, aveam doar sase ani, cine ar face-o, dar totusi!
- Si ce crezi ca i-ar fi facut? Este unul dintre cei mai infruenti oameni. Mama nu ar fi renuntat la el niciodata. Din cauza socului, s-a spus ca nu iti amintesti nimic. Adelinda, intelege...
Vocea ei exprima atat de mult calm, chiar si in acest moment. Exact ca si a tatei, doar sunt frati gemeni. Singura diferenta dintre ei era privirea. A Havanei, de un albastru pal, exprima eleganta, iar a tatei multa libertate.
- Am cateva lucruri de ale lui Clair. Ti le dau. Doar atat am vrut sa iti spun.
Ridica de langa ea o cutie veche si o tine ridicata in fata mea. Imi intind mainile ce tremura si o iau.
- Eu voi pleca acum. Nu pot sta mult, am patru consilii maine. La revedere, Adelinda.
Se apleaca asupra-mi si ma saruta pe obrazul drept, apoi parasind camera. Ma las pe suprafata moale a spatarului, strangand cutia in brate. Balerinele danseaza pe scena, si il pot observa pe Leonard stand dupa cortina purpurie.
- Scuzati-ma, domnisoara. Nu ma puteti ajuta putin? Trebuie sa ajung pana la loja patruzeci si noua. Nu stiti unde este?
Imi intorc capul si observ ca in pragul usii sta un tanar. Inalt, frumos, da, exact ca si ceilalti pe care i-am vazut. Dar oare acesta ce are special? Parul este blond, exact ca si al lui Leonard, iar privirea albastra. Oare zambetul? Imi da fiori. Este atat de stalucitor. Iar aura sa de ce este atat de ciudata? Nu este exact la fel ca si a celorlalte persoane.
- Domnisoara, sunteti bine? ma intreaba, privindu-ma cu niste ochi nedumeriti.
- Da, perfect. Loja patruzeci si noua, spuneai? Da, te ajut imediat.
Imi zambeste iar si apoi imi prinde mana intr-a sa, sarutand-o suav.
- Multumesc, mademoiselle. Ma numesc Lyrev, incantat de cunostinta.
Inca sta aplecat si ma priveste pe furis. Zambetul ce i se joaca pe buzele rosiatice este superb, iar cateva suvite blonde, ciufulite, ii cad peste fruntea alba, atingandu-i irisii.
De abia acum, cand acest tanar este in fata mea, mi-aduc aminte ca l-am lasat pe Tudor singur. Il prind de brat pe blond si il trag dupa mine.
- Ne putem grabi putin? Trebuie sa vad daca cineva este bine.
Aproba si merge cu pasi repezi dupa mine, afundandu-ne amandoi in intunericul holului. Oare la el se referea sentimentul pe care l-am avut din cauza biletului?