Imperium

[Hella]

Capitolul III



In afara de ce ma invatase tata la vanatoarea de iepuri cand am inceput sa pland pentru sarmana creatura care zacea in propriul sange nu stiam nimic despre arme, stragetie, tehnica si tactica. Ma aflam intr-o hala veche cu o persoana despre care stiam doar ca se numeste Lieu. Aveam de gand sa aflu mai multe lucruri despre simulari pentru ca doctorul Karl nu ma lamurise in deajuns.

- Domnule Lieu, am inceput eu pisicindu-ma, desi diferenta de varsta dintre noi nu impunea folosirea pronumelui de politete, cunoasteti cate ceva despre simulari?

Ma privi suspicios, incruntandu-se. Credeam ca am atins un punct sensibil, dar raspunsul nu intarzie.

- Nu consider ca iti arati respectul fata de o persoana folosind cuvinte, ci prin fapte. Apoi zambi scurt. Am fost printre primii subiecti pentru testarea simulatoarelor, deci stiu cateva lucruri. Ce te-ar interesa?

- Exista vreo metoda de a putea face diferenta dintre simulare si realitate?

- Ha-ha! Ti-e frica sa te mai intorci acolo fara voia ta? Da, sunt anumite lucruri. Tu ai stat o zi acolo din ce am inteles, si ai crezut ca au trecut cateva saptamani. Eu am stat trei luni. Simulatorul este ca un vis, doar ca mult mai real. Cand ai un vis, acesta dureaza in medie intre 30 de secunde si doua minute, dar noua, adica creierul ne face sa credem ca trec ore bune. Fiecare are o metoda de a se trezi din visare. In simulator insa, trebuie sa iti creezi metoda. La un moment dat, dupa cateva saptamani, dupa ce constientizezi ca te afli acolo iti poti imagina orice vrei tu. Daca poti sa tii jar incins in mana fara sa ti se lichefieze pielea, inseamna ca ai ajuns la stadiul in care poti controla simulatorul. Eu am ajuns sa il stapanesc bine, de aceea nu mai sunt un bun candidat acolo. Oricum, mi-am gasit noua vocatie. Sunt antrenorul sau mai bine spus sunt profesorul tau. Nimeni care a iesit din mainile mele nu si-a gasit sfarsitul in nicio misiune si toate au fost indeplinite cu succes. Incepem cu doua ture de alergat. Da-i drumu!

Tranzitia de la povestitor la profesorul isteric a fost prea rapida pentru mine. Intr-o secunda a trecut de la un ton calm, feeric, la unul ca cel al urletului unui animal. Doua ture, asta a fost cea mai mare inselatorie din lume. Cand am vrut sa ma opresc, mi-a facut un semn gen "continua", pe care eu nu l-am priceput.

- Vrei sa fiu nevoit sa te alerg pe aici? Da-i drumu' mai departe. In seara asta ai sa dormi neintoarsa, iar maine nici nu o sa poti sa mergi. Dar stai calma, dupa antrenamentul de maine o sa vrei sa-ti amputezi picioarele de durere.

In viata mea nu crezusem vorbele unui om cu atat de multa intensitate. Nu era o gluma, nu era un vis si in mod clar nu era o simulare. Dupa un sfert de ora imi doream sa fug cat mai departe de ''profesorul'' meu care era pur si simplu un maniac. Dar partea cu fugitul, era bineinteles o gluma. Abia imi mai dadeam seama ca durerea provenea de la pulpele, gambele si talpile mele; tot corpul meu plangea. Eram la cea de-a optsprezecea tura. Imi aduceam aminte de un film in care jucase Hilary Swank, cand ea se antrena in sala de box si cand prietenul ''profesorul'' ei, Morgan Freeman ii tinea un discurs de incurajare.L-as fi vrut acum pe fundal pe Morgan sa imi nareze sfarsitul: "Si astfel, micuta Julia a alergat pana cand picioarele i-au cedat, muschii incordandu-i-se atat de tare incat ii simtea pulsand, iar sangele din creier parea gata sa sparga o vena si sa o ucida simplu, printr-un atac cerebral." Asta ar fi fost o poveste frumoasa, dar nu, corpul meu nu ceda atat de usor. Lieu se asezase pe la a cincea tura in mijlocul halei, jucandu-se cu un cutit.

- Mai stii cum sa te opresti? ma intreba amuzat. Poti sa faci o pauza, dar nu vei sta jos, vei continua sa mergi usor. Astfel muschii tai nu vor suferi un soc brusc ci se vor relaxa incetul cu incetul.

Spre mirarea mea, am stiut sa ma opresc. Am mai continuat timp de cateva minute cu mersul, si desi talpile ma durea, muschii nu ma mai deranjau la fel de mult.

- Vino aici. Hai sa iti arat ceva. Meriti o mica recompensa pentru taria de caracter pe care ai avut-o astazi.

M-am asezat langa el. Lieu scoase un pistol din interiorul gecii lui.

- Stii sa folosesti asa ceva?

Am dat din cap negativ.

- Un pistol este in general folosit pentru distante mici pana in 50 de metri. Acesta este un pistol TT. Este o porcarie ruseasca, semiautomata si care se blocheaza mai mereu din cauza vechimii. Cred ca are peste cincizeci de ani. A fost a bunicului meu. Oricum inca este buna. Buna pentru tine. Nu ai cum sa te ranesti cu asa ceva, decat daca il tii spre tine si tragi. Ia-l in mana, intinde-te pe spate si tinteste in tavan.

- De ce tocmai in tavan? Nu pot sa incerc intr-un perete?

- Imi pui la indoiala tehnica? Hai, nu ma enerva.

M-am conformat. M-am intins pe spate si am tintit spre tavan. Nimic.

- Printeso, trebuie armat. Tragi de teava cu cercel.

Pauza.

- Stii? Ca in filme? Chestia aia de sus. Tragi de ea spre tine scurt, apoi ii dai drumul.

Ma uitam pur si simplu la pistol si nu intelegeam. Creierul meu chiar nu vroia sa functioneze.

- Te implor, nu ma scoate din sarite. Ca in filme.

Bazandu-ma pe proastele mele instincte de ghidare am nimerit "chestia de sus" si se pare ca mi-am dat seama cum se armeaza. Apoi am tintit tavanul.

- Trag?

- Nu, te uiti la el.

- La ce? am intrebat nedumerita.

- Nu ma lua peste picior! Trage odata!

Si bang! Am tras, glontul a plecat la propriu "ca din pusca", nimerind tavanul. O experienta pur si simplu interesanta. Lieu s-a ridicat de langa mine, si-a bagat mainile in buzunar si s-a departat cativa metri.

- Cum stai cu viteza de reactie?

S-a uitat la tavan si a numarat descrescator de la trei. Tavanul a inceput sa se crape, si pe fata mea a cazut un praf alb. Am realizat aproape instantaneu ca avea sa cada. Am incercat sa ma ridica in picioare, dar acestea nu mai ascultau de mine. M-am panicat. Nu imi puteam da seama daca vreo parte din mine mai traieste.

- Ai maini! a urlat Lieu.

Corect. Am impins in maini si m-am rostogolit pe burta. Am continuat sa ma invart ca un butoi impingandu-ma in maini. Tavanul s-a daramt cam pe o suprafata de trei metri, dar eu nu mai eram demult acolo.

- Asta este o prima lectie. Cand o parte din corp nu mai functioneaza, te folosesti de orice altceva ti-a ramas. Am terminat pe azi. Hai acasa.

- Acasa unde?

Eu nu locuiam in apartamentul din curtea familiei Nagit. Nici nu locuisem vreodata acolo. Eu nu aveam casa.

- Acasa la mine.

M-am uitat nedumerita.

- Ce? Nu iti convine?

- Ah, nu este asta.

Si aici cred ca este momentul in care am acceptat prea usor.

- Dar nu pot sa ma ridic. Picioarele mele sunt certate cu restul corpului.

Veni spre mine si se lasa pe vine. Eu stateam inca intinsa pe podeaua rece.

- Atunci, te voi duce pe brate ca pe o printesa. Sau te voi lasa aici sa cada si restul tavanului pe tine. Care crezi ca este starea mea de spirit? m-a intrebat zambind.

Intr-adevar m-a ridicat ca pe o printesa. Mi-am pus bratele in jurul gatului lui, si m-am tinut bine.

- Parca suntem casatoriti, glumi el.

- Atunci scumpule, am spus intrandu-i in joc, pot sa te intreb ceva?

- Orice, scumpa mea, continua pe acelasi ton amuzat.

- Cum se pronunta numele tau? Liu? Lie? Leu?

- Non, non, non, este frantuzesc. Este un fel de Lieo. Cu accent pe "e" si cu un "o" semi mut.

Restul drumului am incercat sa ii pronunt numele. Era amuzat si zambea. Se schimbase brusc, la o suta optzeci de grade. Parea ca ne cunoastem din totdeauna.

- Maine o luam de la capat.